ICCJ. Decizia nr. 1786/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1786/2012
Dosar nr.3379/1/2011
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1064 din data de 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 4958/3/2003, s-a admis în parte acţiunea precizată a reclamanţilor G.A., G.R., G.E. şi V.E., în contradictoriu cu pârâţii P.F.E.A., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
S-a constatat că imobilul situat în Bucureşti str. General Constantin Coandă, a fost preluat fără titlu valabil.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999.
S-a dispus obligarea pârâtei P.F.E.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat la adresa anterior menţionată, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999.
Totodată, pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acelaşi imobil, cu excepţia părţii ce a făcut obiectul contractului precizat.
Pârâţii au fost obligaţi la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, pârâţii P.F.E.A. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, fiecare aducând critici proprii de nelegalitate şi netemenicie împotriva soluţiei apelate, în concordanţă cu poziţia şi interesul său procesual.
Prin Decizia civilă nr. 29 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze de muncă şi asigurări sociale apelurile formulate au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte apelul reclamanţilor:
În raport de criticile formulate, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a dispus obligarea pârâtei P.F.E.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999.
Instanţa de fond nu putea proceda altfel câtă vreme prin sentinţa atacată s-a constatat nulitatea contractului menţionat, consecinţa acestei situaţii fiind împrejurarea că pârâta-persoană fizică a devenit un detentor precar al părţii din imobil pe care o cumpărase, nemaiavând niciun titlu valabil care să justifice stăpânirea bunului în discuţie. Însă, apelanta-pârâtă nu putea fi obligată la a restitui în deplină proprietate şi posesie întregul imobil, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că, într-adevăr, ar exercita stăpânirea şi asupra altei porţiuni decât cea pe care a dobândit-o prin contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat.
Instanţa de apel a constatat că măsura dispusă de prima instanţă se află în concordanţă cu dispoziţia din hotărârea apelată de obligare a pârâtului-apelant Municipiul Bucureşti la a lăsa în deplină proprietate şi posesie acelaşi imobil, cu excepţia părţii ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Revendicarea imobiliară este acţiunea prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar la a-i lăsa bunul în deplină proprietate şi posesie. Fiind o acţiune reală, ea urmăreşte bunul şi poate fi introdusă de proprietar împotriva oricărei persoane care stăpâneşte imobilul fără un titlu valabil. Dar, prin admiterea ei nu se poate dispune decât cu privire la porţiunea de imobil deţinută fără drept, situaţie ce se verifică şi în speţa de faţă.
Asupra apelului pârâtei P.F.E.A.:
S-a apreciat a fi nefondat primul motiv de apel invocat de pârâtă, întrucât în mod legal şi temeinic s-a constatat de Tribunal că imobilul situat în Bucureşti str. General Constantin Coandă, a fost preluat fără titlu valabil.
Acest bun a fost dobândit de stat prin Decretul nr. 92/1950, fiind preluat de la autorii intimaţilor-reclamanţi, respectiv, defuncţii G.I. şi G.M.
Curtea de apel, raportându-se la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, text a cărui aplicare a fost făcută în speţă întrucât acţiunea ce face obiectul prezentului proces a fost introdusă în anul 2000 (deci, într-un moment în care Legea nr. 213/1998 era în vigoare, iar Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată), a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi socotit un mod valabil de dobândire a proprietăţii de către stat. Prin dispoziţiile sale, acest act normativ contravenea flagrant prevederilor Constituţiei României din 1948, prin care se recunoştea şi se ocrotea dreptul de proprietate privată, totodată, fiind în dezacord şi cu prevederile art. 481 C. civ., în conformitate cu care „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire."
Chiar dacă legea (categorie în care se include şi Decretul nr. 92/1950) constituie un mod de dobândire a proprietăţii conform art. 645 C. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 481 C. civ. şi, luând în considerare împrejurarea că prin Decretul nr. 92/1950 nu s-a acordat niciunei persoane ce a intrat în sfera sa de reglementare vreo „dreaptă şi prealabilă despăgubire", instanţa de apel a concluzionat că actul normativ în discuţie nu poate fi asimilat unei modalităţi valabile de transmitere a proprietăţii.
