ICCJ. Decizia nr. 1636/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1636/2012
Dosar nr. 3529/117/2008
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul S.R. în ce priveşte daunele materiale solicitate de reclamantul L.I.
Totodată, s-a dispus după cum urmează:
S-a admis în parte acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul L.I., împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Cluj.
În consecinţă:
S-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 293 din 10 iulie 1953, pronunţată de Tribunalul Militar al oraşului Stalin a reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 de luni dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 10039/1958 privind pe reclamant.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 135.000 Euro, cu titlu de daune morale.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamant privind daunele materiale, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 293 din 09 iunie 1953 a Tribunalului Militar din oraşul Stalin, în dosarul nr. 272/1953, rămasă definitivă, reclamantul a fost condamnat, la 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, în temeiul art. 209, partea a III C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 167, art. 157 pct. 1 lit. b) C. pen. şi art. 304, 463 C.J.M.
I s-a imputat reclamantului că a fost recrutat în Organizaţia contrarevoluţionară „Liga anticomunistă” în luna ianuarie a anului 1950, depunând jurământ de credinţă şi luând parte la şedinţele ligii.
După eliberarea sa condiţionată, în data de 01 ianuarie 1959, a fost din nou arestat în data de 05 februarie 1959, fiind internat timp de 36 de luni într-o colonie de muncă.
Astfel fiind, este de considerat că suferinţa fizică şi psihică ce i-a fost cauzată reclamantului a fost una foarte mare, fiind afectată şi întreaga sa viaţă ulterioară.
S-a concis, prin urmare, că acordarea sumei de 135.000 Euro cu titlu de daune morale este justificată, ţinându-se seama şi de despăgubirea deja acordată reclamantului în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Prin decizia civilă nr. 133/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a respins apelul declarat de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a daunelor morale şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor declarate neconstituţionale.
Astfel fiind, pretenţiile reclamantului privitoare la obligarea S.R. la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituţionale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistenţa unor alte dispoziţii normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanţă, căci s-ar ajunge la săvârşirea de către judecători a unui exces de putere.
Împrejurarea că în prezentul proces reclamantul obţinuse o sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit doar printr-o hotărâre de primă instanţă, deci neexecutorie potrivit legii, nu e de natură a-i conferi acestuia o speranţă legitimă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
În ce priveşte invocarea de către reclamant a încălcării, în defavoarea sa, a principiului egalităţii armelor, nici această susţinere nu poate fi primită, principiul invocat privind egalitatea de tratament în plan procesual (adică sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor recunoscute părţilor pentru ca dreptul lor la un proces echitabil să fie asigurat în mod efectiv), iar nu existenţa sau inexistenţa a însuşi dreptului subiectiv material dedus judecăţii.
Nu s-ar putea considera nici că prin înlăturarea dispoziţiei din sentinţă prin care S.R. a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 135.000 Euro cu titlu de daune morale s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu îşi extind efectele către situaţii juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziţia legală declarată neconstituţională.
Nu s-ar putea reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., căci faptele în raport de care reclamantul a pornit prezenta acţiune (respectiv privarea sa de libertate în închisorile comuniste şi, apoi, internarea într-o colonie de muncă) sunt, pe de o parte, anterioare aderării României la C.E.D.O., iar pe de altă parte, se referă la alte situaţii de fapt decât cele din procesul de faţă.
Jurisprudenţa de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate constitui, de lege lata, izvor de drept, după cum este de avut în vedere şi că deşi adoptarea unei legi sau ordonanţe care, ulterior, ar fi declarată neconstituţională în tot sau în parte, evocă o culpă a autorităţii legiuitoare, această situaţie nu poate conduce la efecte contrare acelora impuse, cu forţă imperativă, prin prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
În ce priveşte respingerea de către prima instanţă a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C. proc. civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, s-a considerat că în mod corect această pretenţie a fost dedusă judecăţii cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă.
