ICCJ. Decizia nr. 1814/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1814/2012
Dosar nr.3075/117/2008
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 iulie 2008, reclamantul R.C.D. a solicitat, în contradictoriu cu Prefectura Cluj, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin M.F.P. ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata către reclamant, a contravalorii suprafeţei de teren de 303 mp., situat în Cluj-Napoca, str. Dostoievski (fosta Plugarilor), calculată în funcţie de valoarea de piaţă a acesteia.
Reclamantul a arătat că este moştenitorul legal al foştilor proprietari tabulari ai suprafeţei totale de teren de 591 mp. situată administrativ în Cluj-Napoca str. Plugarilor (azi, str. Dostoievski). Că, parcela de teren a fost expropriată de Statul Roman în baza Decretului nr. 213 din 19 octombrie 1984, în vederea construirii de blocuri, şi a fost apoi transcrisă în C.F.
Prin sentinţa civilă nr. 1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 288 m.p. rămasă liberă, neocupată de construcţii definitive, din totalul suprafeţei de 591 m.p. ce i-a fost expropriată. Dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren a fost ulterior intabulat în cartea funciară, în baza deciziei civile nr. 1383/A/2004 a Curţii de Apel Cluj.
Cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului suprafeţei de teren de 303 m.p., a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii judeţului Cluj, prin care s-a dispus restituirea prin echivalent bănesc a acesteia.
A arătat că deşi această hotărâre este definitivă şi a făcut numeroase demersuri atât la Primăria Cluj-Napoca cât şi la Prefectura judeţului Cluj, în vederea întocmirii documentaţiei aferente şi perfectarea tuturor formalităţilor legale pentru a i se restitui efectiv sumele de bani la care are dreptul, nu a obţinut soluţionarea problemei.
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 9 aprilie 2009, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea, a obligat pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Comisia Centrală la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 303 mp, situat în Cluj-Napoca, str. Dostoievski.
Împotriva sentinţei au declarat apel Statul Român prin M.F.P. şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar prin Decizia civilă nr. 302/ A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, apelurile au fost admise, anulată hotărârea atacată şi fixat termen pentru rejudecarea fondului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că judecata cauzei de către tribunal s-a făcut cu încălcarea dreptului de apărare al Comisiei Centrale, căreia nu i s-a comunicat copia cererii de chemare în judecată, aşa încât, prin raportare la dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., vătămarea procesuală nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii.
Totodată, în cauză a fost întocmită o expertiză, despre a cărei efectuare Statul Român prin M.F.P. a arătat că nu i-a fost adusă la cunoştinţă, prin citarea acestuia, iar această apărare nu a fost analizată de către instanţă.
Hotărârea instanţei de apel a rămas irevocabilă, ca urmare a constatării nulităţii recursului, conform deciziei civile nr. 3421 din 2 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Reluând judecata pe fond a cauzei, Curtea de Apel Cluj a pronunţat Decizia civilă nr. 183/ A din 18 martie 2011, prin care a respins excepţiile prematurităţii promovării acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A stabilit că reclamantul este persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în cuantum de 450.000 lei, pentru imobilul teren în suprafaţă de 303 mp situat în Cluj-Napoca, str. General Traian Moşoiu, evidenţiat în C.F.
A respins acţiunea reclamantului cu privire la obligarea la despăgubiri băneşti.
A fost obligată Comisia Centrală la plata sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, pe aspectul prematurităţii promovării acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că, din anul 2001, când a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii judeţului Cluj, prin care s-a dispus validarea anexei pentru acordarea de despăgubiri şi până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.
Reclamantul ar trebui să urmeze, după prezenta procedură judiciară, o nouă procedură administrativă în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform regulilor stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu posibilitatea de a urma o nouă procedură judiciară, dacă reclamantul ar fi nemulţumit de modul de soluţionare a dosarului de către această comisie.
