ICCJ. Decizia nr. 163/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 163/2012
Dosar nr. 3950/1/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de litigii de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea de şedinţă din 30 aprilie 2010, a respins cererea formulată de reclamanta D.M. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că textele de lege criticate, respectiv art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ., nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine autoarea excepţiei, întrucât procedura de soluţionare a cererii de recuzare este o procedură necontencioasă în cadrul căreia nu se analizează fondul cauzei deduse judecăţii şi nu presupune dezbateri contradictorii.
Cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a justiţiei, iar nu împiedicarea accesului la justiţie.
În considerarea acestui principiu constituţional, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare.
Prin aceste reglementări, legiuitorul a avut în vedere instituirea unui procedeu simplu şi operaţional de soluţionare a acestei cereri şi nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite, în condiţiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa exclusivă a sa.
Totodată, prevederile de lege criticate nu contravin art. 6 din C.E.D.O., întrucât acestea se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei şi nu la o procedură cu caracter derogatoriu, cum este recuzarea.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs reclamantele C.E., M.G., R.G. şi D.M., formulând următoarele critici:
Art. 31 alin. (1) C. proc. civ., încalcă principiul egalităţii în drepturi al cetăţenilor, pe cel privind accesul liber la justiţie şi pe cel privind dreptul la apărare, deoarece prin înseşi existenţa sa de sine stătătoare în cadrul unei procedurii aflate în plină desfăşurare, nu dă posibilitatea părţii care a formulat cererea de recuzare a membrilor unui complet de judecată să o susţină în cadrul unor dezbateri contradictorii. Judecarea unei cereri de recuzare, chiar dacă nu vizează fondul cauzei, trebuie să presupună dezbateri contradictorii. Prevederea că instanţa decide asupra recuzării în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor este o măsură prin ea înseşi discriminatorie, împiedicând accesul la justiţie precum şi dreptul fundamental la apărare, încălcându-se totodată şi publicitatea şedinţei de judecată, acest caracter al publicităţii trebuind a fi manifestat sub toate aspectele, indiferent că este vorba de o cerere de recuzare.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii susţin că procedura de soluţionare a cererii de recuzare contravine accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, în sensul că nu se prevede o cale efectivă de atac, dar în acelaşi timp şi reală, împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea.
Mai mult decât atât, dacă procesul se află în faza de recurs, încheierea nu mai poate fi atacată, pentru că, potrivit textului considerat neconstituţional, aceasta se atacă doar odată cu fondul. Acesta este un artificiu al legiuitorului prin care, odată ce leagă această încheiere de fondul unei cauze civile, se îngrădesc accesul liber la justiţie precum şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Din punctul de vedere al instanţei europene, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa constantă a acesteia, art. 6 din C.E.D.O., consacră dreptul la un tribunal, ca o creaţie a practicii, statuând că principiul apărării de drepturi ale omului concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii îşi găseşte aplicaţie cu atât mai mult atunci când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal. Din acest punct de vedere, în concepţia instanţei europene de contencios al drepturilor omului, dreptul la un tribunal este o componentă esenţială a sistemului de garanţii instituit de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, pentru ca orice persoană care este parte într-un proces civil să beneficieze de un proces echitabil. Din acest punct de vedere, accesul la un tribunal semnifică nu mai puţin decât posibilitatea oricărei părţi dintr-un proces civil, atât de a formula o cerere de recuzare, dar mai ales de a avea posibilitatea de a o susţine, nu pur şi simplu, ci în cadrul unor dezbateri contradictorii. Marja de apreciere de care beneficiază fiecare stat parte a Convenţiei de a-şi organiza şi conduce sistemul juridic în deplină corelaţie cu interesele sale, este în acest caz depăşită, întrucât prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi ale art. 34 alin. (2) C. proc. civ., se încalcă însăşi principiul exercitării concrete şi efective a dreptului la un tribunal, fiind în deplină neconcordanţă cu exigenţele C.E.D.O. Restrângerea prevăzută de aceste două texte de lege nu este una făcută într-un scop legitim şi nu poate fi în niciun caz necesară într-o societate democratică.
Un alt aspect foarte important este acela al garanţiilor explicite privitoare la desfăşurarea unui proces echitabil, printre care se numără şi aceea a publicităţii procesului. Art. 6 alin. (1) din Convenţie impune în mod clar că fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale sub toate aspectele. Statuând că instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, art. 31 alin. (1) C. proc. civ., vine în totală contradicţie cu principiul anterior enunţat, de vreme ce ascunde părţii care a formulat cererea de recuzare aspectele privitoare la judecata pe care o face magistratul în aprecierea condiţiilor pe care le îndeplineşte sau nu recuzarea supusă controlului său şi care ar putea fi lipsită de obiectivitate.
