ICCJ. Decizia nr. 2140/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2140/2012
Dosar nr. 10039/118/2007
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 9 octombrie 2007 reclamanta Comuna Rasova, prin Primar a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul de Finanţe, Compania Naţională de Administrarea Fondului Piscicol şi SC O.A. SRL solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu; să se constate nulitatea contractului de concesiune cu privire la transmiterea dreptului şi obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 120 ha şi cheltuieli de judecată.
Învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 306 din 20 martie 2008 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor; a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea reclamantei; a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune cu privire la terenul cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 120 ha, având categoria de folosinţă „ teren amenajat pentru piscicultură” Balta Baciu-Rasova aflat în perimetrul comunei Rasova; a obligat Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol şi SC O.A. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei suprafaţa de teren anterior menţionată; a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 82/C din 25 martie 2009 a admis apelul declarat de pârâta SC O.A. SRL Cernavodă; a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a respins atât acţiunea în revendicare cât şi cea de constatare a nulităţii absolute a contractului de concesiune.
După un prim ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2153 din 26 martie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul formulat de reclamanta Comuna Rasova, prin Primar împotriva deciziei nr. 82 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare, întrucât nu s-a analizat care este titlul statului asupra imobilului în litigiu (Balta Rasova) cu trimitere la un act juridic ori normativ concret, în hotărârea recurată fiind invocate doar norme cu caracter general care conferă calitatea de gestionari Agenţiei Domeniilor Statului şi Companiei Naţionale de Administrarea Fondului Piscicol cu privire la bunurile aparţinând domeniului statului.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 295/C din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtă SC O.A. SRL Cernavodă împotriva sentinţei civile nr. 306 din 20 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.
Curtea a reţinut că este necesară o reevaluare a situaţiei juridice căreia îi este supus acest imobil, întrucât ceea ce s-a pus în discuţia contradictorie a părţilor nu a fost dreptul de proprietate în ansamblu, ci negarea de către autorităţile statului a dreptului de administrare a bunului, înţeles de autoritatea publică locală reclamantă ca o prerogativă elementară a proprietarului (jus utendi).
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 310/2004 (în forma existentă la data formulării acţiunii) aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
La alin. (2) se prevede că albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg, precum şi că proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
Curtea, faţă de criteriul mărimii bazinului hidrografic, a apreciat că Balta Baciu nu face parte din categoria apelor din domeniul public al statului, ca regim juridic fiind încadrată – în raport de dispoz. art. 21 din Legea nr. 213/1998 – în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.
Conform art. 4 alin. (1) teza ultimă şi alin. (2) din Legea nr. 107/1996 modificată, indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă constituie un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor, apele ce aparţin domeniului public fiind date în administrare Administraţiei Naţionale „Apele Române” de către autoritatea publică centrală din domeniu, în condiţiile legii.
Textul art. 5 alin. (3) din lege se referă la regimul de exploatare a fondului piscicol, iar cel al art. 33 alin. (1) priveşte dreptul exclusiv al autorităţii publice centrale din domeniul apelor de a concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea lor.
Astfel fiind, dacă apartenenţa luciului de apă al bălţii şi al terenului albiei la domeniul public al localităţii este incontestabilă, fapt atestat de altfel prin includerea sa în Inventarul domeniului public al comunei Rasova potrivit H.G. nr. 904 din 22 august 2002, dreptul de administrare al acestuia aparţine – şi în acest caz – autorităţii publice centrale din domeniu.
Statul a urmărit, în raport de valoarea economică atribuită resurselor de apă de pe teritoriul naţional şi de natura acţiunilor pe care le implică valorificarea lor, anume de interes general, să asigure o reglementare strictă a acestei resurse, sustrăgând de altfel apele din sfera domeniului privat, pentru a le include în categoria domeniului public (al statului ori al autorităţilor locale, după caz, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 310/2004), stabilind că resursele de apă constituie ,,monopol natural de interes strategic’’.