În acest context, s-a apreciat că nu prezintă nicio relevanţă susţinerile apelantei-pârâte în sensul că autorii intimaţilor-reclamanţi nu ar fi făcut parte din vreuna dintre categoriile socio-profesionale care erau exceptate de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. Totuşi, având în vedere că această susţinere reprezintă o critică formulată prin motivele de apel, curtea a constatat că, astfel cum rezultă din conţinutul copiei legalizate a cărţii de muncă a numitului G.I. (proprietar al imobilului la momentul naţionalizării), acesta a avut calitatea de profesor la Institutul de Planificare în perioada 1949-1950, prin urmare, fiind exceptat de la aplicarea măsurilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950.
Din aceleaşi raţiuni, s-au apreciat a fi lipsite de relevanţă susţinerile apelantei pârâte potrivit cărora prin cererea depusă de G.A. la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (dosar nr. 2124/1996) prin care a solicitat în mod expres despăgubiri băneşti, acesta ar fi recunoscut valabilitatea titlului statului, cu referire la Decretul nr. 92/1950, manifestarea de voinţă în acest sens, neputând primi o atare semnificaţie.
Pe de altă parte, din analiza înscrisurilor de la dosar instanţa de apel a reţinut că intimatul-reclamant G.A. a formulat numeroase petiţii prin care a sesizat toate organele şi instituţiile competente (Primăria Sector 1, Primarul General al Capitalei, Comisiile pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, SC H.N. SA, D.A.F.I.) în sensul că solicită să i se restituie în natură imobilul şi doreşte ca acesta să nu fie înstrăinat potrivit Legii nr. 112/1995.
Într-un asemenea context, instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamanţilor recunoaştere a valabilităţii titlului statului şi, chiar dacă s-ar admite o atare ipoteză, existenţa unei asemenea recunoaşteri nu are nicio valoare juridică şi nu validează preluarea imobilului de către stat. Atitudinea subiectivă a unei persoane în legătură cu modul în care imobilul în litigiu a intrat în stăpânirea statului nu înlătură viciile esenţiale ale preluării efectuate în baza Decretului nr. 92/1950, vicii generate de coliziunea acestui act normativ cu prevederile Constituţiei României din 1948 şi Codul Civil.
A fost înlăturat ca nefondat şi cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârâtă, apreciindu-se că aceasta nu poate fi considerată cumpărător de bună credinţă al bunului dobândit în baza contractului desfiinţat prin sentinţa apelată.
Potrivit art. 1899 C. civ., buna credinţă se prezumă, însă, această prezumţie poate fi răsturnată pe bază de probe, ceea ce s-a întâmplat şi în speţa dedusă judecăţii.
Astfel, intimaţii-reclamanţi (în special, G.A.) au efectuat numeroase demersuri după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru a redobândi imobilul în discuţie şi a înlătura riscul înstrăinării sale către chiriaşi. Din acest punct de vedere, s-a constatat că s-au formulat numeroase cereri, memorii şi notificări către instituţiile abilitate legal. Toate aceste demersuri nu au avut însă vreun rezultat pozitiv (de altfel, nici propunerea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de a acorda despăgubiri nu este pusă în aplicare până în prezent).
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au formulat şi o primă acţiune în revendicare, respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 3197/1998 a Tribunalului Bucureşti) pentru că fusese promovată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, ceea ce nu împiedica introducerea unei alte noi acţiuni, cu acelaşi obiect, însă împotriva unor persoane cu calitate procesuală pasivă, dovadă fiind chiar cea care face obiectul acestui proces.
Prevalându-se de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi în considerarea calităţii sale de chiriaş, apelanta-pârâtă a formulat cerere pentru cumpărarea imobilului în cursul anului 1996, cerere urmată de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a reţinut că este considerat de bună credinţă orice cumpărător care, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă, efectuează toate demersurile necesare pentru a se asigura, pe cât posibil la nivelul de apreciere al omului cu experienţă medie de viaţă şi cunoaştere, că evită riscul de a fi evins şi a dobândi un bun de care poate fi deposedat ulterior.
S-a precizat că apelanta-pârâtă trebuia să fie cu atât diligentă întrucât aceasta intenţiona să cumpere un imobil la un preţ cu mult sub cel al valorii sale de piaţă sau de circulaţie la momentul încheierii contractului.
