ICCJ. Decizia nr. 1622/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1622/2012
Dosar nr. 13356/118/2009
Şedinţa publică din 22 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul D.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa acordarea de despăgubiri în sumă de 50.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamant urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În motivarea acţiunii se arată că reclamantul împreună cu familia au fost duşi în noaptea zile de 18 iunie 1951 cu trenul şi debarcaţi după o călătorie de aproximativ o săptămână în Bărăgan, unde au trăit în condiţii vitrege, fără alimente, fără apă, fără haine corespunzătoare.
În toată perioada cât au avut stabilit domiciliu obligatoriu, erau păziţi de militari înarmaţi, nu aveau voie să părăsească zona, sentimentul de spaimă şi nesiguranţă fiind continuu.
Restricţia domiciliară s-a ridicat în decembrie 1955, iar la data de 28 martie 2002 reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin sentinţa civilă nr. 297 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului D.A. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în timpul măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat în localitatea Iezeru, judeţul Călăraşi.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a apreciat că o despăgubire de 50.000 Euro reprezintă o reparaţie echitabilă în acord cu jurisprudenţa CEDO, care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de altă parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul D.A. a beneficiat şi de despăgubirile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu anul 1991.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa care a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 50.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii apreciind că în condiţiile în care reclamantul a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie lunară calculată proporţional cu durata măsurii administrative şi de o serie de alte drepturi prevăzute de acest act normativ – transport urban gratuit, 12 călătorii gratuite pe calea ferată română, cu clasa I, scutire la plata taxelor şi impozitelor locale, asistenţă medicală gratuită şi medicamente gratuite, prejudiciul suferit urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate decât cea de domiciliu, a fost acoperit, iar acordarea unor sume suplimentare ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin Decizia civilă nr. 399 C din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia a I-a civilă, a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1966), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege reclamantului, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei însăşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acţiune.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul D.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi criticând-o sub următoarele aspecte:
Dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art.3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
Prin probele administrate s-a făcut dovada că recurentul a simţit în mod direct ororile, suferinţa, stigmatul deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, fiind obligat să se adapteze lipsei totale de condiţii umane pentru a supravieţui.
Curtea de Apel Constanţa trebuia să aibă în vedere şi perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951 – 1955), insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condiţiile în care a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care i-a marcat existenţa, marginalizarea în comunitate, imposibilitatea ocupării, şi ulterior ridicării restricţiei, a unui loc de muncă, încălcarea drepturilor garantate constituţional – dreptul la libertate de gândire, conştiinţă, libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală de specialitate, dreptul la o viaţă normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, aceasta bucurându-se de o protecţie specială.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi respectiv nr. 1360/2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, Curtea Constituţională a constatat, în esenţă, că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte.
Reglementările adoptate au ţinut seama de Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1966) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Instanţa de contencios constituţional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) şi (5) din legea fundamentală privind Statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 12 pronunţată de I.C.C.J. în dosarul nr. 14/2011 s-a stabilit că urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Aşa fiind, în mod corect a fost respinsă acţiunea reclamantului privind acordarea despăgubirilor morale.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei civile nr. 399 C de la 12 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1624/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1620/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