Dreptul de administrare al acestei resurse a fost atribuit prin lege nu titularului dreptului de proprietate, în speţă, autorităţii locale, ci unei autorităţi publice centrale, stabilită prin lege specială, prezumându-se că doar în această modalitate se poate asigura valorificarea ei eficientă.
În speţă, autoritatea publică centrală din domeniul apelor a fost reprezentată iniţial de Agenţia Domeniilor Statului în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 - entitate competentă în administrarea bazinului piscicol după privatizarea fostei Întreprinderi Piscicole Constanţa, cu rol în concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului (categorie în care intră conform art. 2 alin. (2) şi amenajările piscicole), precum şi în concesionarea sau închirierea bunurilor, activităţilor şi serviciilor publice aflate în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2001, calitatea de administrator al fondului piscicol natural este atribuită prin definiţie acelei,,persoane juridice de interes public căreia statul îi încredinţează administrarea fondului’’ (art. 4 din lege), respectiv, Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol, care potrivit art. 10 avea rolul de a aplica strategiile naţionale din domeniul protejării fondului piscicol şi gestionării exploatării durabile prin pescuit, a resurselor piscicole ce aparţin fondului piscicol şi de a concesiona către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din domeniul public şi privat al statului, în vederea exploatării şi valorificării acestei resurse. În acest context a fost încheiat protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinaţie agricolă din 28 mai 2003.
Ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, acest rol de autoritate publică a fost preluat de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.
Curtea a apreciat, aşadar, că ceea ce s-a contestat în prezenta cauză a fost exercitarea de către stat, prin intermediul Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol (ale cărei atribuţii au fost preluate în urma reorganizării de către Agenţia Naţională menţionată), a atributelor de administrare a fondului piscicol, cu consecinţa încheierii de către aceste autorităţi, iar nu de către autoritatea locală, a contractelor de concesiune pentru exploatarea fondului piscicol al bălţii.
Instanţa de apel a statuat că în această situaţie nu se poate proceda la o comparare a titlurilor, întrucât situaţia juridică nu este din acest punct de vedere contestată, ci doar o evaluare a limitelor dreptului real de administrare şi a titularilor acestui drept exercitat asupra unor asemenea bunuri din domeniul public, iar, sub acest aspect legea este cea care stabileşte reglementarea, în modalitatea sus-menţionată.
Încheierea contractului de concesiune din 17 octombrie 2003 dintre Agenţia Domeniilor Statului şi SC O.A. SRL în temeiul Legii nr. 268/2001 nu a fost, prin urmare, în contradicţie cu legea, câtă vreme Agenţia Domeniilor Statului era singura entitate care avea îndrituirea de a concesiona terenurile cu destinaţie agricolă (în sfera mai largă în care era inclus la acea dată şi terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, autoritatea locală neavând dreptul de a-l concesiona.
Problema corectei încadrări a Bălţii în regimul de drept public al statului ori în cel al comunei, adusă în discuţie cu ocazia rejudecării apelului de către pârâtă prin documentaţia depusă în legătură cu suprafaţa bazinului hidrograf al cursului de apă din care ar face parte şi Balta Baciu, nu priveşte cauza de faţă în măsura în care H.G. nr. 904/2002 nu a fost contestată în contencios administrativ de către entităţile interesate; pe de altă parte, o asemenea distincţie nu ar conduce la o altă soluţie în speţă.
După cum distinge şi textul art. 5 din Legea nr. 213/1998, doar dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dreptul de proprietate publică fiind reglementat aparte, atât prin legea-cadru, cât şi prin norme speciale, titularul dreptului de administrare asupra bunului din domeniul public având dreptul să-l folosească şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare (art. 12 alin. (3)).