Dacă ar fi procedat astfel, ar fi fost cu neputinţă să nu afle despre existenţa numeroaselor cereri formulate de intimaţii-reclamanţi în legătură cu imobilul în litigiu. Totodată, un astfel de cumpărător ar fi trebuit să se asigure că au fost epuizate procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995. În sfârşit, în tot acest context, nu putea omite existenţa riscului promovării unei noi acţiuni în revendicare cu privire la imobil.
Cu toate acestea, a mai reţinut instanţa de apel, apelanta-pârâtă a înţeles să cumpere apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriaşă, ceea ce înseamnă că a acceptat posibilitatea de a dobândi un bun cu o situaţie juridică incertă. De aici, concluzia că atitudinea pe care a avut-o, nu poate fi asimilată cu cea a unui cumpărător de bună credinţă, cu toate consecinţele ce decurg din această conduită.
În opinia instanţei de apel, apelanta-pârâtă a minimalizat existenţa tuturor incertitudinilor şi riscurilor în legătură cu problematica valabilităţii titlului de proprietate asupra imobilului şi a dat prioritate dorinţei sale de a dobândi la un preţ foarte mic un bun de o valoare ridicată.
Nici cel de-al treilea motiv de apel al pârâtei nu a fost găsit întemeiat.
Curtea de apel a reţinut că apelanta-pârâtă nu se poate prevala de un „bun" sau măcar o „speranţă legitimă" în sensul în care aceste noţiuni sunt definite în jurisprudenţa C.E.D.O. relativă la interpretarea şi aplicarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul său de proprietate asupra apartamentului a fost desfiinţat prin hotărârea apelată. Ca atare, dreptul său nu a primit confirmare jurisprudenţială, astfel că nu constituie nici măcar o „speranţă legitimă" în sensul anterior indicat.
Nu trebuie omis nici faptul că acţiunea de faţă a fost introdusă într-un moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că se pune problema în ce măsură mecanismul prevăzut de această lege este aplicabil în cazul intimaţilor-reclamanţi, care nici măcar nu au înţeles să se prevaleze de existenţa ei. Oricum, Curtea europeană a afirmat în repetate rânduri că mecanismul oferit de această lege pentru rezolvarea problemei acordării despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari este total deficitar şi ineficient.
În plus, curtea de apel a mai reţinut că apelantei-pârâte îi sunt aplicabile prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţită să obţină despăgubiri calculate în raport de valoarea de piaţă a imobilului.
În ce priveşte apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a arătat că argumentele pe baza cărora s-a demonstrat netemeinicia criticilor apelantei-pârâte justifică înlăturarea aspectelor relevate şi în motivarea apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, cu unele precizări:
Astfel, s-a apreciat că intimaţilor-reclamanţi nu li se poate opune chestiunea neparcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât ei au formulat cererea de chemare în judecată cu mult înainte de momentul la care legea specială a intrat în vigoare; în plus, condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 18 lit. c) şi 46 alin. (2) din aceeaşi lege nu sunt îndeplinite în cauză, câtă vreme s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ţinându-se seama de reaua-credinţă a părţilor contractante.
În sfârşit, s-a considerat că nu se poate reţine nici teza lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, întrucât acesta a deţinut bunul în calitate de proprietar aparent şi în temeiul unui titlu nevalabil, iar ulterior, l-a înstrăinat prin contractul anulat.
Prin desfiinţarea acestui act juridic, părţile contractante sunt considerate a fi repuse în situaţia anterioară perfectării sale, context în care înstrăinătorul devine persoană care este ţinută a răspunde pentru restituirea în natură a imobilului către intimaţii-reclamanţi. Oricum, prin contractul anulat nu s-a vândut decât o parte din bunul în litigiu, astfel că cel puţin pentru porţiunea neînstrăinată, obligaţia de restituire incumbă apelantului-pârât Municipiul Bucureşti. Nu trebuie omisă nici împrejurarea că în cauza de faţă s-a analizat şi problema nevalabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul de la autorii intimaţilor-reclamanţi, ceea ce confirmă necesitatea menţinerii ca parte în proces a Municipiului Bucureşti.
În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanţii cât şi pârâţii.
