ICCJ. Decizia nr. 1744/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1744/2012
Dosar nr.20232/3/2008
Şedinţa publică din 09 martie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 mai 2008 la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii V.D. si A.C. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul general, SC H.N. SA şi Curtea de Conturi a României, solicitând instanţei să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 563,04 m.p., situat în Bucureşti, str. Turgheniev Ivan Serghievici sector 1 şi totodată pârâţii să fie obligaţi să răspundă la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii au cumpărat de la S.C.V., în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat la 16 aprilie 2008 la B.N.P.A. D.M.A.L., drepturile succesorale asupra imobilului menţionat, terenul în litigiu care în regimul comunist a fost expropriat potrivit Decretului nr. 34/1974 în prezent este liber de construcţii şi ca atare poate fi restituit în natură.
În privinţa imobilului în litigiu s-a formulat notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti fără a se da curs solicitărilor exprimate de către persoanele îndreptăţite.
Prin sentinţa civilă nr. 704 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca neîntemeiată excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor invocată de pârâtul S.I.E.; a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâţilor Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General şi Primarul General; a respins acţiunea îndreptată împotriva acestor pârâţi ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea introdusă de reclamanţii V.D., A.C., ca neîntemeiată.
Examinând înscrisurile aflate la dosar, tribunalul a reţinut că reclamanţii au cumpărat de la numitul S.C.V. drepturile succesorale referitoare la imobilul, teren în suprafaţă de 563,04 m.p. situate în Bucureşti str. Turgheniev Ivan Serghevici, vânzătorul fiind moştenitorul legal unic al proprietarilor iniţiali, după cum atestă certificatele succesive de moştenitor.
Acest teren a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere, iar numitul S.C.V. a formulat, conform Legii nr. 10/2001, notificarea adresată P.M.B. în vederea restituirii natură a terenului în litigiu, fără ca cererea să fie soluţionată până în prezent.
Referitor la excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor, tribunalul a considerat că în speţă nu este vorba de cesionarea unor drepturi litigioase, de vreme ce la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul S.C.V. în anul 2008 nu exista nici un proces pe rolul instanţelor privitor la terenul situat în str. Turgheniev Ivan Serghevieci, ci convenţia menţionată se referă la vânzarea, respectiv cumpărarea drepturilor succesorale ce i-au revenit numitului S.C.V. şi care sunt probate cu certificatele de moştenitor anexate la dosar.
Tribunalul a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâţilor Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General si Primarul general al Municipiului Bucureşti, deoarece imobilul a cărui restituire se solicită prin prezenta acţiune se află în administrarea S.I.E., iar proprietar este Statul Roman, reprezentat în proces de M.F.
Terenul in litigiu, în suprafaţă de 563,40 m.p. situat în prezent în Bucureşti, str. Ivan Turgheniev, a fost preluat de stat de la defuncţii C.A. şi C.M., în baza Decretului de expropriere nr. 34/1974.
Acest imobil a trecut în administrarea S.I.E., în baza HG nr. 851/1994, fiind în prezent evidenţiat în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin HG nr. 1705/2006.
Potrivit înscrisurilor, existente la dosar şi rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză, suprafaţa de teren de 563,04 m.p. este ocupată parţial de două clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de reţele de utilităţi, precum şi de servitutea de trecere care constituie singura cale de acces dinspre strada Turgheniev spre clădirea principală, situaţie în care devin incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, text care stabileşte că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
În aceste condiţii, este evident că terenul nu poate fi restituit în natură astfel cum pretind reclamanţii. Răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se impune câtă vreme cererea de restituire a fi respinsă.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta V.D., iar reclamantul A.C. cerere de aderare la apel.
Prin Decizia civilă nr. 34 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta V.D. şi a respins cererea de aderare la apel formulată de A.C., ca inadmisibilă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că cererea intimatului A.C. de aderare la apelul formulat de apelanta V.D. este inadmisibilă, conform art. 293 C. proc. civ., deoarece atât intimatul A.C., cât şi apelanta V.D. au avut aceeaşi calitate procesuală, de reclamant, cu interese convergente, nefiind părţi potrivnice, astfel cum se prevede în art. 293 C. proc. civ.
În ce priveşte apelul declarat de reclamanta V.D., s-a apreciat că nu poate fi considerat teren liber şi restituibil în natură suprafaţa din jurul unei construcţii, deoarece, în baza art. 7.3 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 923/2010, prin teren aferent se înţelege nu numai amprenta clădirii la sol, dar şi terenul din împrejurimile construcţiei, necesar unei bune utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă.
