ICCJ. Decizia nr. 1719/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1719/2012
Dosar nr. 2362/83/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1779/D din 24 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul S.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru constatarea caracterului politic al condamnării şi acordarea daunelor morale, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că instanţa este ţinută de dezlegarea în drept asupra constatării caracterului politic a condamnărilor penale ale membrilor „Martorii lui Iehova”, stabilite prin Decizia nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 45 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a respins apelul reclamantului, reţinând în considerentele deciziei sale următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamantul S.V., prin care acesta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Curtea a constatat că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 389/1970 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., constând în aceea că reclamantul, ca urmare a faptului că anterior incorporării, a aderat la cultul religios „Martorii lui Iehova” şi urmare a convingerilor sale bazate pe preceptele acestei religii, a refuzat să primească arma şi să se subordoneze.
Instanţa de fond, în mod corect a apreciat că, condamnarea reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., nu are caracter politic, necircumscriindu-se sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009. De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXXII din 16 noiembrie 2009 când a soluţionat recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, şi când a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”.
Infracţiunea prevăzută de art. 334 C. pen., a fost şi este reglementată în Titlul X al Codului penal „Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României”, Capitolul I „Infracţiuni săvârşite de militari” – Secţiunea I „Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare”, toate aceste infracţiuni având ca obiect relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării ori, iar ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de un anumit context politic, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
Pe de altă parte, condamnarea pentru infracţiunea de insubordonare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, deoarece în perioada în care reclamantul a fost condamnat, Constituţia garanta libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp prevedea şi obligativitatea serviciului militar.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova”, a concluzionat că art. 9 din C.E.D.O., interpretat în lumina prevederilor art. 4, Paragraf 3, lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În anul 1970 (anul în care reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de insubordonare), România nu era parte la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar cu toate acestea modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar nu era fundamental diferită de aceea a unor state care aderaseră la această convenţie.
În consecinţă, condamnarea penală a reclamantului pentru infracţiunea de insubordonare nu are caracter politic.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele critici:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că ambele instanţe, atât cea de fond cât şi cea de apel, au soluţionat cauza din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 32/2009 a I.C.C.J., care însă se referă la aplicarea Decretului nr. 118/1990, nefiind aplicabilă în cauză.
Recurentul a mai arătat că cererea introductivă de instanţă ar fi trebuit analizată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 214/1999, caracterul politic al unei condamnări fiind condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.
Aprecierea caracterului politic al condamnării nu se realizează prin raportare la obligaţiile constituţionale sau la legislaţia în vigoare, ci prin scopul urmărit prin săvârşirea acelei infracţiuni, respectiv, opoziţia făţişă la regimul comunist.
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 prevede că reprezintă infracţiuni săvârşite din motive politice inclusiv cele care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale, or, infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea unui astfel de drept, şi anume, acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Legea nr. 221/2009 enumeră în mod expres faptele care nu se circumscriu domeniului său de aplicare, iar fapta de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în această categorie.
Recurentul a mai arătat că toate cererile similare formulate în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 au fost admise, astfel încât şi cererea sa trebuie soluţionată în acelaşi sens.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Instanţa este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condiţiile prevăzute la art. 4 din aceeaşi lege.
Prin decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, de aplicare unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a reţinut că infracţiunea de refuz la încorporare pe motiv de conştiinţă religioasă, respectiv condamnarea dispusă pentru această infracţiune, nu are caracter politic, iar în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu defineşte o asemenea faptă ca fiind infracţiune de natură politică, este aplicabil principiul conform căruia în situaţii identice şi soluţiile trebuie să fie identice.
În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”, că „condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate – cele prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. – nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990”.
S-a reţinut că problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.
Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a ţării, prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada de referinţă a legii, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Înalta Curte a făcut referire în cuprinsul deciziei şi la poziţia instituţiilor europene în legătură cu problema în discuţie.
Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o au, de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Deşi, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă ";Martorii lui Iehova";, a concluzionat că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În speţă, se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune, situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia prezentei instanţe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secţiile Unite, în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 334 C. pen. nu are natură politică şi nici condamnarea dispusă pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuţie, prin decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunţarea deciziei nr. 32/2009 au relevanţă şi în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanţă.
Art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 la care face trimitere reclamantul prevede că, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale sau culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, ce anume infracţiuni au caracter politic, textul legal evocat de reclamant reprezintă o normă de trimitere, ce face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective.
Din interpretarea logică şi gramaticală a textului art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Or, aşa cum dealtfel susţine şi reclamantul, singurul motiv al neprezentării la încorporare a fost acela dictat de convingerile sale religioase, care interziceau adepţilor acestui cult să pună mâna pe armă şi să îmbrace uniforma militară şi nicidecum o atitudine activă de apărare a unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist, astfel încât condiţiile impuse de textul legal arătat nu sunt îndeplinite prin raportare la Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării indiferent de natura regimului politic şi nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistenţă sau de contestare a legitimităţii puterii politice de la un anumit moment.
Obligaţia de satisfacere a serviciului militar subzistă faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancţionarea neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, regăsindu-se, dealtfel, şi în legislaţia statelor comunitare.
În aceste condiţii, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absenţa unui asemenea scop nu se poate vorbi de existenţa unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări cu un asemenea caracter.
Problemele de practică judiciară evocate de reclamant, în sensul că cereri similare întemeiate pe un alt act normativ de reparaţie, respectiv, O.U.G. nr. 214/1999, au fost admise, nu constituie argumente viabile în conturarea soluţiei din prezenta cauză şi nu influenţează legalitatea hotărârii pronunţate de instanţă, întrucât verificarea şi stabilirea caracterului unei asemenea fapte este atributul organului judiciar, căruia îi revine obligaţia, conform legii, de a face propriile verificări şi a statua în drept asupra aspectelor deduse judecăţii.
Pentru considerentele arătate, criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând a fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 45/A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1711/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1742/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