Cum însă F.P. nu era funcţional la data introducerii acţiunii, rezultă că reclamantul ar fi fost în imposibilitate să îşi valorifice dreptul subiectiv, întrucât se găsea într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul său, care tindea să devină iluzoriu şi lipsit de conţinut.
Deşi în cauză despăgubirile provin din aplicarea legilor fondului funciar, raţionamentul este pe deplin valabil şi în prezentul dosar, deoarece acordarea despăgubirilor se face tot potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Aplicând prin similitudine, soluţionarea pe fond a cererii reclamantului presupune, în spiritul acestei decizii, şi stabilirea despăgubirilor, aceasta şi pentru evitarea unui nou proces, care la rândul lui, ar duce la o durată nerezonabilă a soluţionării cererii.
De aceea, acţiunea nu este prematur introdusă, iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are calitate procesuală pasivă.
Aceleaşi motive fac să fie primită acţiunea pe fond, întrucât din anul 2001, când a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii judeţului Cluj, prin care s-a dispus validarea anexei, vizând acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 303 mp şi până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.
Or, a trimite reclamantul să urmeze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ar însemna prelungirea nepermisă a termenului în care reclamantul şi-ar vedea materializate despăgubirile.
S-a reţinut şi că în cauză a apărut, prin succesiunea în timp a faptelor, o situaţie aparte, întrucât, dacă la data introducerii acţiunii F.P. nu era funcţional, ceea ce îl îndreptăţea pe reclamant să formuleze o acţiune de natura celei de faţă, între timp acesta a devenit funcţional, fiind listat la Bursa de Valori Bucureşti (din data de 25 ianuarie 2011).
Deşi aceasta ar face obligatorie procedura prealabilă, potrivit Titlul VII din Legea nr. 247/2005, adoptarea unei asemenea soluţii la speţă, ar însemna să i se impună reclamantului o situaţie care ar fi din nou împovărătoare.
În consecinţă, s-a procedat la admiterea acţiunii, ţinând seama totodată, de faptul că între timp F.P. a devenit funcţional.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, de pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Comisia Centrală pentru Despăgubiri.
1. Reclamantul a susţinut nelegalitatea soluţiei întrucât a respins, fără nicio motivare, cererea de acordare a despăgubirilor băneşti, stabilind doar calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, deşi nu a fost învestită cu un astfel de petit, întrucât calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc i-a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii judeţului Cluj.
Deşi a invocat Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe fondul cererii, respectiv obligarea la plata despăgubirilor băneşti, respingând cererea în mod nejustificat.
În drept, au fost invocate, de o manieră generică, dispoziţiile art. 304 şi 312 C. proc. civ.
2. Statul Român prin M.F.P. a criticat Decizia arătând că, deşi instanţa a reţinut în mod expres care sunt dispoziţiile legale pentru satisfacerea drepturilor persoanelor îndreptăţite la primirea despăgubirilor, respectiv procedura specială instituită prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, exonerează în realitate pe reclamant de obligaţia de a urma procedura şi de a se supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor prevăzute de această lege.
Or, soluţia legală desprinsă din dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu putea fi decât admiterea excepţiei invocate de Statul Român prin M.F.P., vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Este de asemenea, nelegală, soluţia instanţei prin care aceasta a stabilit cuantumul despăgubirilor, sprijinindu-şi motivarea pe argumente de oportunitate, nu de legalitate.
Modul în care instanţa a exercitat controlul judecătoresc depăşeşte competenţa instanţei, aceasta substituindu-se organului administrativ prevăzut de Legea nr. 247/2005, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa a apreciat nelegal că obligaţia de parcurgere a unei proceduri administrative în etapa de stabilire a despăgubirilor, precum şi în aceea de acordare a lor, fiind anevoioasă, nu s-ar mai impune.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
3. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat Decizia din apel, arătând că sunt greşite aprecierile instanţei, potrivit cărora acţiunea reclamantului nu ar fi prematură, întrucât din anul 2001, când a fost emisă hotărârea comisiei judeţene de reconstituire a dreptului şi până în prezent, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor.
