ICCJ. Decizia nr. 1625/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1625/2012
Dosar nr. 268/112/2010
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5023 din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 268/112/2010 a fost admisă în parte, acţiunea civilă formulată şi continuată de reclamantul B.L., în calitate de moştenitor legal al reclamantului iniţial decedat pe parcursul procesului B.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud, şi în consecinţă: a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului B.L. echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 4.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 710 lei cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală 512 din 21 noiembrie 1959, pronunţată în Dosarul nr. 503/1959, Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat pe B.I., reclamantul iniţial, a pedeapsa de 6 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. cu aplic. art. 59, 58 pct. 3-5 C. pen. şi art. 25 pct. 6 C. pen.
Tribunalul a considerat că reclamantul este persoană îndreptăţită la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 61/2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, motivând că instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 62/2010 limitând cuantumul daunelor morale, având în vedere că în materia aplicării legii civile funcţionează principiul neretroactivităţii legii stipulat în chiar primul articol al codului civil, dispoziţie întărită prin art. 15 alin. 2 din Constituţia României.
Prin Legea nr. 221/2009 reclamantului i s-a creat dreptul de a obţine despăgubiri pentru abuzurile suferite, acesta având speranţa legitimă de a obţine aceste sume. Prin urmare, reclamantul a fost titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Hotărârea a fost atacată cu apel şi de pârât, care a solicitat în principal, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii capătului de acţiune privind acordarea despăgubirilor morale ca neîntemeiat, iar în subsidiar modificarea cuantumului acordat de instanţa de fond în sensul diminuării acestuia.
Apelul a fost completat în sensul că s-a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii faţă de pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziilor nr. 1354/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 6272010 şi decizia nr. 1358/2010 prin care a fost declarat neconstituţional textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 192/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, instanţa a respins apelul declarat de reclamant, a admis în parte apelul declarat de pârât, a schimbat parţial sentinţa atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind daunele morale şi a menţinut dispoziţiile referitoare la cheltuielile de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional, astfel că a dispărut temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului.
Dispoziţiile privind acordarea cheltuielilor de judecată au fost menţinute, motivat de faptul că reclamantul nu s-a aflat în culpă procesuală în momentul promovării acţiunii, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată fiind consecinţa pronunţării deciziilor 1354 şi 1358/2010 de către Curtea Constituţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că prin reţinerea incidenţei deciziei instanţei de contencios constituţional se încalcă principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi se creează un caz de insecuritate juridică, aducându-se atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a fost titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO:
Susţine că prin aplicarea directă a Convenţiei EDO şi a jurisprudenţei sale, raportat la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cauză se pot acorda daunele morale solicitate.
Pârâtul a declarat recurs, solicitând înlăturarea obligaţiei sale de la plata cheltuielilor de judecată. Arată că decizia este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Susţine că partea căzută în pretenţii, ca urmare a respingerii acţiunii este chiar reclamantul, astfel că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nelegală.
Analiza recursurilor
Recursul declarat de reclamant nu este întemeiat, criticile referitoare respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmând a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În schimb, recursul declarat de pârât este întemeiat în sensul următoarelor considerente:
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală. Or, câtă vreme a fost admis apelul declarat de pârât, iar sentinţa schimbată în sensul respingerii capătului de cerere referitor la daunele morale, fiind astfel respinsă acţiunea reclamantului, pârâtul nu mai putea fi obligat să suporte cheltuielile de judecate efectuate de adversar în etapa fondului.
Instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu consecinţa vătămării procesuale a pârâtului care a fost obligat în mod eronat la cheltuieli de judecată. Această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii, astfel încât critica formulată de recurent întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva deciziei civile nr. 192/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bistriţa Năsăud împotriva deciziei civile nr. 192/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează în parte decizia atacată în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1624/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1626/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
