ICCJ. Decizia nr. 1701/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1701/2012
Dosar nr.4188/115/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 385 din 14 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, în dosarul nr. 4188/115/2009 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC B. SRL împotriva pârâtelor SC M.V.C. Reşiţa şi a SC L.G. SRL Reşiţa, şi în consecinţă:
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 331 din 1 aprilie 2009 de Biroul Notarului Public L.B., prin care pârâta SC M.V.C. Reşiţa a înstrăinat către pârâta SC L.G. SRL Reşiţa imobilul identificat în C.F. nr. 12434 Câlnic, nr. top. G.100/0/23/sc.I/P/2/1, situat în municipiul Reşiţa, judeţul Caraş Severin, contra sumei de 181.600 lei.
A admis cererea de chemare în garanţie pentru răspunderea în evicţiune formulată de pârâta SC L.G. SRL Reşiţa împotriva pârâtei SC M.V.C. Reşiţa şi, în consecinţă, a obligat pârâta SC M.V.C. Reşiţa să restituie pârâtei SC L.G. SRL Reşiţa suma de 300.822,42 lei, compusă din suma de 189.754 lei (preţul imobilului actualizat cu indicele de inflaţie); suma de 103.068,42 lei (reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 1 aprilie 2009 – 1 mai 2010 conform contractului de locaţiune nr. 467 din 29 septembrie 2005, completat prin actul adiţional nr. 661 din 28 octombrie 2008, plătită vânzătorului de către locatar şi după vânzarea imobilului şi penalităţile de neplată a chiriei stipulate în contractul de locaţiune) şi suma de 8.000 lei, reprezentând cheltuieli legate de achiziţionarea imobilului (speze notariale, cheltuieli cu licitaţia, impozit pe clădiri, etc.), actualizate la zi cu indicele de inflaţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 331 din 1 aprilie 2009 de biroul notarului public B.L. (filele 100 - 103 dosar), pârâta SC M.V.C. Reşiţa a vândut pârâtei SC L.G. SRL Reşiţa întregul drept de proprietate asupra unitate individuală înscrisă în C.F. număr 30028-C1-U2 a Municipiului Reşiţa (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. număr 12434 Câlnic), număr top G.100/0/23/sc.I/P/2/I, compus din spaţiu comercial 2/I, în suprafaţă construită de 45,44 metri pătraţi, din părţile de folosinţă comună revenindu-i 6,16 metri pătraţi teren, situată administrativ în Reşiţa/Câlnic, judeţul Caraş Severin, situată pe terenul intravilan proprietatea Statului Român, înscris în C.F. 30028 a Municipiului Reşiţa, (provenită din conversia de pe hârtie a Cărţii Funciare numărul 6011), număr top G100/o/23, în suprafaţă de 2068 metru pătraţi, preţul vânzării în cuantum de 181.600 lei, scutit de TVA în baza art. 141 alin. (2) lit. f) Cod Fiscal, fiind achitat integral de pârâta SC L.G. SRL Reşiţa prin virament bancar.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a constatat că, potrivit art. 65 din Legea nr. 1/2005, „Orice înstrăinare sau transmitere a folosinţei imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societăţii cooperative, se poate realiza numai cu plată, cu aprobarea adunării generale” şi că potrivit art. 44 şi art. 65 din Legea nr. 1/2005 şi art. 54 şi art. 86 din Statutul SC M.V.C. Reşiţa, Adunarea Generală extraordinară şi hotărârea de aprobare a vânzării imobilului trebuia ţinută, respectiv pronunţată, anterior datei de 25 martie 2009 şi nu ulterior datei la care a avut loc vânzarea prin licitaţie.
Or, din Hotărârea nr. 9 din 23 iunie 2009 a Adunării Generale Extraordinare a pârâtei SC M.V.C. Reşiţa rezultă că s-a aprobat vânzarea făcută anterior acestei date de 23 iunie 2009, adică vânzarea din 25 martie 2009.