1. Recurenţii reclamanţi, prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a se dispune obligarea paratei P.E.F.A. să le lase în deplină proprietate şi posesie întregul imobil şi nu doar partea menţionată în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost constatată, întrucât aceasta, în calitate de detentor precar al întregului imobil, s-a opus şi se opune la predarea bunului în întregime şi nu doar cu privire la ceea ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare litigios, sens în care sunt şi cererile scrise şi concluziile orale ale pârâtei.
Recurenţii învederează că, în opinia lor, această soluţie este compatibilă cu obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a părţii din imobilul în litigiu pe care nu a vândut-o, întrucât acest pârât, în calitatea sa de proprietar aparent şi de vânzător al imobilului, s-a opus la admiterea acţiunii şi la restituirea imobilului către reclamanţi în deplină proprietate, inclusiv prin negarea calităţii lor de moştenitori şi, consecutiv, a calităţii procesuale active a acestora.
Se mai susţine de către recurenţi că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că stăpânirea ca stare de fapt ar echivala cu stăpânirea de drept, în calitatea de pretins proprietar aparent, întrucât în speţă, necontestat, pârâta persoană fizică deţine şi foloseşte întregul imobil, iar nu doar partea cumpărată de la stat, în timp ce statul doar în mod formal, juridic, stăpâneşte partea din imobil care nu a fost cuprinsă in contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost constatată.
2. Recurenta pârâtă P.F.E.A., s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că atât hotărârea pronunţată de instanţa de fond, cât şi cea a curţii de apel, sunt nelegale şi netemeinice.
Astfel, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale celorlalte acte normative cu privire la valabilitatea titlului statului.
Deşi instanţa de apel admite că Decretul nr. 92/1950 poate fi inclus în categoria actelor normative cu putere de lege, constituind un mod de dobândire a proprietăţii, raportându-se la dispoziţiile art. 481 C. civ. şi la împrejurarea că prin Decretul nr. 92/1950 nu s-au acordat despăgubiri persoanelor deposedate, a apreciat că titlul statului nu este valabil şi că nu are relevanţă dacă autorii reclamanţilor erau sau nu exceptaţi de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950; de asemenea, instanţa de apel a stabilit nevalabilitatea titlului statului şi prin raportare la dispoziţiile Constituţiei din 1948.
Cu privire la constatarea inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950, recurenta arătă că interpretarea art. II din Decretul nr. 92/1950 a fost făcută fără o analiză corectă a înscrisurilor cauzei din ca a rezultat, într-adevăr, că autorul reclamanţilor a fost intelectual, fiind încadrat în muncă în perioada anilor 1928-1943, însă, pentru perioada 1943-1950 nu s-a făcut dovada că acesta mai era încadrat în muncă; pe de altă parte, din declaraţia de martor audiat în dosar, reiese că autoarea reclamanţilor G.M. a fost casnică, ceea ce nu face dovada exceptării sale de la măsura naţionalizării.
În consecinţă, recurenta susţine că Decretul nr. 92/1950 a constituit temei legal de preluare a imobilelor în perioada anilor 1950-1954.
Totodată, reclamanţii nu au făcut nicio dovada din care să rezulte că anterior anilor 1950-1954 au contestat această măsură de preluare şi că statul a deţinut acest bun fără titlu valabil, după cum au stat în pasivitate în toată perioada ulterioară, pasivitate pe care instanţa de apel nu a observat-o şi nu a sancţionat-o.
Valabilitatea titlului statului trebuie raportată strict la momentul apariţiei Legii nr. 112/1995, lege specială, derogatorie de la dreptul comun, promulgată pentru reglementarea situaţiei juridice a preluării caselor naţionalizate cu destinaţie de locuinţă, a normelor metodologice privind aplicarea acestei legi, respectiv HG nr. 20/1996, HG nr. 11/1997 care precizează noţiunea de preluare cu titlu sau fără titlu a imobilelor cu destinaţie de locuinţă, Decretul nr. 92/1950 fiind inclus în categoria actelor normative de preluare cu titlu.
