ICCJ. Decizia nr. 176/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 176/2012

Dosar nr. 05426/99/2008

Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 aprilie 2008, sub nr. 291/45/2008, astfel cum a fost precizată, reclamanta K.G. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări Iaşi, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 12.600.000 lei, echivalent al sumei de 3.500.000 euro, reprezentând repararea pagubei produse prin nesoluţionarea cererii de ridicare a măsurii interdicţiei de a nu părăsi ţara, aplicată lui K.A.L.I.

Prin sentinţa civilă nr. 110 din 2 iunie 2008, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi şi s-a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi - secţia civilă.

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 73 din 13 ianuarie 2010, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pronunţând această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, la termenul din 27 martie 2009, reclamanta K.G. şi-a diminuat cuantumul pretenţiilor solicitate la 329.348 lei.

Prin decizia civilă nr. 86 din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, s-a admis recursul declarat de K.G. împotriva sentinţei civile nr. 73 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iaşi, care a fost casată şi s-a trimis cauza, pentru continuarea judecăţii, la aceeaşi instanţă.

Curtea a reţinut că Tribunalul a fost legal învestit cu cererea de chemare în judecată ce avea ca obiect despăgubiri în cuantum de 1.260.000 lei, iar diminuarea cuantumului pretenţiilor deduse judecăţii nu putea atrage o schimbare a competenţei materiale a acestei instanţe, conform art. 181 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 835 din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Iaşi, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligat pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări Iaşi să plătească acesteia suma de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri. S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a constatat următoarele:

În anul 1999 s-a început urmărirea penală împotriva soţului reclamantei pentru săvârşirea unor infracţiuni de fals, iar, la data de 7 septembrie 1999, Autoritatea pentru Străini - Direcţia de Paşapoarte Iaşi, la cererea organelor de urmărire penală, a luat împotriva acestuia măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara prin aplicarea ştampilei „C” pe paşaport, în temeiul Legii nr. 25/1969.

În anul 1999 a fost arestat, iar, în 2000, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, fără ca instanţa să se pronunţe şi asupra menţinerii sau revocării măsurii complementare a interdicţiei de a nu părăsi ţara.

Prin Legea nr. 123/2001 au fost abrogate dispoziţiile Legii nr. 25/1969, în baza căreia s-a dispus aplicarea măsurii de a nu părăsi ţara, astfel că această măsură a încetat de drept.

Reclamanta a făcut dovada că, deşi a făcut nenumărate demersuri, adresând unităţii pârâte cereri în acest sens, aceasta nu s-a sesizat în niciun mod, nepermiţându-i soţului său să se trateze în străinătate de afecţiunile de care suferea, deşi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969 au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2001.

Mai mult, după apariţia Legii nr. 123/2001, soţul reclamantei nu se afla în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 123/2001.

În mod nejustificat, Serviciul Român de Paşapoarte a îngrădit drepturile soţului reclamantei de a părăsi ţara, deşi împotriva acestuia nu mai fusese luată nicio măsură complementară de vreun magistrat.

Din actele dosarului şi declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă că soţul reclamantei, defunctul K.A.L.I., suferea de o boală gravă, care necesita tratament în străinătate şi, deşi acesta a prezentat documente (scrisori medicale) în dovedirea cererii, s-a refuzat dreptul de a părăsi România, de către unitatea pârâtă, pentru a se trata de afecţiunea de care suferea.

În cauză, sunt antrenate, astfel, elementele răspunderii civile delictuale, pe care reclamanta îşi întemeiază cererea.

Prin fapta sa, pârâtul a adus atingere dreptului la sănătate şi liberă circulaţie al soţului reclamantei, drepturi fundamentale, prevăzute de Constituţie şi Declaraţia Drepturilor Omului, prin efectul subiectiv al faptei sale asupra persoanei, dându-i acestuia înţelegerea faptului că speranţa de viaţă i-a fost redusă.

În cazul în care, din faptul ilicit a survenit moartea unei persoane, descendenţilor trebuie să li se asigure un nivel de trai cel puţin asemănător celui de care ar fi beneficiat anterior decesului întreţinătorului lor.

În cauză, reclamanta a făcut dovada că, în prezent, atât ea, cât şi copilul, nu au mijloace de existenţă, soţul decedat fiind unicul întreţinător al familiei.

Având în vedere şi vârsta fragedă a minorului căruia tatăl i-ar fi acordat sprijin material şi moral cel puţin până la majorat, nevoile reclamantei, care, în prezent, este nevoită să facă faţă singură cerinţelor în actualul context socio - economic, acţiunea este întemeiată, în parte, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi următoarele C. civ.

La aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere şi faptul că soţul reclamantei realiza venituri unitare din activitatea de comerţ, ce nu aveau un caracter stabil, în ultima perioadă afacerea sa intrând chiar în procedura de faliment.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Oficiul Român pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Iaşi.

Prin decizia civilă nr. 140 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă, a păstrat celelalte dispoziţii din sentinţa apelată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

La data de 01 septembrie 1999, Serviciul Cercetări Penale din cadrul I.P.J. Iaşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, a solicitat Serviciului pentru Străini, Probleme de Imigrări şi Paşapoarte al jud. Iaşi, instituirea consemnului de nepermitere a ieşirii străinilor de pe teritoriul României şi, ca atare, s-a procedat la aplicarea ştampilei cu simbolul „C” în paşaportul cetăţeanului străin K.A.L.I.

Conform adresei Tribunalului Iaşi emisă la data de 12 decembrie 2006, Biroului pentru Străini Iaşi i se comunică faptul că, pe rolul Tribunalului Iaşi, a fost înregistrată cauza penală privind pe inculpaţii M.D.A.M.A.T şi K.A.L.I., trimişi în judecată prin rechizitoriul procurorului din 09 mai 2001, dat în dosarul nr. 81/P/1999, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunilor de participare improprie la tentativă de înşelăciune prev. şi ped. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., pentru primul inculpat, şi de instigare la înşelăciune prev. şi ped. de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. pentru cel de al doilea inculpat, în cauză, inculpatul K.A.L.I. fiind arestat preventiv în perioada 30 august 1999-18 ianuarie 2000 şi că, ulterior datei de 18 ianuarie 2000 şi până în prezent, faţă de acest inculpat nu s-a mai dispus luarea niciunei măsuri preventive.

Prin sentinţa penală nr. 77 din 08 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi, K.A.L.I. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen.

Prin decizia penală nr. 43 din 08 aprilie 2008 a Curţii de Apel Iaşi s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului K.A.L.I. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., întrucât, la data de 29 aprilie 2007, a intervenit decesul acestuia.

Rezultă, aşadar, că, pe toată durata desfăşurării procesului penal, până la data la care a decedat, K.A.L.I. a avut calitatea de inculpat într-o cauză penală. Măsura nepermiterii ieşirii din ţară a cetăţeanului libanez K.A.L.I. s-a dispus la solicitarea I.P.J. Iaşi - Serviciul cercetări penale, prin adresa din 01 septembrie 1999, către Serviciul Paşapoarte Iaşi, de a se aplica viza „C” pe paşaportul acestuia, ca urmare a faptului că împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive în baza mandatului de arestare preventivă emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.

Conform adresei din 19 ianuarie 2000 a Ministerului de Interne – D.G.P.S.P.M. Iaşi, se comunică Direcţiei Generale de Paşapoarte Iaşi faptul că s-a dispus, faţă de cetăţeanul libanez K.A.L.I., revocarea măsurii arestării preventive conform încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2000, că judecata continuă cu inculpatul în stare de libertate şi că acesta are aplicată în paşaport ştampila „C”.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 25/1969, prin care s-a luat măsura de a nu părăsi ţara, au fost abrogate prin apariţia Legii nr. 123/2001 şi că această măsură a încetat de drept faţă de cetăţeanul străin.

Potrivit art. 29 lit. b) din Legea nr. 123/2001, străinului nu i se permite ieşirea din ţară când este învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar, potrivit art. 30 din aceeaşi lege, străinul poate ieşi din ţară dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost scos de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat şi s-a dispus încetarea procesului penal. Aceleaşi măsuri au fost în continuare prevăzute şi prin O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Aşadar, pe toată durata desfăşurării procesului penal până la data la care cetăţeanul străin a decedat, acesta a avut calitatea de inculpat într-o cauză penală, procesul penal a încetat doar datorită decesului acestuia.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui vină a fost ocazionat să îl repare, despăgubirile urmând să cuprindă paguba suferită de cel vătămat, precum şi beneficiul de care a fost lipsit.

Această răspundere este însă condiţionată de stabilirea prejudiciului suferit din vina celui ce a săvârşit fapta care l-a cauzat şi de existenţa raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi culpa celui ce a săvârşit-o.

În speţă, nepermiterea părăsirii ţării de către unitatea pârâtă a cetăţeanului libanez inculpat într-o cauză penală nu constituie o faptă ilicită, deoarece măsura a fost dispusă de organele abilitate în exercitarea atribuţiilor stabilite prin lege şi, ca atare, nu poate atrage răspunderea acesteia pentru eventualul prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a decesului soţului său.

