ICCJ. Decizia nr. 1800/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1800/2012
Dosar nr. 31644/3/2007
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată retine următoarele:
La 19 noiembrie 2004 a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă sub nr. 15551/3/2004 (2858/2004), cererea prin care reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor a chemat în judecată pe pârâta SC O.R. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 14.203,30 dolari S.U.A. la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii, reprezentând procentul de 5% din valoarea importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor pe perioada 01 ianuarie 2003 – 01 noiembrie 2003, la aceasta suma urmând a se adaugă procentul de 5% datorat pentru aparatele şi/sau suporturile ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor, importate în perioadele anilor noiembrie - decembrie 2001, 2002, noiembrie - decembrie 2003 şi ianuarie - octombrie 2004, cuantumul acestei sume urmând a fi stabilit printr-o expertiză contabilă. Totodată, a solicitat reactualizarea sumei în raport de nivelul dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta este o societate ce are ca obiect de activitate importul şi comercializarea de echipamente electronice, ca în perioada noiembrie 2001 - octombrie 2004 pârâta a importat aparate şi/sau suporturi ce permit reproducerea înregistrărilor sonore fără a-şi respecta obligaţiile legale prevăzute de art. 107 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 8/1996, respectiv plata către reclamantă, în calitate de societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, a procentului legal de 5% din valoarea operaţiunilor de import, a aparatelor sau suporturilor destinate reproducerii înregistrării sonore.
Prin sentinţa civilă nr. 179 din 2 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a fost admisă acţiunea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 519.109.977 RON reprezentând restul remuneraţiei datorate pentru copia privată în conformitate cu prevederile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, aferentă perioadei noiembrie 2001 - octombrie 2004. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente acestei sume şi calculate de la data punerii în întârziere, 17 martie 2004, până la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, recurs admis prin decizia civila nr. 362 din 1 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuala, casându-se sentinţa şi cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, unde s-a format Dosarul cu nr. 31644/31/2007.
În rejudecare s-a realizat o nouă expertiză contabilă.
Prin notele scrise, reclamanta şi-a precizat la ultimul termen cuantumul pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 117.233,91 RON, reprezentând remuneraţiile compensatorii pentru copia privata reprezentând 5% din valoarea importurilor de aparate şi suporturi ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor, importuri realizate depărată în perioada 19 noiembrie 2001 - octombrie 2004, 22.274,45 RON reprezentând T.V.A.-ul aferent remuneraţiei datorate de pârâta în cuantum de 117.233,91 RON, în conformitate cu prevederile art. 1342 coroborat cu art. 1341 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, 109.494, 53 RON cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de pârâtă până la data de 31 ianuarie 2008, pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor, penalităţi determinate la nivelul dobânzii de referinţa, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, onorariu de avocat.
Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 10 iulie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 117.233,91 RON reprezentând remuneraţii neachitate în perioada 19 noiembrie 2001- octombrie 2004 şi la 6.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele părţi, prin decizia nr. 72A din 24 februarie 2011, a admis căile de atac şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta SC O.R. SA să plătească reclamantei Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor sumele de: 113.749,50 RON reprezentând remuneraţie neachitată pentru importurile de aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor în perioada indicată în cererea de chemare în judecată şi 132.111,71 RON reprezentând dobânda legală, calculată de la data scadenţei obligaţiei principale şi până la data plăţilor parţiale efectuate, respectiv până la data de 31 decembrie 2010 pentru sumele neachitate.
Pârâta SC O.R. SA a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.690 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost păstrate.
Cheltuielile de judecată efectuate în apel au fost compensate parţial, cu referire la onorariile avocaţiale şi a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 3.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertizei în specialitatea electronică şi parţial onorariul expertizei specialitatea contabilitate, fiind compensate parţial şi cheltuielile de judecată în primă instanţă şi apel şi, în consecinţă, obligând apelanta-pârâtă SC O.R. SA să plătească apelantei-reclamante U.C.M.R. – A.D.A. suma de 1.660 RON.
Pentru a pronunţa decizia, instanţa a avut în vedere cele ce urmează:
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta-pârâta SC O.R. SA, o primă critică este legată de neverificarea realităţii efectuării importului din data de 27 iunie 2003 a unui număr de 1.780 de combine muzicale cu C.D. În evidenţele apelantei-pârâte nu a fost înregistrat niciodată un astfel de import, mai mult decât atât, în toată perioada de activitate, SC O.R. SA nu a importat decât un număr de maxim 275 bucăţi din acelaşi tip de combine muzicale. Singura probă ce poate face dovada deplină a realizării acestui import, este declaraţia vamală de import pe care Autoritatea Naţională a Vămilor o poate pune la dispoziţia instanţei. Prin neadministrarea acestei probe, expertul contabil a calculat eronat contribuţia totală de plată, adăugând nejustificat importuri de marfă ce nu corespund realităţii.