De asemenea, dispoziţiile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încalcă şi principiul efectivităţii căii de atac formulate, odată cu fondul, şi împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea. Este drept că acelaşi articol, în alin. (3), arată că instanţa superioară de fond, când constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă, dar pe această cale se poate observa foarte uşor că autorul formulării cererii de recuzare care a fost respinsă a pierdut posibilitatea discutării şi administrării probatoriului în faţa unui (unor) judecători imparţiali (de vreme ce instanţa superioară de fond, posibil chiar cea de recurs, a ajuns la concluzia că cererea de recuzare s-a respins pe nedrept). În aceste condiţii textul de lege (Codul de procedură civilă) ar fi trebuit să prevadă posibilitatea trimiterii cauzei la instanţa inferioară pentru o nouă judecată în condiţii considerate ca imparţiale. Altfel, o probă sau o cerere făcută de parte la instanţa inferioară şi respinsă de acesta, poate fi discutată, în condiţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., pentru o primă dar şi ultimă dată (situaţia recursului ca al doilea grad de jurisdicţie), neexistând o nouă cale de recurs efectiv (în sensul Convenţiei C.E.D.O.) împotriva soluţiei astfel pronunţate.
Acesta este motivul pentru care legiuitorul ar fi trebuit să prevadă posibilitatea trimiterii spre rejudecare a cauzei în care s-au constatat îndeplinite condiţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., Acesta este şi motivul pentru care art. 34 alin. (2) este în neconcordanţă cu dispoziţiile constituţionale care consacră expres, în acord cu prevederile C.E.D.O. şi cu practica instanţei europene de contencios al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, efectivitatea dublului grad de jurisdicţie.
Recurentele consideră ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevederile de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 şi solicită admiterea recursului, suspendarea cauzei si sesizarea Curţii Constituţionale in vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocată.
Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat este lipsit de interes, în ce le priveşte pe reclamantele C.E., M.G., R.G., pentru următoarele considerente.
Interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a cererii în justiţie, semnifică scopul judecăţii, folosul practic pe care partea îl urmăreşte prin iniţierea demersului judiciar.
Una dintre cerinţele interesului este ca acesta să fie personal şi direct, în sensul că folosul practic urmărit prin cererea în justiţie trebuie să aparţină titularului acesteia.
În speţă, recurentele-reclamante C.E., M.G., R.G. nu justifică un interes personal şi direct în promovarea recursului dedus judecăţii, în condiţiile în care nu au formulat excepţia de neconstituţionalitate, faţă de care instanţa s-a pronunţat prin încheierea recurată.
În ce o priveşte, însă, pe reclamanta D.M., recursul declarat de aceasta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (l) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
În soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei; dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În cauză, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanta D.M. are ca obiect dispoziţiile art. 31 alin. (1), care prevăd că „instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat", precum şi cele ale art. 34 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul", reclamanta considerând că aceste dispoziţii legale încalcă dispoziţiile art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, precum şi faţă de cele ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Curtea de apel a respins în mod neîntemeiat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că aceste prevederi legale nu au legătură cu obiectul dedus judecăţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ., întrunesc condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată este că dispoziţiile textelor de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României şi celor ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Astfel, soluţionarea cererii de recuzare în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, nu încalcă dreptul la apărare, întrucât prin această cerere nu se soluţionează fondul litigiului, iar prevederea are în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. Totodată, nu se poate reţine nici îngrădirea exercitării accesului la justiţie întrucât, potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ., „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul", cu refacerea tuturor actelor şi dovezilor administrate la prima instanţă, atunci când, aşa cum prevede alin. (3) al aceluiaşi articol din cod, „instanţa superioară de fond constată că, recuzarea a fost pe nedrept respinsă".
Nici prevederile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., nu contravin dispoziţiilor constituţionale întrucât, instituirea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, stabilit într-un domeniu care, prin specificul său, face necesară o asemenea reglementare, nu conţine nici un aspect de neconstituţionalitate. De altfel, reglementarea nu lipseşte partea interesată de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că exerciţiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub aspect constituţional, al exerciţiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei căi de atac şi să realizeze un spor de celeritate în soluţionarea cauzelor.
Constatând că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta D.M., va modifica încheierea recurată şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.E., M.G., R.G. împotriva încheierii de şedinţă din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca lipsit de interes.
Admite recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva aceleiaşi încheieri.
Modifică încheierea recurată, în sensul că dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ.
Trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 162/2012. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 1619/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