În raport de toate aceste considerente, în rejudecare, Curtea a stabilit că instanţa de fond a dat o greşită interpretare dispoziţiilor legale incidente în speţă apreciind că devreme ce bunul litigios figura în domeniul public al localităţii conform H.G. nr. 904/2002, contractul de concesiune nu putea fi încheiat în calitate de concesionar de către A.D.S., părţile acestuia fiind de rea-credinţă, motiv pentru care a admis apelul formulat de pârâtă SC O.A. SRL, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii atacate, iar pe fond, a respingerii acţiunii ca nefondate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Comuna Rasova, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că prin decizia de casare pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că instanţa de apel nu a analizat fondul cererii deduse judecăţii.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., in caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Procedând la o reevaluare a situaţiei juridice căreia ii este supus acest imobil Curtea de Apel a apreciat că ceea ce s-a pus în discuţie contradictorie în prezentul litigiu nu a fost dreptul de proprietate in ansamblu, ci negarea de către autorităţile statului a dreptului de administrare a bunului de autoritatea publica locala ca o prerogativa elementara a proprietarului( ius utendi ).
În consecinţă, instanţa de apel, după casare a reţinut că reclamanta Comuna Rasova este proprietara incontestabilă a bunului, în regim de drept public.
A reţinut, în acelaşi timp, că dreptul de administrare al acesteia aparţine - şi in acest caz - autorităţii publice centrale din domeniu.
În această situaţie, este evidentă, îndepărtarea Curţii de apel de cele statuate de I.C.C.J. prin decizia de casare, obligatorii pentru ea, în sensul identificării titlului Statului şi comparării celor doua titluri.
Argumentând de ce bunul aparţine domeniului public al Comunei Rasova, recurenta susţine că admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei primei instanţe care admisese acţiunea in revendicare, în condiţiile în care s-a reţinut că este proprietara acestui bun este total greşită.
Calitatea de titular al dreptului de proprietate publică poate să aparţină numai statului şi unităţilor administrativ teritoriale.
Unităţile administrativ teritoriale exercită în mod direct atributele dreptului de proprietate publică prin consiliile locale sau consiliul judeţean, asupra bunurilor din domeniul public cu privire la care nu s-au constituit drepturi reale specifice sau care nu au fost închiriate.
În acest sens prin hotărâri ale Consiliului Local al comunei Rasova exercitarea dreptului de proprietate publică asupra imobilului în dispută a fost încredinţată Consiliului Local al comunei, iar acţiunea formulată în contencios administrativ de către pârâtă, prin care solicita anularea hotărârii consiliului local a fost respinsă.
Recurenta susţine că administrarea generală sau exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică asupra bunului care aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale nu poate fi făcută de autorităţile centrale ale administraţiei publice decât cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi ale legilor organice (Legea nr. 90/2001 şi 215/2001), sens în care a retine că administrarea bunului ce aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale se face de Agenţia Domeniilor Statului sau de Agenţia Naţionala pentru Pescuit si Acvacultura, constituie o aplicare greşita a legii.
Instanţa de apel a reţinut că Guvernul - administrator al domeniului public sau privat al Statului - a instituit prin lege un drept de administrare asupra unui bun care nu face parte din domeniul public sau privat al statului, ceea ce este contrar legilor nr. 90/2001 şi 215/2001.
Se confundă, în opinia recurentei, prerogativa Guvernului de a implementa o politica publică cu referire la un domeniu de activitate, cu calitatea lui de administrator al unui bun care nu aparţine statului.
A susţinut că dispoz. art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 23/2008 enumeră atribuţiile principale ale Agenţiei, care nu include administrarea bunurile ce aparţin domeniului public al autorităţii locale.
În concluzie, Guvernul sau instituţiile publice centrale pe care le înfiinţează, nu pot administra decât bunuri care aparţin domeniului public sau privat al Statului şi nu şi bunuri ce aparţin domeniului public sau privat al unităţilor administrativ - teritoriale.
Nici aserţiunea instanţei potrivit căreia acest drept de administrare s-ar fi instituit prin lege n-ar putea fi primită pentru că, în mod normal, constituirea dreptului de administrare se face prin acte administrative cu caracter individual de titularul domeniului public căruia îi aparţine bunul.