Curtea, cu privire la această primă critică, a constatat că în cadrul apelului a fost încuviinţată, în cadrul probei cu înscrisuri, cererea apelantei de emitere a unei adrese către Autoritatea Naţională a Vămilor, ca urmare a acestei adrese fiind depus la dosar răspunsul din 14 decembrie 2009, care a înaintat declaraţia vamală de import din 27 iunie 2003 pentru 1.780 de produse cu poziţia tarifară.
Faţă de depunerea la dosar a acestui răspuns, Curtea a constatat că acest prim motiv de apel este nefondat.
Un al doilea motiv de critică este acela privind aspectul că în anexă expertul contabil a determinat/clasificat greşit care sunt aparatele ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor.
Pentru susţinerea acestui motiv de apel, a fost administrată proba cu expertiză tehnică în specialitatea electronică, prin concluziile căreia s-a statuat că aparatele multifuncţionale radio C.D. portabil, nu fac partea din categoria aparatelor la care se referă art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8 /1996, respectiv nu îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: permit reproducerea de opere; sunt concepute pentru reproducerea operelor fixate pe orice fel de suporturi; au capacitate de stocare permanentă sau temporară a informaţiilor, ceea ce înseamnă că pot funcţiona independent, neconectate la alt echipament.
Faţă de concluziile acestui raport de expertiză tehnică, Curtea a eliminat din calculul remuneraţiei compensatorii importurile privind aceste aparate, astfel că acest motiv de apel este fondat.
De altfel, şi apelanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a solicitat, în cadrul concluziilor orale pe fondul apelului, acordarea sumelor calculate prin excluderea acestor aparate.
Într-un al treilea motiv de apel, apelanta a invocat faptul că metoda de calcul folosită de către expertul contabil este eronată, în sensul că nu a folosit calculul alternativ prin care SC O.R. SA ar fi avut de plătit procentul de 1,5 %; nu a stabilit până la ce dată şi pentru ce fel de aparate/suporturi se puteau aplica procentele de 0,5 % şi 1,5 % şi de la ce dată procentul de 5 %. Astfel, se invocă faptul că expertul contabil nu a prezentat influentele exercitate de modificarea actelor normative invocate în raportul de expertiză contabilă şi în ce măsură apelanta- pârâtă putea să negocieze procentul de 5%.
Cu privire la procentul aplicabil calculului remuneraţiei compensatorii, Curtea a constatat că, aşa cum s-a statuat şi prin încheierea de şedinţă prin care a fost încuviinţată proba cu expertiză contabilă, procentul care trebuia aplicat de expert era cel de 5%, faţă de considerentele deciziei anterioare de casare şi faţă de prevederile art. 315 C. proc. civ.
Astfel, prin decizia de casare, s-a arătat că deşi pentru o partea din perioada solicitată în acţiune, respectiv septembrie-octombrie 2004, era în vigoare Legea nr. 285/2004, se aplică procentul de 5% stabilit prin art. 107 în forma anterioară modificării, acest procent fiind considerat aplicabil în continuare de legiuitor până la data intrării în vigoare a noilor metodologii negociate. Astfel, instanţa de recurs a constatat că pentru întreaga perioadă indicată în acţiune se aplică procentul de 5%.
Prin urmare, acest aspect fiind soluţionat cu putere de lucru judecat şi în mod obligatoriu conform art. 315 C. proc. civ., nu se impunea efectuarea calculului alternativ invocat de apelantă prin acest motiv de apel, care este, astfel, nefondat.
Apelanta mai invocă faptul că expertul contabil a scăzut în mod nejustificat cheltuielile de judecata în cuantum de 1.034,20 RON din suma de 64.137,17 RON, achitată de către apelanta-pârâtă cu titlu de remuneraţie pentru copia privată.
Curtea a constatat că, potrivit O.P. din 23 februarie 2005, pârâta a achitat suma de 39137,1701 RON, pe ordinul de plată fiind făcută menţiunea „remuneraţie restantă tranşa 2 şi 3 şi cheltuieli de judecată conform protocol";.
