ICCJ. Decizia nr. 1725/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1725/2012
Dosar nr.526/35/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 92/ C din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.N. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 80.000 euro daune morale sau echivalentul în lei al acestei sume de la data plăţii efective.
În motivarea soluţiei pronunţate, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 847 din 24 mai 1949 a Tribunalului Militar Cluj, la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. II, lit. d), e), f), art. 157 şi 158 C. pen. Ulterior, prin Decizia penală nr. 2012 din 26 noiembrie 1949 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie i s-a redus pedeapsa la 2 ani de închisoare şi 3 ani interdicţie.
Condamnarea reclamantului are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, aşa încât acesta este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.
Ţinând cont de persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 euro asigură o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Prin Decizia civilă nr. 57/ A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a respins toate apelurile, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că, condamnarea reclamantului are caracter politic de drept, încadrându-se în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Legea din 2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente, repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dar această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării ei, ci doar celor înregistrate ulterior.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţia).
În speţă, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamantul avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o "speranţă legitimă" şi, prin urmare, un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, aceasta este îndreptăţită la a obţine despăgubiri pe temeiul dispoziţiilor de drept comun, art. 998 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării luate împotriva sa. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârât şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul-reclamant a criticat Decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că, în raport de suferinţele îndurate ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, s-ar ar fi impus acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale.
Recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. şi recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au invocat lipsa de temei legal a cererii reclamantului de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, şi faptul că, în ipoteza în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 ar fi aplicabilă în cauză, reclamantul ar fi îndreptăţit la daune morale pe temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ.
În subsidiar, recurenţii au criticat Decizia instanţei de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susţinând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită la fond şi menţinută în apel.
În şedinţa publică din 09 martie 2012, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamant, excepţie care va fi admisă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţă, Decizia recurată a fost comunicată reclamantului la data de 08 aprilie 2011, aşa cum rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel, care îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.
Prin raportare la data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început şi nici ziua când s-a sfârşit termenul), urmează a se reţine că, pentru reclamant, termenul de recurs s-a împlinit la data de 24 aprilie 2011. Cum aceasta a fost o zi de duminică, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a prelungit până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 25 aprilie 2011.
Reclamantul a declarat, însă, recurs după această dată, şi anume la 26 aprilie 2011, aceasta fiind data trimiterii prin poştă a recursului, care rezultă din ştampila de pe plicul aflat la dosar recurs.
Reţinând, aşadar, că recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului acestei părţi ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancţiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se punea în speţă era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, tot în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 998 C. civ. pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
În condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ce priveşte criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
În concluzie, faţă de inexistenţa temeiului juridic pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, iar Decizia recurată va fi modificată în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei de fond, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată. Celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat de reclamant, vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleaşi decizii.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de către pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civilă nr. 92/ C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine dispoziţiile din decizie cu privire la respingerea apelului declarat de reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1744/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1704/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