Aceasta, întrucât în temeiul actualei legislaţii, Decizia de acordare a despăgubirilor de către Comisia Centrală se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În cadrul acestei proceduri, dosarul constituit, cu toată documentaţia completă, este transmis de către organul abilitat (în speţă, Comisia judeţeană de fond funciar Cluj) Secretariatului Comisiei Centrale, or, până la acest moment nu a fost încă înregistrat la această instituţie, un dosar cu numele reclamantului din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că acţiunea formulată este prematură.
- În faza judecăţii la instanţa anterioară, instituţia-recurentă a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, arătând că acesta stabileşte un cuantum al despăgubirilor care nu respectă standardele internaţionale de evaluare.
Efectuarea unei plăţi presupune un titlu de plată, ceea ce înseamnă parcurgerea procedurilor Titlului VII şi în plus, măsura dispusă de instanţă, de obligare a Comisiei Centrale la plata sumei de 450.00 lei este nelegală, deoarece plata despăgubirilor băneşti se face de A.N.S.D. şi nu de către Comisia Centrală.
Stabilirea cuantumului sumei de către instanţa de fond înseamnă că aceasta îşi arogă atribuţii de legiuitor, depăşind limitele cadrului normativ.
- Instanţa este în confuzie, aplicând prin similitudine, cu trimitere la Hotărârea F. contra României, argumente reţinute într-o cauză în care sunt incidente dispoziţiile unei legi speciale reparatorii distincte, respectiv Legea nr. 10/2001.
- Prin stabilirea sumei de 450.000 lei, ca urmare a unui raport de evaluare ce nu respectă standardele internaţionale, vor fi defavorizate persoanele ale căror despăgubiri vor fi calculate în funcţie de aceste standarde, astfel încât instanţa a nesocotit principiul egalităţii de tratament.
- Aprecierile instanţei de apel în legătură cu funcţionarea F.P. sunt confuze, întrucât F.P. nu intervine în valorificarea despăgubirilor decât în măsura în care persoana îndreptăţită optează pentru acordarea de acţiuni emise de acest organism.
- Obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantului vizând greşita neacordare a despăgubirilor băneşti este nefondat, în condiţiile în care instanţa a judecat în limitele cadrului normativ, care nu permite stabilirea unei asemenea măsuri reparatorii.
Astfel, Decizia reţine că, deşi dreptul la despăgubiri al reclamantului provine din aplicarea legilor fondului funciar, în ce priveşte valorificarea acestuia, este incident tot Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aprecierea instanţei este corectă având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Titlul VII, potrivit cărora „despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra tenurilor agricole şi celor forestiere … vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege".
Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), forma măsurilor reparatorii nu constă în despăgubiri băneşti, ci în titluri de despăgubire (convertibile în condiţiile art. 181).
Susţinerea că instanţa nu ar fi judecat în fond acţiunea şi că astfel, nu ar fi dat eficienţă deciziei în interesul legii nr. XX/2007, este de asemenea, neîntemeiată.
Exercitându-şi atribuţiile jurisdicţionale, instanţa a procedat, pe baza expertizei efectuate, la determinarea valorii de circulaţie a imobilului, stabilind întinderea măsurilor reparatorii.
Împrejurarea că natura şi conţinutul acestor măsuri nu corespund opţiunii reclamantului nu echivalează cu nesoluţionarea fondului cererii, ci înseamnă judecarea acesteia în limitele prevăzute de lege.
2. Este de asemenea, nefondat, recursul promovat de Statul Român prin M.F.P., care reproşează instanţei de apel că, deşi a reţinut care sunt dispoziţiile legale în temeiul cărora se poate obţine valorificarea dreptului, în acelaşi timp, a considerat de o manieră contradictorie, că procedura specială a legii nu mai trebuie urmată de către reclamant.
Formulând o asemenea critică, recurentul ignoră de fapt, elementele concrete ale pricinii.