Potrivit prevederilor art. 1110 C. civ., „debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul a declara, când plăteşte, care este datoria ce voieşte a desface.";
Rezultă că, în lipsa convenţiei părţilor, primul care are dreptul de a face imputaţia plăţii este debitorul, ceea ce s-a şi realizat prin menţiunea făcută de acesta pe ordinul de plată mai sus menţionat.
Prin urmare, în mod corect această sumă a fost dedusă din cuantumul remuneraţiei achitate de debitoare, fiind plătită pentru stingerea unei alte datorii. Astfel, acest motiv de apel este nefondat.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia Drepturilor de Autor, într-un prim motiv s-a invocat faptul că instanţa de fond în mod neîntemeiat a respins solicitarea Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor de a obliga pârâta la plata remuneraţiei reactualizată.
Curtea a constatat că acest motiv de apel este fondat, întrucât obligaţia de plata a remuneraţiei este una legală, iar încălcarea dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 constituie o faptă ilicită, în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală a debitorului.
De la data săvârşirii unei fapte ilicite, debitorul este obligat să repare întregul prejudiciu, fiind de drept în întârziere. Astfel, pârâta are obligaţia reparării integrale a prejudiciului, inclusiv prin reactualizarea sumei.
Argumentul legat de faptul că suma concretă a remuneraţiei era incertă nu poate fi reţinut drept de exonerare a debitoarei de la plata unei dobânzi, cât timp prin prezenta hotărâre se reţine că debitoarea datora o remuneraţie restantă, care trebuia achitată potrivit unei obligaţii legale născute în sarcina sa.
Astfel, Curtea a reţinut existenţa unei obligaţii a debitoarei de a achita inclusiv dobânda legală aferentă sumei datorate cu titlu de remuneraţie restantă.
Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert M.L.C., s-a reţinut că remuneraţia datorată de pârâtă pe perioada în litigiu este de 176 852,47 RON, din care pârâta a achitat suma de 63.102,97 RON.
Rezultă că pârâta trebuie să achite suma de 113.749,50 RON reprezentând remuneraţie neachitată pentru importurile de aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor în perioada indicată în cererea de chemare în judecată şi 132.111,71 RON reprezentând dobânda legală calculată de la data scadenţei obligaţiei principale şi până la data plăţilor parţiale efectuate, respectiv până la data de 31 decembrie 2010, pentru sumele neachitate.
Într-un al doilea motiv de apel, apelanta-reclamantă a invocat greşita respingere a cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata T.V.A.-ului aferent remuneraţiilor.
Apelanta - reclamantă Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România -Asociaţia pentru Drepturi de Autor a invocat în sprijinul cererii sale faptul că a devenit plătitoare de T.VA. la data de 01 februarie 2007, potrivit certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A. emis de M.F.P.-A.N.A.F. la data de 31 ianuarie 2007, fapt pentru care toate remuneraţiile încasate ulterior acestei date trebuie sa conţină şi T.V.A., U.C.M.R.-A.D.A. neputând acorda reduceri ale impozitelor indirecte datorate la bugetul statului, cum este cazul T.V.A. S-a susţinut că sentinţa civilă apelată nu a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 1342 coroborat cu art. 1341 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator, respectiv data la care se emit situaţiile în vederea decontării serviciilor respective. Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoare adăugata, pentru aceste prestări de servicii, a luat naştere ulterior momentului emiterii situaţiilor încasărilor de către intimata-pârâtă.
Curtea a constatat că apelanta-reclamantă a invocat faptul că a devenit plătitoare de T.V.A. de la data de 01 februarie 2007, potrivit certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A. emis de M.F.P.-A.N.A.F. la data de 31 ianuarie 2007. Apelanta a mai invocat prevederile art. 1342 coroborat cu art. 1341 alin. (4) din Legea nr. 57 1/2003 privind C. fisc.
Perioada pentru care s-a solicitat remuneraţia compensatorie este: noiembrie-decembrie 2001, 2002, noiembrie-decembrie 2003 şi ianuarie-octombrie 2004.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 134, art. 1341 şi art. 1342 C. fisc. aprobat prin Legea nr. 571/2003 modificată, a rezultat cu evidenţă că data exigibilităţii taxei nu poate fi ulterioară faptului generator.
Or, faptul generator este realizarea importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor, de la acea dată reclamanta având dreptul la încasarea unei remuneraţii. Astfel, la data realizării importurilor, reclamanta nu avea statutul de plătitoare de T.V.A., astfel că acest motiv de apel este nefondat.
