ICCJ. Decizia nr. 1553/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1553/2012
Dosar nr. 3086/105/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 3086/105/2010, reclamanta P.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei, în temeiul legii nr. 221/2009, să constate caracterul politic al condamnărilor dispuse prin sentinţa penală nr. 704 din 05 iulie 1951, pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi şi să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri morale pentru suferinţa cauzată prin aceste condamnări în sumă de 300.000 euro.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că tatăl sau a fost condamnat politic prin sentinţa sus-menţionata la 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. şi ped. de art. 209 pct. II lit. (a) şi (b) C. pen., fiind arestat în data de 08 august 1949 şi eliberat în data de 31 iulie 1964, conform Decretului de graţiere nr. 411/1964.
A mai arătat reclamanta că ulterior executării pedepsei, datorită stigmatului social pe care l-a purtat până în anul 1989, autorul său a suferit o multitudine de interdicţii în plan social, neputându-şi găsi un loc de muncă potrivit pregătirii şi aspiraţiilor sale, acest fapt repercutându-se şi asupra sa, neputând să se înscrie în învăţământul superior datorită „originii nesănătoase” pe care o avea ca urmare a condamnării tatălui său, suferind astfel atât un prejudiciu moral cât şi unul de natură materială.
Prin sentinţa civilă nr. 1339 din 23 octombrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte cererea reclamantei, a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamantei, P.S., aplicată prin sentinţa penală nr. 704 din 05 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de stare civila existente la dosar, sentinţei nr. 704 din 05 iulie 1951 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi, adresei din 16 noiembrie 1991 eliberata de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, numitul P.S., autorul reclamantei, a fost arestat de organele de securitate în anul 1949 pentru deţinere ilegală de armament. Reuşind să evadeze, acesta a fost din nou, arestat la data de15 septembrie 1950, pe motiv că a făcut parte din Organizaţia subversivă Vlad Ţepes II, fiind condamnat la 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civica pentru uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prev. şi ped. de art. 209, partea a III a C. pen., fiind pus în libertate la data de 31 iulie 1964, conform Decretului de graţiere nr. 411/1964.
Tribunalul a apreciat că urmare condamnării, autorul reclamantei a suferit un prejudiciu moral constând în suferinţa fizică şi psihică la care a fost supus în perioada condamnării, cunoscute fiind tratamentele inumane aplicate condamnaţilor politici, având drept scop eliminarea tuturor persoanelor care nu erau de acord cu masurile luate de regimul comunist, producând efecte negative şi asupra familiei condamnatului până în anul 1989, astfel încât reclamanta în calitate de moştenitoare are dreptul la despăgubiri morale, instanţa apreciind că suma de 5000 euro corespunde suferinţelor psihice suferite pe perioada condamnării şi ulterior acestei perioade.
Împotriva sentinţei instanţei de fond au formulat apel Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi reclamanta.
În dezvoltarea motivelor de apel pârâtul Statul Român a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantei au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Se precizează că decizia Curţii Constituţionale este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi asupra cauzelor în curs de soluţionare, fiind opozabilă erga omnes şi cu putere de lege pentru viitor.
Se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii faţă de statul român.
Reclamanta P.O. a criticat sentinţa sub aspectul plafonării cuantumului despăgubirilor acordate prin aplicarea greşită a dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, avându-se în vedere şi faptul că dispoziţiile acestui act normativ nu mai pot fi aplicate ca urmare a deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale.
Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul acordării sumei de 300.000 euro reprezentând reparaţii pentru suferinţele la care a fost supusă atât reclamanta cât şi autorul său, prin persecutări şi condamnări de natură politică.
Prin decizia civilă nr. 79 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel instanţa de control a reţinut că acţiunea pendinte judecăţii a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanţele judecătoreşti sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor care îndeplinesc cerinţele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative prev. de art. 3 ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 şi, respectiv să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Ulterior pronunţării sentinţei apelate, respectiv la data de 15 decembrie 2010 s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv, nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 din 21 octombrie 2010 şi 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituţionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza (I) din Lega nr. 221/2009 şi ale art. I pct. (1) şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
A mai reţinut curtea de apel că instanţa Constituţională a stabilit prin considerentele deciziei nr. 1358 din data de 21 octombrie 2010 că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 212/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
S-a susţinut că sub acest aspect, potrivit disp. art. 147 alin. (1) din Constituţia României, „dispoziţiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (.) nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
S-a arătat că potrivit doctrinei, o dispoziţie constatată a fi neconstituţională încetează să mai existe, la modul general şi absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului.
În cauza pendinte judecăţii nu se pune problema retroactivităţii legii civile, astfel cum a pretins reclamanta, ci a aplicabilităţii legii constituţionale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.
În speţă, arată instanţa de apel, se pune problema concurenţei dintre interesul privat al reclamantei - apelante şi cel public, general recunoscut de societate, care lipseşte de eficienţă interesul privat în condiţiile limitării prevăzute de legea de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale, instituţie abilitată să verifice concordanţa normelor de drept cu cele ale legii fundamentale.
Prin urmare, curtea de apel constată că la data soluţionării apelului, dispoziţiile textului de lege pe care reclamanta şi-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite şi-au încetat efectele juridice, cu consecinţa admiterii apelului declarat de pârât în sensul respingerii capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri reclamantei, pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului său.
Totodată curtea a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la admiterea în parte a acţiunii şi la constatarea caracterului politic al condamnării aplicate autorului reclamantei.
Cu privire la apelul formulat de reclamanta P.O., instanţa de control a reţinut că este nefondat, întrucât, la data soluţionării apelurilor, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicării deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta P.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinici, fără a indica în drept vreunul dintre motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia, legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
S-a susţinut că, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă, sens în care se invocă decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale.
Pe de alta parte, arată recurenta, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, se aduce atingere atât principiului neretroactivităţii cât şi principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii prevăzut de art. 16 din Constituţia României.
Se mai arată că principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost consacrat şi în Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care prevede ca ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau oricare alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În speţă, susţine reclamanta, diferenţele sunt date de celeritatea cu care s-au soluţionat alte cereri faţă de prezenta cauză, soluţiile rămânând definitive sau nu înainte de intrarea în vigoare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar soluţionarea în mod diferit a cererii sale în comparaţie cu alte cereri similare creează o practică ce contravine principiului egalităţii în faţa legii.
În concluzie, recurenta apreciază că în cauză trebuia aplicată Legea nr. 221/2009 sub forma pe care această lege a avut-o la data introducerii acţiunii.
În continuare, recurenta critică soluţia instanţei de fond cu referire la cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal, pe care îl apreciază ca fiind incorect calculat, respectiv ca fiind foarte mic în raport de situaţia de fapt probată şi reţinută de instanţă, întrucât, susţine reclamanta, condamnarea pe criterii politice a autorului său a avut ca şi consecinţe încălcări grave ale drepturilor fundamentale, drept urmare, solicită ca în urma reanalizării cauzei, să se dispună majorarea cuantumului despăgubirilor morale.
Analizând recursul de faţă, prioritar, Înalta Curte reţine referitor la criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond că aceste critici nu pot fi analizate în recurs, întrucât, vizează măsuri adoptate de instanţa de fond în prima fază procesuală, iar potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ. obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel.
Restul criticilor invocate de recurentă, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente:
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.O. împotriva deciziei nr. 79 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 152/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1582/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