Măsura nepermiterii ieşirii din ţară a fost luată în mod legal, conform legii în vigoare la data respectivă (Legea nr. 25/1969), iar actele normative ulterior intervenite, Legea nr. 123/2001 şi O.U.G. nr. 194/2002, nu au permis în continuare, în raport de calitatea de inculpat într-o cauză penală a cetăţeanului străin, încetarea sau revocarea acestei măsuri, neantrenând, astfel, răspunderea civilă delictuală a unităţii pârâte, aşa cum greşit a statuat instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta K.G., criticând-o pentru următoarele motive:

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra primului motiv de apel formulat de Oficiul Roman pentru Imigrări, şi anume cel referitor la respingerea, de către instanţa de fond, a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.

Având în vedere această omisiune din cadrul deciziei, reclamanta reiterează susţinerile formulate în sensul respingerii acestei excepţii, arătând că soluţia primei instanţe este corectă.

Pârâtul şi-a depăşit prerogativele de execuţie în momentul în care nu a dat eficienţă adresei emise la data de 12 decembrie 2006, de către Tribunalul Iaşi, urmare unei cereri formulate de apărătorul defunctului soţ al reclamantei. Astfel, la termenul din data de 12 decembrie 2006, în cadrul dosarului nr. 10691/2006 al Tribunalului Iaşi, singurul dosar unde K.A.L.I. avea calitatea de inculpat, instanţa a răspuns pozitiv unei solicitări în sensul verificării masurilor dispuse în dosar faţă de acesta, în sensul că, prin încheierea de şedinţă, se precizează că instanţa a constatat inexistenţa vreunei măsuri preventive prevăzută de Codul de procedură penală sau de vreo altă lege specială faţă de inculpat. Mai mult, pentru a veni în sprijinul inculpatului, instanţa a emis adresa mai sus amintită către Autoritatea pentru Străini - Biroul pentru Străini Iaşi, actualul Oficiului Roman pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Iaşi.

La primirea acestei adrese oficiale din partea unui magistrat, instituţia respectivă a încetat să mai fie un organ cu atribuţii exclusiv de execuţie, rămânând în pasivitate faţă de aceasta.

Luând în considerare şi faptul că demersul iniţiat de instanţă nu a reprezentat unica încercare de soluţionare a problemei legate de interdicţia de a părăsi tara, anterior şi ulterior acesteia formulându-se numeroase cereri atât personal, cât şi prin apărători, se poate concluziona că actualul Oficiu pentru Imigrări Iaşi a dat dovadă de nepăsare şi rea-credinţă, neluând măsura care ar fi fost firească, şi anume radierea consemnărilor de pe paşaportul soţului reclamantei, îngrădind astfel, în mod nejustificat, dreptul la liberă circulaţie şi, în mod indirect, dreptul la viaţă al persoanei în cauză.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa de apel a preluat apărările Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul motivelor de apel.

Astfel, şi instanţa de apel face o detaliere a dispoziţiilor legale din interpretarea cărora consideră că nu reiese faptul că măsura interdicţiei de a părăsi ţara a încetat de drept. De altfel, această interpretare a fost abordată de către Oficiul Roman pentru Imigrări de la declanşarea litigiului, exprimată prin întâmpinări, concluzii scrise, susţineri orale. Recurenta face trimitere şi ea la aceleaşi dispoziţii legale, care sunt pe deplin lămuritoare.

Totodată, defunctul K.A.L.I. a încercat şi calea judecătoreasca a anularii măsurii interdicţiei de a părăsi ţara, adresându-se Tribunalului Iaşi. Această cerere a avut în vedere că măsura a încetat de drept, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2001, care a abrogat dispoziţiile Legii nr. 25/1969, cât şi faptul că nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra acesteia, nici măcar la momentul punerii în libertate. Prin sentinţa nr. 486/2007, Tribunalul Iaşi a respins cererea de anulare a măsurii.

Împotriva acestei sentinţe comerciale, soţul recurentei a declarat recurs la Curtea de Apel Iaşi, care a rămas fără obiect, motivat de decesul acestuia, survenit la data de 30 aprilie 2007, din cauza afecţiunilor grave de care suferea şi care nu au fost tratate.

