ICCJ. Decizia nr. 17/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 17/2012
Dosar nr. 1698/3/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 754 din 21 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1698/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta C.V.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva sa prin Decizia Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 537/1954 prin care a fost deportată din comuna Bran, judeţul Braşov, în satul Valea Voievozilor, judeţul Dâmboviţa şi a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 2 ani, 5 luni şi 5 zile în care a fost deportată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din decizia Ministerului Afacerilor şi Internelor nr. 537/1954 rezultă că reclamanta a fost deportată din comuna Bran judeţul Braşov în satul Valea Voievozilor, judeţul Dâmboviţa,în perioada 10 mai 1952 - 25 octombrie 1954.
Această măsură a creat reclamantei şi familiei ei suferinţe în plan moral şi profesional, ceea ce le-a marcat existenţa motiv pentru care se impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la cuantumul sumei instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii de Decretul – Lege nr. 118/1991 şi de faptul că mai are pe rolul instanţelor judecătoreşti acţiuni judecătoreşti prin care solicita despăgubiri ca urmare a deportării părinţilor săi, situaţie în care a considerat că suma de 5000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar reclamanta a formulat cerere de aderare la apel. Prin decizia civilă nr. 59 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins ca nefondată aderarea la apel formulată de reclamantă şi s-a admis apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind schimbată în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii reclamantei privind acordarea de despăgubiri morale, reţinându-se următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. 4 din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
În ce priveşte apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a constat că într-adevăr situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi deci, greşit instanţa de fond a făcut aplicarea la situaţia de fapt a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Din adeverinţa nr. 211 din 19 februarie 1991 a Primăriei comunei Bran, judeţul Braşov rezultă că familia reclamantei a redobândit toate drepturile avute de dinainte deportării.
În aceste condiţii nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 5 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi deci, reclamanta nu era îndreptăţită la despăgubiri.
Pe de altă parte reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cum dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale reclamanta nu mai are nici temei legal pentru a pretinde despăgubiri morale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V.M. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea ei în sensul admiterii cererii de aderare la apel şi pe cale de consecinţă, pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel reclamanta susţine raportat la Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale la momentul declinării ca neconstituţional al art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 se afla deja în posesia hotărârii prin care i-au fost acordate despăgubiri morale de 5.000 Euro iar cererea de chemare în judecată a fost înaintată înainte de formularea celor două decizii.
Recurenta mai invocă principiul neretroactivităţii legii precum şi faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont şi de dispoziţiile art. 5 şi 6 din CEDO şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Curţii Europene.
Se mai invocă în aceeaşi idee şi prioritatea dreptului comunitar şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care sunt de altfel obligatorii pentru instanţele de judecată.
Cu privire la măsurile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, recurenta susţine că reparaţiile acordate prin aceste acte normative nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi - indemnizaţii ce ţin de legislaţia muncii.
Se mai susţine încălcarea prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţie sens în care mai invocă în susţinerea motivelor de recurs şi Hotărârile CEDO în cauzele Niţă şi respectiv Bursuc, şi Barbu Anghelescu.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se şi judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 26 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V.M. împotriva deciziei nr. 59/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 165/2012. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 1700/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