Recurenta mai arată că în ce priveşte aşa zisele numeroase cereri, demersuri, sesizări ale reclamanţilor reţinute de curtea de apel, instanţa omite a observa că acestea s-au făcut după ce bunul a fost înstrăinat şi, deci, a intrat în proprietatea sa în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, la momentul înstrăinării bunului, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei titlului de proprietate al autorilor lor, motiv pentru care nici nu se putea pune în discuţie valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului câtă vreme nu au depus la dosarul cauzei şi nici la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 titlul de proprietate al autorilor (contract de vânzare cumpărare pentru teren şi autorizaţie de construire pentru casă) din care să reiasă compunerea imobilului, aşa cum a fost afirmată de reclamantul G.A.
În cauză s-a efectuat o expertiză de identificare a imobilului din care rezulta structura imobilului este identică cu cea care rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 şi nu rezultă o altă compunere.
În al doilea motiv de recurs, recurenta pârâtă arată că instanţa de apel a apreciat şi interpretat greşit şi dispoziţiile Codului civil privind buna credinţă, astfel cum este prevăzută de dispoziţiile art. 1898 şi ale Legii 112/1995.
Buna sa credinţă este apreciată subiectiv de către curtea de apel care a stabilit că trebuia să fie diligentă şi să facă demersuri pentru a afla dacă reclamanţii au formulat cereri în legătură cu imobilul în litigiu şi că ar fi trebuit să se asigure că procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 au fost finalizate, în caz contrar acceptând să cumpere pe riscul său.
În continuarea motivelor de recurs, recurenta prezintă succesiunea demersurilor sale, susţinând că astfel se verifică buna sa credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, aceasta având cunoştinţă că în baza Legii nr. 112/1995 foştii proprietari au solicitat acordarea de despăgubiri, iar cererea sa de cumpărare a primit toate avizele necesare de la oficiul juridic al vânzătorului; totodată, a avut cunoştinţă şi de existenţa acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi în anul 1997, ceea ce a determinat-o să se abţină de la cumpărare până în anul 1999 când acţiunea acestora a fost respinsă în mod irevocabil, constatându-se că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, precum şi că cererea de chemare în judecată a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, Primăria Municipiului Bucureşti.
În acelaşi timp, reclamanţii nu i-au adresat niciodată notificare prin care să o înştiinţeze că intenţionează să solicite restituirea bunului în natură.
În plus, buna-credinţă nu trebuie dovedită, ci ea se prezumă în condiţiile art. 1899 C. civ.
În ce priveşte aspectul reţinut de instanţa de apel că reclamanţii au făcut numeroase demersuri după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru a redobândi imobilul şi a înlătura riscul vânzării, acesta nu corespunde realităţii, întrucât aceste demersuri s-au făcut după anul 1999 când bunul deja intrase în proprietatea recurentei.
Pe de altă parte, nici în anul 2000 când s-a formulat o nouă acţiune în revendicare, reclamanţii au înţeles să se judece în contradictoriu cu recurenta pârâtă şi cu SC H.N. SA, având în vedere că pârâta deja era titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului la acel moment; introducerea sa în cauză şi a vânzătorului a avut loc la recomandarea instanţei de casare, abia în anul 2003.
Recurenta arată că, în aceste condiţii, se verifică reaua credinţă a reclamanţilor care nu i-au adus la cunoştinţă intenţia lor de a solicita restituirea bunului în natură, pentru a-i oferi posibilitatea de a se abţine de la cumpărare.
Pe de altă parte, curtea de apel rejudecând cauza, trebuia să constate valabilitatea titlului său de proprietate, bunul aflându-se în proprietatea sa, acesta este un bun actual, protejat în egală măsură de dispoziţiile Constituţiei care garantează dreptul de proprietate, precum şi de dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât dreptul său de proprietate s-a născut ca efect al Legii speciale nr. 112/1995.
Recurenta pârâtă conchide în sensul că, în speţă sunt aplicabile şi sunt obligatorii şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la revendicarea imobilului care se aplică şi proceselor în curs de soluţionare, motiv pentru care, solicită respingerea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Dreptul comun a fost înlocuit de Legea nr. 10/2001 ce conţine norme speciale de drept substanţial, derogatorii şi reglementează o procedură obligatorie şi prealabilă, iar reclamanţii au beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent.
3. Recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general a fost fundamentat, de asemenea, pe ipoteza de recurs reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor concepute de pârât se arată că, pentru soluţionarea cauzei trebuia a se fi avut în vedere dacă la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare au fost avute în respectate condiţiile de validitate a actelor juridice, prevăzute de art. 948 C. civ., anume: părţile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimţământul valabil exprimat al ambelor părţi contractante, obiectul a fost determinat şi se afla în patrimoniul recurentului vânzător la momentul încheierii actului juridic, iar cauza a fost licită, întrucât nu era prohibită de lege; or, toate aceste cerinţe legale de validitate au fost întrunite în ce priveşte contractul de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta P.F.E.A.
Recurentul pârât, printr-un al doilea motiv de recurs susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, date fiind prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun.
Legea specială reglementează în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinaţia lor. Aceasta lege este de imediată aplicare, după cum rezultă din art. 47 alin. (1) conform căruia, prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, sub aspectul normelor de drept substanţial, deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun, incluzând Legea nr. 213/1998 şi calea specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce nu este admisibil.
În continuarea motivelor de recurs, recurentul pârât face o prezentare a prevederilor legii special (ale cărei dispoziţii nu au fost aplicate de instanţa de apel), astfel încât, Înalta Curte consideră că nu este necesară redarea lor.
De asemenea, recurentul invocă şi jurisprudenţa C.E.D.O., sens în care menţionează Cauzele M. şi Cauza pilot M.A. ş.a. împotriva României, în cadrul cărora instanţa europeană a făcut evaluări în ce priveşte sistemul legislativ reparatoriu în materia în discuţie (restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului de regimul anterior anului 1989) şi stabileşte anumite concluzii cu caracter general.
Recurentul nu justifică însă în cuprinsul motivelor de recurs, incidenţa constatărilor Curţii europene în privinţa speţei de faţă, faţă de cele reţinute şi statuate prin Decizia recurată.
Se învederează de recurentul pârât că instanţa europeană nu recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun", respectiv, un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenta unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat membru, legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior.
Astfel, prin stabilirea împrejurării că se naşte un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizare, dacă restituirea în natură nu mai e posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv, Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, Curtea apreciază ca prin constatarea ilegalităţii preluării se naşte un interes patrimonial, care intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi care dă naştere unui drept la indemnizaţie, iar nu unui drept la restituirea în natură a bunului, iar acest drept de indemnizare se naşte dacă se constată nelegalitatea preluării şi dacă partea a urmat procedurile prevăzute de legile de reparaţie.
Totodată, instanţa europeană recunoaşte existenţa Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparaţie a abuzurilor din perioada comunistă şi nu a statuat că aceasta ar fi contrară Convenţiei, sub aspectul posibilităţii de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Critica pe care o aduce Curtea acestui act normativ constă în faptul că acesta nu prevede o procedură rapidă de despăgubire, motiv pentru care invită statul român sa ia masuri eficiente într-un termen de 18 luni.
Recurentul mai arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că Decretul nr. 92/1950 contravine dispoziţiilor constituţionale din anul 1948 şi celor din art. 481 C. civ., dar şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, întrucât Decretul nr. 92/1950 nu a fost declarat neconstituţional în perioada în care era în vigoare, aşa încât, în tot acel interval el era un act normativ valabil care a produs efecte juridice.
Recursurile formulate sunt nefondate, pentru motivele ce urmează.
1. În ce priveşte recursul reclamanţilor, Înalta Curte constată că nu se verifică în cauză cerinţele presupuse de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deşi recurenţii nu indică dispoziţiile de drept substanţial sau procesual pretins a fi greşit aplicate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că aceştia se raportează la întinderea dreptului lor de proprietate şi partajarea între pârâţii cauzei a calităţii de debitor al obligaţiei de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie părţile de imobil pe care fiecare dintre aceştia le deţine.
Pentru a se răspunde acestor critici este necesar a se clarifica legea aplicabilă (ceea ce se constituie şi în obiect al unora dintre criticile pârâţilor).
Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, cauza de faţă a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (ceea ce o plasa sub incidenţa dreptului comun), dar, având în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, potrivit cărora: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei", reiese că dispoziţiile de drept material din legea specială erau incidente cauzei de faţă, ca norme de ordine publică, de imediată aplicare unor fapte în curs de a-şi produce efectele, facta pendentia, cum era raportul juridic dedus judecăţii.