Nu se poate retine că prima instanţă a respins eronat obiecţiunile la raportul de expertiză în care s-a arătat neechivoc că pretinsele amenajări de utilitate publică sunt de fapt realizate spre a servi nevoilor voluptorii ale deţinătorului terenului: reţea iluminare pitici, spaţii verzi, platformă intrare, cabină poartă.
Aceasta deoarece, aşa cum reiese din rapoartele de expertiză, terenul este ocupat în prezent de două clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de reţele de utilităţi, construcţii, servituţi şi amenajări specifice folosite de S.I.E. (obiectiv militar), ca atare nu se poate spune că nu este ocupat de amenajări de utilitate publică, situaţie în care şi alegaţiile referitoare la servitute nu pot avea un alt răspuns. Toate aceste utilităţi sunt necesare unei bune utilizări a terenului, deşi ocupă numai o anumită suprafaţă, iar interpretarea referitoare la nevoile comunităţii acoperă doar o parte din sensurile sintagmei "amenajări de interes public".
În cauza M. c. României, s-a concluzionat că nu este considerat drept „bun" speranţa de a se vedea reînviat un drept de proprietate care era stins de mult timp, nici o creanţă condiţională care a devenit caducă prin nerealizare.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi A.C. şi V.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este esenţial nelegală şi este rezultatul nemijlocit al aplicării şi interpretării total eronate a dispoziţiilor legale.
În speţă este de necontestat că terenul a fost expropriat, ceea ce atrage incidenţa art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar nu dispoziţiile art. 7 din aceeaşi lege organică, acest din urmă text normativ având în vedere exclusiv terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.
În acest sens, este vădit eronată referirea instanţei de apel la art. 7 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 923/2010.
Deşi s-a depus la dosarul cauzei Decizia civilă nr. 2042/2010 a secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă şi din conţinutul deciziei atacate (pag. 1 alin. (4)), Curtea de Apel nu a făcut vreo referire la aceasta, deşi cauza respectivă şi prezenta cauză sunt identice în ceea ce priveşte împrejurările de fapt şi de drept reţinute de I.C.C.J., deşi terenurile au acelaşi regim juridic, au fost preluate prin acelaşi decret de expropriere, se află în posesia S.I.E. Instanţa supremă a relevat că, „construcţiile subterane, în afara faptului că existenţa acestora nu a fost probată, ele nu constituie un impediment în promovarea revendicării, nu numai pentru lipsa de valabilitate a titlului statului de preluare a terenului, dar şi pentru că existenţa acestor construcţii nu a fost probată".
S.I.E. nu a probat existenţa amenajărilor de utilitate publică necesare a servi nevoilor comunităţii. Instanţa de apel a citat trunchiat art. 10.3 din Norme, unde se arată că sunt amenajări de utilitate publică spaţiile verzi din jurul blocurilor de locuit, iar nu simple amenajări de spaţii verzi (grădină) destinate a servi nevoilor voluptorii ale S.I.E.
Cu totul eronat instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize privind suprafaţa de teren care se poate restitui în natură, deşi această probă era absolut necesară pentru a dovedi că terenul în litigiu este ocupat doar pe o suprafaţă de 42 mp de construcţii, restul fiind spaţiu verde şi alei de acces, instalaţii de iluminat pitici.
Planul de reţele subterane a fost pus la dispoziţia expertului de către pârâtul S.I.E. şi nu provin de la o sursă neutră precum Primăria Capitalei pentru a se putea efectua o evaluare corectă asupra amenajărilor de utilitate publică.
Scopul exproprierii a fost atins doar parţial, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, drept pentru care persoanele îndreptăţite pot obţine în natură partea de teren rămasă liberă.
În ceea ce priveşte invocarea practicii C.E.D.O. pentru a justifica respingerea apelului, instanţa recurge la aceasta în mod absolut greşit fără a avea în vedere cauza F. contra României, cauza K. împotriva României.
Chiar şi în aceste condiţii, se impune fie acordarea în compensare a altui teren sau acordarea de despăgubiri stabilite la valoarea de piaţă de la data soluţionării notificării, conform standardelor internaţionale de evaluare.
Recurenta a formulat precizări la motivele de recurs, la 1 martie 2012, peste termenul legal de motivare a recursului, astfel încât aceste argumente nu vor putea fi avute în vedere de către instanţă.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, deoarece criticile menţionate anterior se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât recursul nu poate fi constat nul în aplicarea art. 306 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din cuprinsul Decretului nr. 34/1977, terenul în litigiu a fost expropriat în scopul sistematizării zonei de nord a municipiului Bucureşti.