A fost respinsă şi susţinerea potrivit căreia prin instituirea unui termen de prescripţie în cazul cererilor în despăgubire de drept comun s-ar crea o situaţie de discriminare în raport cu persoanele care s-ar mărgini la a formula cereri de reparaţie întemeiate exclusiv pe prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât este prerogativa legiuitorului de a institui un termen de prescripţie în legătură cu anumite drepturi subiective. Discriminarea poate fi reţinută doar atunci când tratamentul juridic aplicat unor persoane aflate în situaţii identice este diferit, însă nu şi atunci când similitudinea situaţiilor nu există. Or, formularea unei noi cereri în reparaţie pe calea dreptului comun nu poate fi socotită ca fiind, juridic, identică cu formularea unei cereri în condiţiile Decretului - Lege nr. 118/1990, sfera şi întinderea măsurilor ce pot fi dispuse potrivit acestui din urmă act normativ fiind distincte de acelea care ar putea fi pretinse prin întemeiere pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine că în mod nelegal instanţa nu a aplicat direct dispoziţiile art. 20 şi 21 din Constituţia României cât şi C.E.D.O., potrivit principiului preeminenţei consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Potrivit art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de “bunuri” priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, precum şi în situaţii precis delimitare, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Invocă principiul egalităţii armelor prevăzut de art. 1, 4 şi 16 din Constituţie şi art. 14 din Convenţie.
Prin desfiinţarea sentinţei de fond s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi s-a încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii.
Invocă art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., art. 9 alin. (5) din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, Rezoluţii A.C.P.E. şi Declaraţia de la Vilnius.
Culpa adoptării Legii nr. 221/2009 cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale nu poate fi transferată justiţiabilului.
Împotriva deciziei a declarat recurs şi pârâtul, solicitând respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării, arătând că acesta este conferit de lege, astfel că nu mai era necesară intervenţia instanţei care să se pronunţe pe o situaţie deja reglementată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat atât inexistenţa temeiului juridic precizat de reclamant în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010, cât şi inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării sale.
Pe de altă parte, reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum a învederat recurentul.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituţională, era în vigoare.
Acest aspect a fost tranşat prin Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care îşi produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (M. Of. nr. 789/7.11.2011).
Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Această dispoziţie a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenţionalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora.
În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantului.
Înalta Curte constată că nici încălcarea art. 1 Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. nu poate fi reţinută, aşa cum de altfel a statuat şi instanţa de apel.
Astfel, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că “o creanţă nu poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Prin urmare, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de “speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. împotriva României, paragraful 137).
Aşa cum se reţine în decizia dată în interesul legii, o asemenea jurisprudenţă nu se poate spune, însă, că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamantului de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de ";speranţă legitimă,"; iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, nu se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce în speţă nu poate fi reţinut.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Instanţa europeană a arătat, într-o jurisprudenţă constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia să fie reală şi serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.
De asemenea, instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile C.E.D.O., cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema dedusă judecăţii în recurs vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza S. şi alţii împotriva Bulgariei), C.E.D.O. a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii” (paragraful 87). „De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii” (paragraful 62).
În conţinutul aceleiaşi decizii se reţine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituţionalitate: „Ar putea părea incoerent să stârneşti speranţe prin adoptarea unei legi de compensaţie numai pentru ca, puţin mai târziu, să invalidezi legea şi să elimini acea speranţă. Totuşi, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituţional al textelor de lege”.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza U. contra Franţei).
Rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”.
Aşadar, două ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudenţa instanţei europene, trebuie făcută distincţie după cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ce priveşte D.U.D.O. şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Faţă de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
În ce priveşte recursul declarat de pârât, criticile referitoare la greşita menţinere a dispoziţiilor referitoare la constatarea caracterului politic nu pot fi primite, acesta indicând doar formal dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă, prin sentinţa penală nr. 293 din 09 iunie 1953 a Tribunalului Militar din oraşul Stalin, în dosarul nr. 272/1953, rămasă definitivă, reclamantul a fost condamnat, la 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, în temeiul art. 209, partea a III C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 167, art. 157 pct. 1 lit. b) C. pen. şi art. 304, 463 C.J.M.
Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect prima instanţă a constatat că infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., este de drept o condamnare cu caracter politic, iar măsura internării ulterioare într-o colonie de muncă constituie o măsură administrativă cu caracter politic.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul L.I. şi pârâtul S.R. PRIN M.F.P. PRIN D.G.F.P. CLUJ împotriva deciziei civile nr. 133/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1557/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 164/2012. Civil. Recalculare pensie. Revizuire... → |
|---|