Deşi instanţa de apel nu s-a raportat exclusiv (ci doar în subsidiar) la dispoziţiile legii speciale, Înalta Curte constată că nu se impune casarea sau modificarea soluţiei adoptate pentru acest motiv, întrucât, pe de o parte, soluţia asupra fondului raporturilor litigioase este identică atât în baza dreptului comun, cât şi în temeiul normelor din Legea nr. 10/001, iar pe de altă parte, instanţa de apel s-a raportat în mod subsidiar şi la prevederile Legii nr. 10/2001, chiar dacă le-a relevat cu titlu de considerente indiferente, supraabundente.
Dat fiind cadrul procesual sub raport obiectiv (petitul cererii de chemare în judecată precizate), cererea a dedus judecăţii constatarea nevalabilităţii titlului statului, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999 şi obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul.
În aceste condiţii, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare cumpărare şi s-a dispus obligarea pârâtei P.F.E.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999, în timp ce pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acelaşi imobil, cu excepţia părţii ce a făcut obiectul contractului a cărui nulitate s-a constatat.
Această modalitate de soluţionare a cauzei corespunde soluţiei presupuse şi de Legea nr. 10/2001 care instituie prevalenţa restituirii în natură prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1), astfel că, pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat la restituirea părţii din imobil neînstrăinate (teren), soluţie ce se confirmă şi în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost declarat nul (nefiind reţinută excepţia instituită în finalul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în absenţa bunei credinţe), iar reclamanţii nu au făcut uz de dispoziţiile legii speciale prin formularea notificării, optând pentru continuarea judecării acţiunii, conduită permisă de dispoziţiile art. 46 alin. (1), în mod legal pârâta P.E.F.A., devenită detentor precar, a fost obligată potrivit dispoziţiilor dreptului comun, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
În cazul în care reclamanţii ar fi formulat notificare în temeiul legii speciale în termenul prevăzut de art. 22, după constatarea nulităţii contractului, unitatea notificată (Municipiul Bucureşti) potrivit art. 21 alin. (1) combinat cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să emită dispoziţie de restituire în natură şi pentru partea de imobil ce se înstrăinase.
Recurenţii reclamanţi, prin motivele de recurs, pretind că pârâta P.E.F.A. ar fi trebuit să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi posesie mai mult decât a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare constatat nul, susţinând că, în fapt, aceasta ocupă întregul imobil iar nu doar ceea ce a cumpărat, fără a distinge dacă din teren sau din construcţie.
O atare susţinere nu poate fi primită, întrucât prin ea se tinde la modificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond (care au statuat că pârâta nu ocupă decât ceea ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare) şi, în plus, aceştia nu aduc alte probe (înscrisuri) din care să reiasă o stabilire incompletă a situaţiei de fapt, ceea ce ar fi impus instanţei de recurs aplicarea prevederilor art. 314 C. poc. civ.; pe de altă parte, reaprecierea probelor deja administrate în fazele procesuale anterioare, nu ar putea fi realizată de instanţa de recurs întrucât motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu o permit, în condiţiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
Constatând însă că recurenta pârâtă P.E.F.A. a dobândit construcţia în întregul său (clauzele contractului de vânzare cumpărare indicând o cotă de 100% din construcţie înstrăinată cumpărătoarei) chiar dacă denumirea şi suprafeţele fiecăreia dintre încăperile acesteia nu corespund în totalitate în toate înscrisurile care le individualizează (contractul de vânzare, fişa locativă anexă a contractului de închiriere şi expertiza, etc.), Înalta Curte constată că pârâta P.E.F.A. nu a fost obligată la mai puţin decât ocupă, astfel că instanţa de apel în mod legal a confirmat partajarea obligaţiei de restituire între cei doi pârâţi ai cauzei, aşa cum a stabilit-o tribunalul.
2. Recursul formulat de pârâta P.E.F.A., de asemenea, dezvoltă critici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, având în vedere că reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare pe care l-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Cererea de constatare a nulităţii contractului, incidente fiind dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum s-a arătat, impunea, chiar în absenţa unui petit cu un atare obiect, să se stabilească dacă imobilul proprietatea autorilor reclamanţilor a intrat cu sau fără titlu valabil în proprietatea statului, pentru că atare premisă este impusă în contextul dispoziţiilor art. 45; astfel, dacă preluarea a fost fără titlu valabil, cererea în nulitate trebuia evaluată pe temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe când în caz contrar (preluare cu titlu), ar fi fost incidente prevederile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată.
