ICCJ. Decizia nr. 1630/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1630/2012
Dosar nr. 7109/95/2011
Şedinţa publică din 22 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta B.L. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 520.000 Ron pentru suferinţele sale şi ale mamei sale, cu ocazia deportării pe motive etnice în Transnistria.
În motivarea acţiunii se arătă că în cursul anului 1942 reclamanta împreună cu mama sa au fost luate de jandarmi şi îmbarcate în trenuri cu destinaţia Bug.
În Transnistria au fost supuse unui tratament inuman până în iulie 1944 când au fost repatriaţi.
Prin sentinţa nr. 243 din 25 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Gorj a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta D.G.F.P. Gorj în numele şi pentru Statul Român; a fost admisă excepţia prescripţiei şi s-a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta B.L.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Activitatea delictuală invocată de reclamantă a durat până în anul 1944 şi pe de altă parte, reclamanta a fost în imposibilitate obiectivă, existând obstacole insurmontabile în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990, o astfel de acţiune cu un asemenea obiect, astfel că a operat suspendarea cursului prescripţiei potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa a apreciat că, după instaurarea unui regim democratic, respectiv anul 1990 sau cel mai târziu în condiţiile Legii nr. 189/2000 şi până la formularea acţiunii de faţă (2011), nu se poate susţine cu argumente solide şi convingătoare că a continuat suspendarea cursului prescripţiei extinctive în sensul art. 13 lit. a) din decret, iar o astfel de acţiune fundamentată pe dreptul comun se putea formula cel mai târziu în condiţiile Legii nr. 189/2000 deoarece în perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii şi data formulării cererii nu au intervenit evenimente exterioare şi piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile şi inevitabile, care să fi pus reclamanta în situaţia de a nu putea face un act întrerupător de prescripţie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta B.L., calea de atac fiind calificată drept apel de către Curte.
În motivarea apelului se arată că greşit s-a reţinut că daunele morale sunt de natură patrimonială.
A precizat că a luat cunoştinţă că poate beneficia de daune morale la data de 22 ianuarie 2010 când în ziarul „Evenimentul zilei” a fost publicat un articol din care rezulta că un deportat a câştigat daune morale printr-o hotărâre a Tribunalului Galaţi şi de la această dată a început că curgă termenul de prescripţie.
Prin Decizia nr. 311 din 20 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia a I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta B.L.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că s-a făcut în mod just calcularea termenului de prescripţie de către instanţă în raport de anul 1990.
Despre existenţa prejudiciului apelanta reclamantă a cunoscut încă din momentul deportării. Faptul că această măsură a deportării a fost adoptată printr-un act al autorităţilor statului a fost de asemenea un aspect cunoscut. O eventuală imposibilitate de a acţiona împotriva statului în perioada regimului comunist a fost reţinută de instanţa de fond, care a conchis în mod corect că după anul 1990 această imposibilitate nu a mai subzistat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.L., criticând-o sub următoarele aspecte:
Instanţa nu a luat în considerare că daunele morale solicitate sunt de natură nepatrimonială şi deci imprescriptibile şi s-au solicitat aceste daune în baza dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ. şi nu în baza legilor speciale şi nu s-au solicitat drepturi prevăzute în legi speciale, care prevăd termene de prescripţie. Sunt invocate dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În cauză, Ministerul Finanţelor Publice Gorj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Este adevărat că temeiul juridic al acţiunii introductive nu este o lege specială, ci dispoziţiile art. 998 -999 C. civ.
Aceasta este însă o acţiune în pretenţii prin care se solicită despăgubiri băneşti pe care reclamanta le-a cuantificat, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală.
În cauză nu se solicită repararea prejudiciului moral cu mijloace de aceiaşi natură, de protecţie judiciară a drepturilor personale nepatrimoniale, ci cu mijloace cu conţinutul economic al unui folos material, obiectul acţiunii fiind astfel patrimonial.
Aşa fiind, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză contrară este nulă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani potrivit art. 3.
În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamanta cunoştea şi paguba şi pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar şi avea în mod real posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, pentru repararea unui prejudiciu moral suferit.
Recurenta susţine că nu a solicitat drepturile prevăzute de legea specială, astfel că în mod corect s-a reţinut că nu a operat suspendarea cursului prescripţiei până la apariţia legii speciale.
Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2011 (data formulării cererii) întrucât nu au intervenit evenimente exterioare şi piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile şi inevitabile, care să fi pus reclamanta în situaţia de a nu putea face un act întrerupător de prescripţie.
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel respectă exigenţele art. 6 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte accesul la instanţă, întrucât din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg reiese că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern.
Dreptul la reparaţie patrimonială este un drept de creanţă, sancţionator, fiind distinct de obiectul dreptului subiectiv (personal nepatrimonial) pretins încălcat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care impun casarea sau modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 311 de la 20 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1701/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1633/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
