ICCJ. Decizia nr. 1557/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1557/2012
Dosar nr. 11899/118/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, reclamanta B.E. a investit instanţa, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa, cu soluţionarea acţiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 200 000 euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul suferit urmare a condamnării tatălui său, numitul C.B., prin sentinţa nr. 25 din 25 ianuarie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa.
Motivează reclamanta că tatăl său a fost condamnat pentru omisiunea denunţării organizaţiei „N.R.”, acesta fiind arestat la data de 16 august 1949 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională, cu suspendarea executării pedepsei în temeiul sentinţei penale nr. 25/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa.
Mai arată reclamanta că după executarea a 177 zile de închisoare, autorul acesteia a fost pus în libertate la data de 15 februarie 1950.
Prin sentinţa civilă nr. 1737 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantă, a obligat S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa la plata sumei de 40.000 EURO, echivalent în lei la data efectuării plăţii, către reclamanta B.E., pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamantei, B.C., a fost condamnat politic, la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională cu suspendarea executării pedepsei, pentru omisiunea denunţării organizaţiei subversive „N.R.”, faptă prevăzută de art. 228 din fostul C. pen.
A apreciat tribunalul că fiind condamnat politic autorul său, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către acesta, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de autorul său, instanţa de fond i-a acordat reclamantei despăgubiri în sumă de 40.000 EURO.
În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 1737 din 2 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale.
S-a mai susţinut că dispoziţiile constatate neconstituţionale, respectiv prevederile art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 fiind suspendate de drept, în prezent nu mai există temei legal pentru solicitarea şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin decizia civilă nr. 182/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, legiuitorul român a înţeles să adopte, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, Legea nr. 221/2009 preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul - Lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
S-a mai reţinut că fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
S-a apreciat că eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui său, B.C., decedat la 25 octombrie 1987, însă situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, statuând că acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
În concluzie, susţine instanţa de control, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, fiica defunctului B.C. nu are, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra tatălui său şi nu este îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta B.E., prevăzându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., art. 133 raportat la art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., art. 67 – art. 68 din aceeaşi lege, precum şi prevederile art. 35 – art. 36 din Decretul nr. 31/1954, cu motivarea că deşi aceasta a invocat în apel excepţia nulităţii cererii de apel pentru lipsa calităţii de reprezentant, întrucât legitimarea procesuala a D.G.F.P. Constanţa în calitate de reprezentant al M.F.P. nu era probată, curtea de apel a efectuat o verificare superficială a dreptului de a exercita calea de atac a apelului şi de reprezentare a S.R. în cauză, în faza apelului, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.
Se arată că pretinsul mandat special, respectiv, delegaţia nr. 137768 din 08 octombrie 2010, înregistrată la D.G.F.P. Constanta sub nr. 37937 din 13 octombrie 2010 este afectată de lipsuri care-i atrag nulitatea, astfel, nu emană de la reprezentantul M.F.P., întrucât poartă semnătura altui funcţionar decât cea a directorului general C.B., or în litigiile bazate pe Legea nr. 221/2009, dreptul de reprezentare izvorăşte direct din legea specială conform art. 70 C. proc. civ., rezultând că M.F.P. în aceste cauze are un mandat legal şi special de reprezentare a S.R., prin urmare reprezentarea statului prin D.G.F.P. este în afara legii, iar „delegaţia” de care se face vorbire în cererea de apel este fără valoare .
Recurenta a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală în raport de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.L.F., privind dreptului la un proces echitabil.
Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile de art. I C. civ., privind aplicarea în timp a legii noi, precum şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în legătura cu efectele hotărârilor Curţii Constituţionale, care nu erau în vigoare la data sesizării şi pronunţării hotărârii de către instanţa de fond. S-a invocat, în acest sens Hotărârea C.E.D.O. din 9 decembrie 1994 în cauza R.S. şi S.A. vs. Grecia, precum şi Hotărârea C.E.D.O. din 22 octombrie 1997 în cauza P. vs. Grecia.
Mai susţine recurenta că acţiunea sa a fost pe deplin dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind de notorietate că suferinţele celor condamnaţi politic s-au repercutat negativ şi asupra rudelor apropiate, respective a membrilor familiei.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990, prin urmare, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât nu a putut pune în discuţia părţilor această împrejurare de fapt pe care instanţa de apel a reţinut-o în fals.
Prioritar analizând prima critică referitoare la lipsa calităţii de reprezentant a pârâtului apelant, Înalta Curte o constată nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 161 C. proc. civ., dacă reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale se poate da un termen pentru îndeplinirea acestei lipse, iar dacă aceasta nu se acoperă instanţa va anula cererea.
În acest sens instanţa de apel a acordat un termen pentru ca apelantul pârât să facă dovada calităţii de reprezentant, astfel cum rezultă din încheierea de la 31 ianuarie 2011. La termenul acordat, 14 martie 2011, apelantul pârât a depus înscrisuri în dovedirea calităţii de reprezentant, respectiv, Ordinul nr. 2338/2010 emis de preşedintele A.N.A.F. şi mandatul special-delegaţia nr. 137768 din 08 octombrie 2011, din conţinutul cărora rezultă legitimitatea calităţii de reprezentat a persoanei semnatare a cererii de apel.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, această critică fiind privită ca nefondată.
Celelalte critici formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în caz, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2011). Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Astfel, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful (1) din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, aceasta fiind şi raţiunea pentru care instanţa de apel a respins acţiunea reclamantei şi nu faptul că a beneficiat de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990, cum eronat susţine recurenta.
Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 182/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 145/2012. Civil. încuviinţare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1636/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