Aceste critici ale recurentei referitoare la aprecierea probelor pentru stabilirea concluziei nevalabilităţii titlului statului, nu pot fi analizate de această instanţă de control judiciar, întrucât nu reclamă vreun viciu de nelegalitate, neputând fi încadrate în prevederile limitative ale art. 304 C. proc. civ.; or, reaprecierea probelor se circumscrie unei evaluări asupra temeiniciei deciziei recurate, ceea ce nu mai este posibil după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
În plus, aşa cum deja s-a arătat, instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în analizarea valabilităţii titlului statului, normă de trimitere şi în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001; din acest motiv s-a verificat conformitatea titlului la prevederile actului normativ de preluare (Decretul nr. 92/1959), la dispoziţiile Codului Civil (art. 480 şi 481), ale Constituţiei şi ale tratatelor internaţionale la care România era parte la vremea respectivă, concluzionându-se că acesta încălca prevederile constituţionale, astfel că, încadrarea sau nu a autorilor reclamanţilor în prevederile art. II din Decret (excepţiile de la naţionalizare), este lipsită de orice relevanţă.
De asemenea, referirea recurentei pârâte la definirea noţiunilor de preluare cu titlu sau fără titlu din cuprinsul HG nr. 20/1996 şi HG nr. 11/1997 nu poate infirma concluzia anterior expusă, având în vedere că Legea nr. 213/1998 este act normativ cu forţă juridică superioară hotărârilor executivului, aceste acte administrative normative fiind adoptate în organizarea aplicării legii.
Nici celelalte critici ale pârâtei referitoare la buna sa credinţă, astfel cum este reglementată prin art. 1898 C. civ., ca şi la plasarea acesteia în contextul regulii de drept error communis facit jus pe baza căreia corect instanţa de apel a verificat soluţia tribunalului asupra constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare (conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), nu pot calificate drept critici de nelegalitate, întrucât tind la reaprecierea probelor cauzei, ceea ce excede unei cenzuri permise instanţei de recurs.
Dimpotrivă, instanţa anterioară a argumentat şi a indicat probele şi modalitatea de coroborarea acestora pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a pârâtei la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, demonstrând soluţia adoptată, iar în speţă nu s-a putut reţine concluzia că pârâta s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă (ceea ce implica buna credinţă), motiv pentru care s-a făcut aplicarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărarea astfel încheiat.
3. Nici recursul pârâtului Municipiul Bucureşti nu poate fi primit.
Referitor la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 948 C. civ., Înalta Curte deja a răspuns criticilor privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare în cadrul considerentelor anterioare.
Recurentul pârât, printr-un al doilea motiv de recurs, a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, date fiind prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun.
Şi asupra acestei chestiuni, în stabilirea premiselor comune ale analizării recursurilor formulate în cauză, instanţa de recurs a indicat legea aplicabilă şi a stabilit raportul dintre dreptul comun şi legea specială, prezentele considerentele transpunând soluţia adoptată de instanţele de fond, în contextul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi indicând dispoziţiile incidente, sens în care, din acest punct de vedere, considerentele deciziei recurate urmează a fi suplinite cu cele de faţă.
Acţiunea reclamanţilor a fost promovată înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, astfel că, nu poate intra în discuţie inadmisibilitatea cererii, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din lege specială.
Celelalte critici ale recurentului privind dispoziţiile aplicabile din Legea nr. 10/2001 şi-au găsit dezlegarea în cele deja arătate asupra recursurilor celorlalte două părţi.
Referirile recurentului la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg sunt lipsite de relevanţă, pe de o parte pentru că asemenea apărări (cu privire la noţiunea de „bun" din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie) puteau fi invocate de partea care pretinde eventual că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor (pârâta cumpărătoare), iar pe de altă parte, norma europeană nu este aplicabilă, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost constata nul în pricina de faţă, nulitatea având efecte retroactive.
Potrivit acestor considerente, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile analizate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.A., G.E., G.R. şi V.E. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi P.F.E.A., împotriva deciziei nr. 29 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1814/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1745/2012. Civil → |
|---|