De asemenea, s-a reţinut că Hotărârea nr. 15 din 18 decembrie 2008, invocată de pârâta 1 în procesul-verbal nr. 166 din 25 martie 2009 nu împuterniceşte Consiliul de Administraţie al pârâtei SC M.V.C. Reşiţa să înstrăineze activele societăţii, dimpotrivă, în art. 6 al hotărârii, se prevede că nu pot fi înstrăinate sau date în folosinţă spaţiile în care se derulează activităţi proprii ale societăţii, ori în spaţiul în cauză, care a fost vândut abuziv, îşi desfăşoară activitatea reclamanta, al cărei administrator este membru cooperator care derulează activităţi proprii societăţii.
Referitor la Hotărârile nr. 1 din 29 ianuarie 2009 şi nr.5 din 25 februarie 2009 ale Consiliului de Administraţie al pârâtei 1, instanţa a constatat că nici acestea nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 65 din Legea nr. 1/2005 sau/şi de art. 54 din Statutul SC M.V.C. Reşiţa, întrucât la dosarul cauzei nu a fost depus niciun înscris care să reflecte respectarea dreptului de preemţiune al membrilor cooperatori la cumpărarea imobilelor care sunt în proprietatea cooperativei, drept acordat acestora şi de prevederile art. 86 din statutul SC M.V.C. Reşiţa.
În concluzie s-a constatat că înstrăinarea activului s-a făcut fără aprobarea prealabilă a Adunării Generale, adică la data de 25 martie 2009 nu a existat nicio hotărâre a Adunării Generale Extraordinare prin care să se aprobe vânzarea imobilului în cauză, astfel că orice aprobare ulterioară este tardivă şi nu are semnificaţie juridică în speţă.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie instanţa a constatat că este fondată, întrucât la data vânzării, pârâta SC M.V.C. Reşiţa nu i-a predat efectiv imobilul vândut şi nici nu i-a remis cheile clădirii pârâtei SC L.G. SRL, conform obligaţiei ce-i revenea potrivit prevederilor art. 1315 C. civ., deoarece imobilul era închiriat unei alte societăţi, reclamanta SC B. SRL, în baza unui contract de locaţiune care înceta la data de 31 decembrie 2009, prin contractul de vânzare-cumpărare fiindu-i impusă obligaţia de a menţine acest contract până la data încetării lui 31 decembrie 2009.
Prin Decizia nr. 158 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, precum şi cererea de chemare în garanţie a pârâtei, dispunând întoarcerea executării silite, executare efectuată în dosarul de executare nr. 121/2011.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta SC B. SRL nu justifică un asemenea interes, din moment ce nu este decât un chiriaş în spaţiul comercial ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a solicitat a fi constatată, iar prin reîntoarcerea imobilului (spaţiului comercial) în patrimoniul pârâtei SC M.V.C., reclamanta SC B. SRL nu are niciun folos, în sine, întrucât va rămâne mai departe tot chiriaş.
De asemenea, instanţa a avut în vedere că, reclamanta SC B. SRL nu are calitatea de membru cooperator al pârâtei SC M.V.C., deci revenirea imobilului în patrimoniul SC M.V.C. nu i-ar profita cu nimic, cum nici administratoarea reclamantei, d-na S.V. nu mai este membru cooperator al SC M.V.C. de la data de 10 februarie 2009.
Tot din această perspectivă, a calităţii de membru cooperator Curtea a constatat că reclamanta SC B. SRL nu poate solicita anularea actului de înstrăinare pentru motivul că membrilor cooperatori (alţii decât ea) nu li s-a respectat acest drept.
Examinând şi aspectele privind cauzele pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute, Curtea a constatat că ele nu se regăsesc.