În speţă, reclamantul avea deja un drept de creanţă determinabil, anterior învestirii instanţei, rezultat din Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii judeţului Cluj, care a validat, în temeiul art. 17 din Legea nr. 1/2000, anexa pentru terenuri imposibil de retrocedat (printre care şi cel solicitat de reclamant).
Aşadar, reclamantul urmase deja procedura prealabilă prevăzută de legea specială în materia fondului funciar, nemaiputându-i-se pretinde, cum greşit susţine recurentul, urmarea unei alte proceduri administrative pentru valorificarea dreptului.
Dreptul la despăgubiri al reclamantului a fost stabilit din anul 2001, demersul judiciar al acestuia fiind determinat de faptul că mai bine de 10 ani nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu este contradictorie atunci când reţine incidenţa Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi în acelaşi timp, apreciază că nu este necesară urmarea procedurii acestei legi, dat fiind faptul că, aşa cum s-a menţionat anterior, procedura prealabilă a fost respectată şi epuizată deja de către reclamant în cadrul normativ incident, raportat la regimul juridic al bunului (supus reglementării legii fondului funciar).
Respingându-se acţiunea în despăgubiri băneşti care era îndreptată împotriva statului, acestuia implicit i-a fost înlăturată legitimarea procesuală pe latura referitoare la executarea unei asemenea obligaţii, aşa încât critica acestuia vizând lipsa calităţii procesuale pasive este fără pertinenţă.
Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia instanţa a greşit stabilind cuantumul despăgubirilor, depăşindu-şi în acest sens, şi limitele competenţei.
În realitate, instanţa şi-a exercitat atribuţiile jurisdicţionale, procedând corect la judecata pe fond a cauzei, în condiţiile în care atitudinea culpabilă a autorităţilor, care au nesocotit orice rezonabilitate a termenelor, a lăsat neexecutat un titlu de creanţă, timp îndelungat.
Or, asemenea conduite, generatoare de prejudicii, nu sunt lăsate în afara controlului jurisdicţional, recurentul neputând pretinde că instanţa s-ar fi substituit organului administrativ, preluând atribuţiile acestuia de stabilire a despăgubirilor.
Demersul judiciar a adus în faţa instanţei tocmai atitudinea discreţionară a organului administrativ şi, în virtutea puterii jurisdicţionale recunoscute de legiuitor, instanţa a rezolvat, în limitele legii, fondul pretenţiilor.
Ca atare, criticile formulate de recurentul Statul Român sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
3. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aduce judecăţii în recurs critici nefondate, cu excepţia celei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, susţinerea privind prematuritatea acţiunii reclamantului întrucât, în condiţiile actualei legislaţii, numai Comisia Centrală poate emite decizie de acordare a despăgubirilor, nu poate fi primită raportat la considerentele menţionate anterior, în legătură cu neexecutarea de către autorităţi a titlului de creanţă pe care reclamantul îl deţinea încă din anul 2001.
- În ce priveşte valoarea despăgubirilor, recurenta se limitează la a face o simplă afirmaţie şi anume, că aceasta nu ar corespunde standardelor internaţionale, fără să aducă argumente şi să demonstreze în ce ar consta nelegalitatea soluţiei.
- De asemenea, susţinând că a fost obligată la plata sumei de 450.000 lei, nesocotindu-se astfel, dispoziţia legală potrivit căreia plata despăgubirilor băneşti se face de către A.N.S.D., recurenta este în eroare asupra conţinutului soluţiei atacate.
Admiţând în parte acţiunea, instanţa de apel a stabilit că reclamantul este persoană îndreptăţită să primească măsuri reparatorii în cuantum de 450.00 lei, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că în valorificarea dreptului de creanţă astfel stabilit, vor fi urmate prescripţiile legii speciale.
Nu există, potrivit dispozitivului deciziei şi considerentelor lămuritoare ale acestuia, soluţia de obligare a Comisei Centrale la plata despăgubirilor băneşti, aşa încât critica pe acest aspect este lipsită de pertinenţă.
