ICCJ. Decizia nr. 1629/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1629/2012
Dosar nr. 5188/95/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 24 mai 2011, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a respins cererea formulată de reclamanta B.F. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 520.000 lei despăgubiri civile reprezentând daune morale pentru suferinţele psihice şi relele tratamente la care a fost supusă cu ocazia deportării în lagărul din Transnistria, pe motive etnice. În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta în luna septembrie 1942 a fost îmbarcată împreună cu părinţii săi şi alţi cetăţeni de etnie romă în vagoane de marfă, păzite de jandarmi şi a fost dusă în Transnistria, unde a stat în perioada 1 septembrie 1942 – 1 iulie 1944.
Tribunalul a apreciat că până la apariţia Ordonanţei nr. 105 din 30 august 1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice se poate susţine în mod întemeiat că prescripţia extinctivă a fost suspendată, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât cel împotriva căruia ea curge a fost împiedicat de caz de forţă majoră să facă întrerupere.
După apariţia acestui act normativ nu se mai poate afirma acelaşi lucru, întrucât prin actul normativ respectiv s-a reglementat posibilitatea persoanelor persecutate pe motive etnice de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 de a solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ respectiv.
Chiar dacă nu era prevăzut în legea specială (OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000) acordarea unor daune morale, persoana îndreptăţită, în virtutea dreptului de acces la o instanţă era în măsură să promoveze o acţiune în justiţie, potrivit regulilor de drept comun prin care să solicite repararea daunei morale cauzată de regimul instaurat în România în perioada respectivă.
Reclamanta chiar a beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu 1 decembrie 2005, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 424 din 28 decembrie 2005.
Dacă despre fapta ilicită şi urmările produse, reclamanta a aflat în urma revenirii sale în ţară, despre cunoaşterea celui răspunzător de prejudiciul produs ca urmare a deportării, a aflat cel mai târziu la data beneficierii de drepturile acordate persoanelor deportate, în baza Legii nr. 189/2000, anume în 2005 cel mai târziu.
De la acest moment curge termenul de prescripţie de trei ani, în raport de data introducerii acţiunii, astfel că dreptul reclamantei la acţiune s-a prescris.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta criticând-o în esenţă sub următoarele aspecte:
Instanţa nu a luat în considerare faptul că a luat cunoştinţă de dreptul său la daune morale în data de 21 ianuarie 2010 când ziarul „Evenimentul zilei” a publicat un articol conform căruia un deportat – de fapt primul din România – a câştigat dreptul la daune morale cu privire la deportarea acestuia. În cel mai rău caz prescripţia începea să curgă de la această dată.
Instanţa de fond a considerat că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, deci, fiind o creanţă trebuie îndeplinite o serie de condiţii esenţiale însă daunele morale solicitate sunt imprescriptibile fiind de natură nepatrimonială, neavând în susţinere legi speciale sau de altă natură.
Prin Decizia nr. 310 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de apelantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că prin acţiunea introductivă, apelanta reclamantă a solicitat despăgubiri băneşti cuantificate de parte, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Tribunalul a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale imperative şi de la care nu se poate deroga, care reglementează prescripţia extinctivă, stabilind în mod judicios că dreptul la acţiune s-a prescris.
Câtă vreme, obiectul acţiunii priveşte despăgubiri băneşti, care au o valoare economică, patrimonială, chiar dacă acestea sunt cerute în considerarea unui prejudiciu de natură morală, nepatrimonială, cauzat persoanei prin nerespectarea unor drepturi şi/sau libertăţi, acţiunea nu este imprescriptibilă ca şi drepturile personale nepatrimoniale ocrotite.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.F., criticând-o sub următoarele aspecte:
Instanţa nu a reţinut că plata de daune morale de către stat nu este un drept prevăzut şi reglementat în legea specială, care să prevadă termene în cadrul cărora o persoană poate sau nu să solicite aceste despăgubiri.
Nu s-a reţinut că cererea nu se referă la dispoziţiile art. 7 alin. (2) din OUG nr. 105/1999 ce se formulează cel mai târziu până la 31 decembrie 2006, concluzie care se desprinde din faptul că nu s-au solicitat drepturile prevăzute de legea specială.
Sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Este adevărat că temeiul juridic al acţiunii introductive nu este o lege specială, ci dispoziţiile art. 998 -999 C. civ.
Aceasta este însă o acţiune în pretenţii prin care se solicită despăgubiri băneşti pe care reclamanta le-a cuantificat, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală.
În cauză nu se solicită repararea prejudiciului moral cu mijloace de aceiaşi natură, de protecţie judiciară a drepturilor personale nepatrimoniale, ci cu mijloace cu conţinutul economic al unui folos material, obiectul acţiunii fiind astfel patrimonial.
Aşa fiind, în mod corect, Curtea de Apel a reţinut că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză contrară este nulă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani potrivit art. 3.
În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamanta cunoştea şi paguba şi pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar şi avea în mod real posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, pentru repararea unui prejudiciu moral suferit.
Recurenta susţine că nu a solicitat drepturile prevăzute de legea specială, astfel că în mod corect s-a reţinut că nu a operat suspendarea cursului prescripţiei până la apariţia legii speciale.
Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2011 (data formulării cererii) întrucât nu au intervenit evenimente exterioare şi piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile şi inevitabile, care să fi pus reclamanta în situaţia de a nu putea face un act întrerupător de prescripţie.
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel respectă exigenţele art. 6 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte accesul la instanţă, întrucât din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg reiese că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern.
Dreptul la reparaţie patrimonială este un drept de creanţă, sancţionator, fiind distinct de obiectul dreptului subiectiv (personal nepatrimonial) pretins încălcat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care impun casarea sau modificarea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.F. împotriva deciziei nr. 310 de la 20 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1649/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1627/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