Astfel, Curtea a reţinut că acest acord prealabil de vânzare a fost dat, prin Hotărârea adunării generale nr. 15 din 18 decembrie 2008, care la art. 6 prevede că spaţiile care devin disponibile ca urmare a rezilierii contractelor de închiriere din cauza nerespectării clauzelor din contracte sau alte motive impuse de necesităţi juridice sau de altă natură să fie închiriate prin licitaţie sau negociere, iar în cazuri urgente legate de anumite modernizări-dotări ale unor puncte de lucru supuse autorizărilor şi nu există posibilităţi de finanţare din alte resurse, să fie înstrăinate tot prin licitaţie sau negociere de către Consiliul de Administraţie, neexistând nicio prevedere legală care să impună ca fiecare înstrăinare în parte să fie făcută cu aprobare prealabilă în care să fie cuprins şi preţul vânzării, întrucât acest preţ se stabileşte prin licitaţie sau prin negociere.
S-a mai reţinut că, în baza acestei hotărâri, a fost emisă Hotărârea nr. 1 din 29 ianuarie 2009 a Consiliului de Administraţie al SC M.V.C., prin care s-a analizat şi aprobat Nota de fundamentare pentru vânzarea spaţiului comercial, s-a aprobat Raportul de evaluare a spaţiului comercial şi s-a aprobat preţul minim de pornire a licitaţiei, ceea ce denotă că vânzarea imobilului nu a fost un act arbitrar, samavolnic şi obscur al conducerii SC M.V.C., ci o finalizare a unei proceduri stabilite prin Hotărârea nr. 15 din 18 decembrie 2008 a adunării generale cu numai puţin timp în urmă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, Curtea a reţinut că, prin respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, dispărând cauza evicţiunii, a dispărut şi evicţiunea, astfel că nu se mai justifică răspunderea pârâtei SC M.V.C. pentru evicţiune.
Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- Instanţa de apel a confundat şi a aplicat greşit două instituţii de drept procesual, respectiv calitatea procesuală activă şi interesul.
Recurenta susţine că, deşi în considerentele deciziei s-a reţinut că SC B. SRL nu are calitate procesuală activă a motivat că aceasta nu are interes în cauză pentru a putea invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare.
Sub acest aspect se apreciază că reclamanta are atât interes cât şi calitate procesuală activă pentru că la data întocmirii contractului de vânzare - cumpărare nr. 331/2009 şi la data promovării acţiunii avea calitatea de chiriaş al spaţiului în litigiu, justificând un interes pentru promovarea acţiunii în justiţie.
Faţă de aceste argumente, recurenta consideră că Decizia atacată este lipsită de temei legal, deoarece se bazează pe o interpretare eronată a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale, interesul său fiind unul actual, câtă vreme i-a fost cauzat un prejudiciu material direct prin imposibilitatea folosinţei şi a achiziţiei imobilului în cauză, imobil deţinut de administratorul său, în baza calităţii de membru cooperator.
Se afirmă că, în cunoştinţă de cauză, intimata a fraudat interesele membrilor cooperatori şi ale chiriaşilor, urmărind un scop ilicit, concretizat în crearea unei stări de fapt care să conducă la imposibilitatea membrilor cooperatori şi a chiriaşilor de a achiziţiona imobilele deţinute şi la care au efectuat investiţii considerabile.
- Instanţa de apel a reţinut greşit că reclamanta nu are niciun folos prin întoarcerea executării pentru că, în realitate, are posibilitatea de a achiziţiona spaţiul în litigiu pe care îl foloseşte din anul 1985 şi la care a făcut investiţii.
- Instanţa de apel reţinut în contradictoriu că reclamanta are calitatea de chiriaş, cât şi că nu are o astfel de calitate, aceeaşi contradicţie regăsindu-se în cazul calităţii de membru cooperator a administratorului reclamantei.
- Reluând aspecte ale situaţiei de fapt, considerate ca fiind relevante, cum ar fi, participarea la licitaţie şi succesiunea contractelor de închiriere derulate de-a lungul timpului, recurenta apreciază că intimata nu avea posibilitatea legală de a înstrăina imobilul fără aprobarea adunării generale a membrilor cooperatori.