- Tot astfel, susţinând confuzia instanţei de apel, pentru că ar fi aplicat prin similitudine, argumente din cauza F. contra României, deşi aceea viza aplicarea unei alte legi speciale (respectiv, Legea nr. 10/2001 şi nu legile fondului funciar), recurenta este în realitate, ea însăşi în confuzie, asupra raţionamentului instanţei.
Trimiterea la cauza F. a vizat caracterul nerezonabil al termenului de desfăşurare a procedurii prealabile, în dezacord cu exigenţele art. 6 din C.E.D.O., ceea ce justifică din partea instanţelor judecata pe fond a cauzelor, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor persoanelor îndreptăţite (sens în care a şi fost adoptată Decizia în interesul legii nr. XX/2007).
Or, în speţă situaţia este similară, iar argumentele de analogie utilizate de instanţa de apel sunt corecte, în condiţiile în care în procedura prealabilă reclamantul nu a obţinut valorificarea efectivă a dreptului, deşi acesta îi fusese recunoscut încă din 2001.
- Reluând critica referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare ce nu ar respecta standardele internaţionale, pârâta arată suplimentar, că astfel ar fi defavorizate persoanele ale căror despăgubiri vor fi calculate cu referire la criteriile menţionate, ajungându-se la încălcarea principiului egalităţii de tratament.
Astfel cum s-a menţionat deja, recurenta-pârâtă face o simplă afirmaţie, nedemonstrând nelegalitatea soluţiei prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (referitoare la standardele internaţionale de evaluare), în condiţiile în care expertul a menţionat expres că la elaborarea raportului s-au avut în vedere „recomandările standardelor A.N.E.V.A.R., în concordanţă cu cele europene şi internaţionale".
- În ce priveşte aprecierea instanţei de apel în legătură cu funcţionarea în prezent a F.P. (ca urmare a listării acestuia la bursă, începând cu 25 ianuarie 2011), considerentul nu este străin, cum se susţine, soluţiei pronunţate, ci vine să justifice de ce nu poate fi primită pretenţia de despăgubiri băneşti îndreptată împotriva statului.
De altfel, de o manieră contradictorie, recurenta însăşi arată că F.P. intervine în valorificarea despăgubirilor atunci când persoana îndreptăţită optează pentru acordarea de acţiuni emise de către acest organism.
Or, pentru varianta în care opţiunea persoanei îndreptăţite este în acest sens (mai ales în condiţiile existenţei OUG nr. 62/2010, care a suspendat emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani), trebuia verificat într-adevăr, dacă este vorba în prezent despre o despăgubire efectivă, după ce multă vreme, anterior, se statuase asupra nefuncţionalităţii Fondului.
- Singura critică întemeiată este cea referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pârâta, aflată în culpă procesuală, faţă de admiterea acţiunii, să plătească cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert.
Reţinerea culpei procesuale s-a făcut greşit, raportat la datele speţei, având în vedere că pârâtei nu i-a fost transmis de către autoritatea administrativă (Prefectura Cluj) dosarul cu propuneri de despăgubiri pe numele reclamantului, pentru ca acesteia să i se reproşeze că nu şi-a îndeplinit atribuţiile prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în legătură cu evaluarea şi stabilirea despăgubirilor.
De aceea, nu se poate susţine că această pârâtă a avut culpă în declanşarea procedurii judiciare, pentru a fi obligată să suporte cheltuielile legate de desfăşurarea judecăţii.
Lipsind culpa procesuală lipseşte şi fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât sub acest aspect, recursul Comisiei Centrale va fi admis şi modificată în parte Decizia atacată, în sensul exonerării acesteia de la plata cheltuielilor de judecată.
Celelalte două recursuri, al reclamantului şi al Statului Român, vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele dezvoltate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 183/A/2011 din data de 18 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică Decizia în parte, în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.C.D. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Cluj împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1843/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1786/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