De asemeni, considerentul potrivit căruia încheierea contractului de concesiune din 17 ianuarie 2003 dintre A.D.S. şi SC O.A. SRL în temeiul Legii nr. 268/2001 nu s-ar fi făcut in contradicţie cu legea, câtă vreme A.D.S. era singura entitate care avea îndrituirea de a concesiona terenurile cu destinaţie agricolă (în sfera mai larga în care era inclus la acea dată si terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001) ignoră însăşi Legea nr. 268/2001 al cărei titlu - privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă - are în vedere, cu evidenţă, bunurile Statului şi nu pe cele ale unităţilor administrativ teritoriale.
Aşadar, încheierea acestui contract s-a făcut cu încălcarea chiar a Legii nr. 268/2001, de instituţia creată să privatizeze societăţile comerciale care deţineau în administrare terenuri proprietate publică sau privată a statului. A.D.S. nu avea printre atribuţii concesionarea unor terenuri care nu aparţineau statului, indiferent de regimul lor juridic.
Ca atare actul juridic are o cauză ilicită, iar sancţiunea nu poate fi decât nulitatea lui.
Preluarea obligaţiilor si drepturilor ce derivă din contractele încheiate de A.D.S. de către Agenţia Naţionala pentru Pescuit si Acvacultura-potrivit art. II din Legea nr. 317/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 23/2008 nu poate valida actul juridic nul.
Nu în ultimul rând, recurenta susţine că deşi instanţa de apel, a apreciat că prin lege – O.U.G. nr. 23/2008 aprobată prin Legea nr. 317/2009 s-a dat în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit si Acvacultura bunul care face parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, trebuie observat că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului aşa cum rezultă ea din expunerea de motive.
De asemeni, art. l coroborat cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 23/2008, potrivit cărora ordonanţa reglementează si exploatarea resursei piscicole vii din habitatele naturale iar Agenţia Naţionala pentru Pescuit si Acvacultura administrează resursele acvative vii din habitatele piscicole naturale ale României, nu pot fi interpretate decât în sensul că ele au in vedere acele habitate care fac parte din domeniul public sau privat al statului şi nu şi cele care fac parte din domeniul public sau privat al unităţilor administrativ teritoriale.
Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului declarat de SC O.A. SRL, ca nefondat, şi consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Soluţia consacrată de textul mai sus citat decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, existenţa acestuia neputând fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare.
În speţă, instanţa de recurs, în urma admiterii căii de atac exercitată de reclamantă, a dispus să se verifice titlul statului asupra imobilului în litigiu în raport de care se putea apoi stabili valabilitatea contractului de concesiune încheiat cu pârâta şi nu în cele din urmă cine are competenţă legală în administrarea Bălţii Baciu din punct de vedere al exploatării fondului său piscicol, pretenţii reclamante în prezentul litigiu.
Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, neputându-se reţine, în acest sens, încălcarea art. 315 C. proc. civ.
Pe linia celor dispuse de către instanţa de casare, Curtea a reevaluat situaţia juridică a imobilului, astfel încât în raport de pretenţiile reclamantei din cererea introductivă şi în limitele motivelor de apel a statuat că chestiunea de drept care trebuie dezlegată prioritar în cauză este cine este administratorul fondului piscicol al Bălţii Baciu, demers în care prezintă importanţă a se statua şi asupra titlurilor deţinute de părţile cauzei.
Critica vizând îndepărtarea curţii de apel de cele stabilite prin decizia de casare, în sensul în care, susţine recurenta, instanţa de apel nu a procedat la identificarea titlului statului şi apoi la operaţiunea de comparare de titluri nu poate fi primită.
Dreptul de proprietate, ca drept real ce conferă titularului atributele privind posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, acordă deci titularului plenitudinea de exercitare a acestora în nume şi interes propriu, cu respectare normelor juridice în vigoare.
În acest sens, dreptul de administrare - jus utendi - este o prerogativă elementară a proprietarului bunului, astfel încât este important şi determinant a se stabili cine este titularul dreptului de proprietate asuprea bunului în litigiu şi, corelativ, cine este administratorul bunului având în vedere obiectul cauzei.