Având în vedere toate cele expuse, este firească concluzia instanţei de fond, care a reţinut că măsura era încetată de drept, Oficiul pentru Imigrări Iaşi fiind în culpă faţă de nepermiterea defunctului să părăsească ţara.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat în vederea stabilirii prejudiciului, în mod corect instanţa de apel a coroborat proba cu înscrisuri cu cea testimonială şi cu declaraţia extrajudiciară. Rezultă, astfel, fără echivoc faptul că defunctul suferea de afecţiuni grave, care nu puteau fi tratate decât în străinătate. Acest lucru reiese din însăşi expertiza medico-legală întocmită de către Institutul de Medicină Legală în anul 2000, precum şi din alte numeroase scrisori medicale depuse la dosarul cauzei, care, fie fac referire la afecţiunile grave ce nu pot fi tratate decât prin operaţie, fie la indicaţii de tratamente deosebit de costisitoare. Mai mult, în mod corect a reţinut instanţa de judecată faptul că defunctul a fost în imposibilitate de a asigura sprijinul material familiei sale, determinat de imposibilitatea exercitării activităţilor de comerţ, singura modalitate de realizare a veniturilor.

Toate aceste elemente detaliate în faţa instanţei de fond au fost de natură să arate fără echivoc prejudiciul suferit şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi atitudinea culpabilă a pârâtului.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel laşi şi menţinerea sentinţei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în susţinerea motivului de recurs referitor la nepronunţarea asupra motivului de apel prin care s-a criticat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar argumentele privind probatoriul administrat în vederea stabilirii prejudiciului pretins prin fapta ilicită evocă fondul cauzei, fiind imposibil de analizat în cadrul recursului.

Pe fond, intimatul pârât a solicitat respingerea căii de atac.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru cele susceptibile de această încadrare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică din cererea de recurs, referitoare la neanalizarea motivului de apel privind modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, de către prima instanţă, se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi recurenta nu justifică interes în formularea acestei critici, astfel cum, în mod corect, a arătat şi intimatul pârât în întâmpinare.

Interesul reprezintă, în esenţă, folosul practic urmărit de parte în exerciţiul dreptului la acţiune sau în îndeplinirea unui anumit act procedural.

Nu reclamanta este cea care a exercitat cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe, astfel încât absenţa motivării unei critici din cadrul apelului exercitat de partea adversă – în ipoteza în care susţinerea din recurs ar fi întemeiată – nu-i creează acesteia niciun prejudiciu, din punct de vedere procedural, care să trebuiască a fi înlăturat prin exercitarea recursului.

Prin urmare, critica nu poate fi primită.

Referitor la atitudinea pretins pasivă a pârâtului faţă de relaţiile comunicate de Tribunalul Iaşi, prin adresa din 2006, şi la demersurile efectuate în vederea ridicării interdicţiei soţului recurentei de a părăsi ţara, aceste susţineri nu pot fi examinate de prezenta instanţă atât timp cât nu se concretizează în critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, recurenta trebuia să arate în ce au constat greşelile de judecată ale instanţei de apel atunci când a considerat că, în speţă, nu sunt întrunite, în persona pârâtului, condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ., recurenta limitându-se să expună propriile considerente raportat la atitudinea pârâtului, fără să se refere în mod concret la decizia Curţii.

În consecinţă, nici această expunere nu va fi avută în vedere de Înalta Curte la pronunţarea soluţiei.

Cât priveşte concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa faptei ilicite a pârâtului, întrucât nu a intervenit revocarea sau încetarea de drept a măsurii interdicţiei de a părăsi ţara pentru K.A.L.I. până la deces, aceasta este corectă, fiind rezultatul interpretării şi aplicării legale a dispoziţiilor în materie.

Astfel, conform celor reţinute în fapt de instanţele anterioare, la solicitarea M.A.I. – Inspectoratul de Poliţie al judeţului Iaşi, din data de 1 septembrie 1999, pârâtul a aplicat viza „C” pe paşaportul soţului recurentei, acesta fiind cercetat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni şi arestat în baza mandatului emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.

La 19 ianuarie 2000, Ministerul de Interne comunică pârâtului faptul că măsura arestării preventive luată faţă de cetăţeanul libanez a fost revocată prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2000, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 10269/1999, judecata continuând cu inculpatul respectiv, în stare de libertate.

A mai reţinut instanţa de apel că, pe toată perioada desfăşurării procesului penal declanşat împotriva lui K.A.L.I., acesta a avut calitatea de inculpat, fiind condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 77 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi, iar, prin decizia penală nr. 43 din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a decesului acestuia, intervenit la 29 aprilie 2007.

Recurenta susţine, în esenţă, că, urmare a abrogării Legii nr. 25/1969, prin Legea nr. 123/2001, măsura luată împotriva soţului ei a încetat de drept şi, în plus, aceasta nu a fost dispusă de un magistrat în condiţiile acestui din urmă act normativ.