Potrivit înscrisurilor, existente la dosar şi rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză, suprafaţa de teren de 563,04 m.p. este ocupată de două clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de reţele de utilităţi, de căi de acces şi spaţiu verde. Realizarea acestei clădiri a fost efectuată în scopul sistematizării zonei de nord a municipiului Bucureşti, astfel încât temeiul de drept al prezentei acţiuni este cel reţinut de către prima instanţă de fond, respectiv art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
În cauză nu s-a probat că scopul exproprierii nu s-a realizat integral, cu atât mai mult cu cât, faţă de acest scop, acela de sistematizare, este greu de dovedit că suprafaţa curţii imobilului excede planurilor de sistematizare iniţiale, astfel încât ar mai rămâne teren care să nu fi fost cuprins în planul de sistematizare, iar acesta să se suprapună cu suprafaţa de 563,04 m.p.
În orice caz, nu se poate aprecia că scopul exproprierii nu s-a realizat integral în ipoteza în care terenul nu este ocupat în totalitate de construcţii, terenul aferent clădirii făcând parte din spaţiul necesar bunei utilizări a acestei clădiri, aşa cum acesta a fost avut în vedere în planul de sistematizare iniţial, în raport de care s-a realizat exproprierea.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că temeiul juridic aplicabil în cauză este art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, astfel încât referirile instanţei de apel, cât şi ale recurenţilor, la incidenţa art. 7 şi 10 al Legii nr. 10/2001 sunt greşite. Pentru aceleaşi argumente, sunt considerate ca nefondate criticile din recurs privind necesitatea administrării de noi probe pentru dovedirea existenţei unei suprafeţe de teren care ar excede scopului exproprierii şi faţă de care ar trebui să se stabilească dacă sunt sau nu afectate de utilitate publică.
De asemenea, faptul că instanţa de apel, în motivarea pe care a realizat-o, nu s-a raportat la Decizia civilă nr. 2042/2010 a secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu constituie un aspect de nelegalitate, neputând fi analizat ca şi argument în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel încât instanţa nu avea obligaţia legală de a o analiza.
Prin urmare, având în vedere cele expuse anterior, soluţia ambelor instanţe de fond de a aprecia că terenul nu poate fi restituit în natură, este corectă.
Cu toate acestea, Înalta Curte observă că temeiul juridic invocat de reclamanţi în acţiune este art. 11 al Legii nr. 10/2001 şi Decizia în interesul legii nr. XX/2007, ceea ce dovedeşte că intenţia reclamanţilor a fost aceea de a solicita instanţei să se pronunţe pe fondul pretenţiilor lor, în condiţiile în care unitatea deţinătoare nu a înţeles, până la momentul introducerii acţiunii, să răspundă notificării pe care vânzătorul drepturilor succesorale a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, recurenţii au solicitat şi prin cererea de recurs acordarea în compensare a altui teren sau acordarea de despăgubiri stabilite la valoarea de piaţă de la data soluţionării notificării, conform standardelor internaţionale de evaluare.
Instanţa de apel, respingând apelul, a confirmat aprecierea primei instanţe că răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se impune câtă vreme cererea de restituire a fost respinsă. Din motivarea apelului se observă că nici instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra măsurilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii. Chiar dacă nu s-a formulat un capăt de cerere distinct privind acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri, cât timp nu s-a răspuns notificării formulate în termenul legal cerut de Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii au cerut să se facă aplicarea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte consideră că instanţa trebuia să se pronunţe pe fondul cauzei, acordând măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care restituirea în natură sau prin compensare cu alt teren nu este posibilă.
Fiind dovedită calitatea procesuală activă în cauză, iar excepţia lipsei calităţii procesuale active fiind soluţionată cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză încă de către prima instanţă de fond, având în vedere că soluţia dată acestei excepţii nu a format obiect al apelului, Înalta Curte constată că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanţii, în calitate de succesori cu titlu particular ai persoanei îndreptăţite, au vocaţie la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, va obliga pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele arătate anterior, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, va fi modificată în parte Decizia recurată şi se va admite apelul declarat de reclamanta V.D. împotriva sentinţei nr. 704 din 03 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o va schimba în parte, va admite acţiunea formulată de reclamanţii V.D. şi A.C. şi va obliga pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât S.I.E.
Admite recursul declarat de reclamanţii A.C. şi V.D. împotriva deciziei nr. 34 din 07 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte Decizia recurată şi admite apelul declarat de reclamanta V.D. împotriva sentinţei nr. 704 din 03 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite acţiunea formulată de reclamanţii V.D. şi A.C.
Obligă pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1745/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1725/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