De asemenea, se apreciază că sunt contradictorii şi nelegale reţinerile instanţei relative la următoarele statuări: „regularizarea unui act juridic constă în validarea unui act juridic lovit de nulitate, adăugându-i sau complinindu-l cu un element care îi lipseşte. Prin regularizare, un act juridic lovit de nulitate devine retroactiv valabil, inclusiv faţă de terţele persoane”, încălcându-se art. 65 din Legea nr. 1/2005, art. 54 şi art. 86 din Statutul SC M.V.R. Reşiţa.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică prin care se susţine o pretinsă confuzie creată de instanţa de apel asupra calităţii procesuale active şi a interesului reclamantei în promovarea acţiunii, confuzie rezultată din considerentele deciziei atacate, nu poate fi primită.
Ca sancţiune de drept civil, ce intervine în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea unei norme juridice care ocroteşte un interes general, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are interes.
Această regulă îşi găseşte justificarea în normele protejate, în faptul că nulitatea este menită să ocrotească interese obşteşti, aşa încât, un cerc larg de persoane pot dobândi legitimitate procesuală activă la invocarea ei.
De asemenea, în cazul nulităţii absolute, calitatea procesuală activă este strâns legată de o altă condiţie – tot de ordin procesual – respectiv de aceea a interesului, adică de folosul practic urmărit de cel care recurge la acţiunea civilă, interes ce trebuie să fie personal.
Aşadar, deşi nulitatea ocroteşte un interes obştesc (general), un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual (personal), iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv.
Cu alte cuvinte, acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că în mod automat ele ar justifica şi un interes propriu, deoarece, în privinţa condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.
Acest raţionament a fost folosit de instanţa de apel atunci când a analizat cauzele de nulitate invocate de reclamantă în susţinerea nulităţii contractului părţilor.
Astfel, cu privire la primul motiv de nulitate – nerespectarea dreptului de preemţiune – în mod corect s-a constatat că acesta poate atrage doar nulitatea relativă, putând fi invocat doar de membrii cooperatori, calitate pe care societatea reclamantă nu o deţine pentru a dobândi legitimitate procesuală activă, neavând relevanţă calitatea de membru cooperator pe care ar fi deţinut-o sau ar deţine-o administratorul reclamantei.
În privinţa celui de-al doilea motiv de nulitate, acela al lipsei acordului prealabil de vânzare al adunării generale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta nu justifică un interes personal, în condiţiile în care o eventuală revenire a imobilului în patrimoniul pârâtei nu i-ar profita în vreun fel reclamantei câtă vreme pârâta va putea să-şi exercite dreptul de dispoziţie asupra imobilului în litigiu cum va considera de cuviinţă.
Cât priveşte susţinerea recurentei că ar justifica un folos practic prin aceea că ar avea posibilitatea achiziţionării spaţiului la care a efectuat investiţii considerabile, acesta este pur ipotetic pentru că nimeni nu-i va putea garanta reclamantei că pârâta îi va vinde în viitor spaţiul.
De altfel, aceasta a mai încercat anularea licitaţiei prin care s-a înstrăinat imobilul, încercare ce a eşuat în instanţă.
În consecinţă, instanţa de apel a aplicat corect regulile ce guvernează regimul juridic al nulităţii sub aspectul calităţii procesuale active şi al interesului, motiv pentru care criticile recurentei sunt nefondate.
Cum, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor excepţii de procedură este evident că analizarea pe fond a cauzei de nulitate întemeiată pe dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 1/2005 era de prisos, motiv pentru care criticile pe acest aspect nu vor face obiectul cenzurii instanţei de recurs.
Toate celelalte critici ce vizează organizarea licitaţiei ori succesiunea contractelor de închiriere derulate în timp or pretinsa reţinere contradictorie a instanţei cu privire la calitatea de chiriaş a recurentei nu pot face obiectul analizei în această cale de atac întrucât nu privesc nelegalitatea deciziei atacate.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 754 lei către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL REŞIŢA împotriva deciziei comerciale nr. 158 din 9 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC M.V.C. suma de 754 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1705/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1630/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