Măsura a fost luată în anul 1999, la cererea de organelor de poliţie, sub imperiul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, raportat la calitatea de inculpat a cetăţeanului libanez. La acel moment legea nu prevedea ca măsura interdicţiei de a părăsi ţara să fie dispusă de magistrat, o asemenea dispoziţie fiind introdusă prin Legea nr. 123/2001 (art. 29 alin. (1) lit. b)).

Prin urmare, susţinerile recurentei în sensul că această măsură trebuia dispusă de un magistrat sunt neîntemeiate, Curtea de Apel considerând în mod corect că măsura a fost luată cu respectarea legii în vigoare la data acesteia, între condiţiile impuse de Legea nr. 25/1969 neregăsindu-se cea referitoare la actul emis de magistrat în acest sens.

În plus, principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, împiedică aplicarea unor dispoziţii legale noi unor fapte petrecute sub imperiul altei legi, astfel încât condiţiile impuse de actele normative ulterioare luării acestei măsuri faţă de soţul recurentei nu pot fi avute în vedere la verificarea legalităţii măsurii respective.

De asemenea, în mod corect Curtea de Apel a considerat că, urmare a abrogării Legii nr. 25/1969, prin art. 55 din Legea nr. 123/2001, măsura dispusă nu a încetat de drept.

Până la decesul lui K.A.L.I., din data de 29 aprilie 2007, în materia regimului străinilor în România au intervenit alte două acte normative, respectiv Legea nr. 123/2001 şi O.U.G. nr. 194/2002.

Sub imperiul tuturor acestor legi (art. 27 din Legea nr. 25/1969, art. 30 lit. b) din Legea nr. 123/2001 şi art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2000, în forma în vigoare anterior decesului persoanei în discuţie), calitatea de inculpat excludea posibilitatea ieşirii din ţară.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, „Străinul învinuit sau inculpat într-o cauza penală nu poate părăsi ţara decât numai după scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal sau achitare, iar în caz de condamnare, numai după executarea pedepsei”.

În baza art. 30 lit. b) din Legea nr. 123/2001, străinul inculpat poate ieşi din ţară dacă dovedeşte că „s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost scos de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat ori s-a dispus încetarea procesului penal”.

De asemenea, conform art. 16 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare anterior decesului soţului recurentei, „Măsura de nepermitere a ieşirii încetează de drept dacă străinul aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 15 dovedeşte, cu documente emise de autorităţile competente, potrivit legii, organului abilitat din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor că s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului penal”.

În consecinţă, cum, până la deces, autorul recurentei a avut calitatea de inculpat în cauza penală aflată pe rolul instanţelor din Iaşi, fiind chiar condamnat în primă instanţă, în mod corect Curtea de Apel a considerat că măsura nepermiterii ieşirii din ţară nu a încetat de drept şi, prin urmare, nu există fapta ilicită a pârâtului, în sensul art. 998 C. civ., determinat de faptul că acesta nu a ridicat consemnul impus de aplicarea vizei „c” pe paşaportul lui K.A.L.I.

În ceea ce priveşte sentinţa nr. 486 din 7 martie 2007 a Tribunalului Iaşi – secţia comercial şi contencios administrativ, prin care a fost respinsă cererea formulată de soţul recurentei pentru revocarea măsurii de a nu i se permite ieşirea din ţară, aceasta nu a fost avută în vedere de prezenta instanţă în soluţionarea cauzei, deoarece a rămas irevocabilă prin stingerea judecăţii recursului declarat de petent împotriva acestei hotărâri, conform deciziei nr. 191/CA din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.

În consecinţă, nu a intervenit o judecată irevocabilă asupra fondului pretenţiilor formulate de reclamantul K.A.L.I. în ceea ce priveşte cererea de revocare a interdicţiei dispuse.

Referitor la prejudiciul suferit de autorul recurentei ca urmare a imposibilităţii ieşirii din ţară în vederea efectuării tratamentului adecvat afecţiunilor medicale de care suferea şi, ulterior, prejudiciul suferit de soţia şi copilul acestuia, ca urmare a decesului intervenit la 29 aprilie 2007, susţinerile recurentei sunt nerelevante şi nu vor fi analizate de prezenta instanţă, atât timp cât, pentru argumentele deja arătate, lipseşte unul dintre elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, şi anume fapta ilicită.

În absenţa acestui element, analiza celorlalte condiţii prevăzute de art. 998 C. civ. devine superfluă, fapta ilicită, prejudiciul produs, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia fiind condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.G. împotriva deciziei nr. 140 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1715/2012. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 183/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 176/2012. Civil