Faţă de culpa procesuală a pârâtei, dar şi faţă de admiterea parţială a acţiunii, pârâta a fost obligată, în temeiul art. 276 C. proc. civ., la plata sumei de 1.690 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând jumătate din cheltuielile efectuate de reclamantă, respectiv: onorariul de avocat în cuantum de 2.380 RON conform chitanţei din 12 iunie 2008 emise de S.C.P.A. C.R.P. şi onorariu expert desemnat de instanţă în cuantum de 1.000 RON. Curtea nu a acordat ca şi cheltuieli de judecată suma de 3.000 RON achitată de reclamantă ca onorariu pentru expertul-parte, deoarece este la latitudinea părţilor de a efectua expertize extrajudiciare (mai ales când în cauză s-a dispus şi efectuarea unei expertize judiciare), dar în nici un caz partea adversă nu poate suporta aceste cheltuieli, care nu îi revin ca sarcină procesuală.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în apel, acestea vor fi compensate cu referire la onorariile avocaţiale şi a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertizei.
În specialitatea electronică şi parţial onorariul expertizei în specialitatea contabilitate.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC O.R. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că decizia recurată este nelegală sub aspectul obligării la plata dobânzii legale raportată la remuneraţia compensatorie datorată.
Astfel, în mod eronat s-a reţinut săvârşirea unei fapte ilicite prin încălcarea dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 deoarece recurenta a contestat în ambele cicluri procesuale calculul eronat al obligaţiei de plată, cuantumul acesteia fiind stabilit abia la 24 februarie 2011.
De asemenea, cât timp obligaţia de plată nu a fost determinată, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea art. 107 din Legea nr. 8/1996.
Un alt motiv de recurs se referă la obligarea greşită a recurentei la plata dobânzilor legale deoarece remuneraţia compensatorie prevăzută de art. 107 din Legea nr. 8/1996 nu are caracter comercial şi nu este purtătoare de dobânzi pentru ca dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale să fie aplicabile în cauză.
Intimata-reclamantă, legal citată, nu a depus întâmpinarea prevăzută de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum era în vigoare în perioada analizata, „(1) Autorii operelor înregistrate sonor sau audiovizual, pe orice fel de suporturi, au dreptul, împreună cu editorii şi producătorii operelor respective şi cu artiştii interpreţi sau executanţi ale căror execuţii sunt fixate pe aceste suporturi, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 alin. (2) din prezenta lege.
(2) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor şi de către fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora. Remuneraţia se va plăti în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor suporturi şi aparate şi va reprezenta 5% din preţul de vânzare al suporturilor şi aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate.";
Pârâta avea obligaţia legală de a declara la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor situaţia corectă şi completă privind importurile sale de suporturi şi aparate ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor în perioada dedusă judecăţii şi, corelativ acestora, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copie privată.
Rezultă astfel că obligaţia de plată a remuneraţiei este una legală, iar încălcarea dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 constituie o faptă ilicită, în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală a debitorului.
Argumentul recurentei legat de faptul că suma datorată a fost stabilită abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia atacată, nu poate fi reţinut drept fapt exonerator de la plata dobânzii, întrucât acesta, în temeiul legii avea obligaţia plăţii remuneraţiei. De asemenea, prin decizie s-a stabilit şi faptul că debitoarea datora o remuneraţie restantă, aspect necontestat de recurentă.
Fiind în prezenţa unei fapte ilicite, debitoarea are obligaţia să repare integral prejudiciul, inclusiv dobânda legală aferentă sumei datorate potrivit obligaţiei legale stabilită în sarcina sa.
- Obligarea recurentei la plata dobânzii legale este corectă în temeiul art. 5 din O.G. nr. 9/2000 conform căruia „în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 5% pe an. Dobânda trebuie stabilită prin act scris. în lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
În cauză, fiind vorba de raporturi civile, aşa cum susţine şi recurenta, în cadrul cărora dobânda nu a fost stabilită prin act scris, devine aplicabilă cea de-a doua ipoteză a textului de lege arătat, şi anume că debitorul obligaţiei de plată datorează doar dobânda legală.
Expertul a stabilit cuantumul dobânzii legale prin raportare la art. 3 din ordonanţă care se referă, într-adevăr, la dobânda în materie comercială.
Numai că dobânda legală, atât în materie comercială cât şi civilă se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, aşa încât suma reţinută de expert cu titlu de dobândă este corectă, chiar dacă temeiul de drept a fost greşit indicat, art. 3 în loc de art. 5 din O.G. nr. 9/2000.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O.R. SA împotriva deciziei nr. 72A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurenta la plata sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata U.C.M.R.-A.D.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1797/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1801/2012. Civil → |
|---|