Prin urmare instanţa de apel s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare, analiza neputându-se limita strict doar la identificarea actelor normative care statuează cine are titlu de proprietate asupra bunului.
Astfel, într-o formulă succintă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situaţia de fapt expusă de cel ce sesizează instanţă, încadrată în drept. Operaţiunea calificării juridice, şi anume a stabilirii actului normativ incident în cauză, aparţine instanţei de judecată, aceasta din urmă neputând aduce modificări celor invocate, în fapt, de către reclamant.
Or, descrierea obiectului acţiunii expusă de reclamantă, raportat la motivarea acesteia şi scopul real urmărit prin promovarea acţiunii conduce la concluzia că cererea principală priveşte pretenţia sa de a dispune şi administra fondul piscicol la Bălţii Baciu.
Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin decizia de casare, instanţa de apel nu a ajuns la concluzia susţinută de recurentă, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare. Acestea au fost respectate, din moment ce instanţa de apel s-a pronunţat atât asupra titularului dreptului de proprietate al bunului, cât şi asupra titularului dreptului de administrare, cu nuanţările pe care actele normative incidente speţei le includ.
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţa cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja marii, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
Totodată, potrivit alin. (2) din textul normativ anterior menţionat, albiile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie sa folosească aceste ape in concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei in bazinul respectiv.
În conformitate cu Anexa I la Legea nr. 107/1996, se definesc ca fiind:
- albie minora: suprafaţa de teren ocupată permanent sau temporar de apa, care asigura curgerea nestingherita, din mal in mal, a apelor la niveluri obişnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturala a apelor;
- albie majoră: porţiunea de teren din valea naturala a unui curs de apa, peste care se revarsă apele mari, la ieşirea lor din albia minora:
- ape de suprafaţă: apele interioare, cu excepţia apelor subterane; ape tranzitorii şi ape costiere, exceptând cazul stării chimice pentru care trebuie incluse apele teritoriale;
- bazin hidrografic: o suprafaţă de teren de pe care toate scurgerile de suprafaţă curg printr-o succesiune de curenţi, râuri şi posibil lacuri, spre mare într-un râu cu o singură gură de vărsare, estuar sau deltă;
În raport de criteriul mărimii bazinului hidrografic, de dispoz. art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi luând în considerare Inventarul domeniului public al comunei Rasova potrivit H.G. nr. 904 din 22 august 2002, Curtea a stabilit că Balta Baciu nu face parte din categoria apelor din domeniul public al statului, ci din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.
Această situaţie de fapt nu mai poate fi reevaluată de Înalta Curte, faţă de actuala structură a recursului întrucât motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Cu toate acestea, chiar dacă apartenenţa luciului de apă al bălţii şi al terenului albiei în domeniul public al localităţii este incontestabilă, dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată, prevăd că: „Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor” iar la alin. (2) .că „Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale ";Apele Române"; de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii”.
În acest context al analizei este lipsit de relevanţă dacă bunul aparţine domeniului public sau privat al statului sau al unităţii-teritoriale, atât timp cât, indiferent de forma de proprietate, dreptul de dispune şi administra de resursa de apă, privită ca monopol natural de interes strategic aparţine Guvernului, care îşi exercită această prerogativă prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.
De altfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 107/1996 - Legea apelor, modificată şi completată de Legea nr. 310/2004 „Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general”
Totodată, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi alin. (3) din Legea Apelor, rezultă fără tăgadă că regimul de exploatare a fondului piscicol se supune prevederilor acestei legi, iar potrivit dispoz. art. 33 alin. (1) ”Autoritatea publică centrală din domeniul apelor poate concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafaţă sau subterane, cu excepţia apelor geotermale, a materialelor din acestea şi din maluri, precum şi pentru valorificarea vegetaţiei din albiile minore şi de pe maluri, folosirea energiei apelor, exploatarea luciului de apă pentru piscicultură, pescuit, agrement ori sporturi nautice, ca şi pentru alte activităţi, cu respectarea prevederilor legale”.
Prin urmare, cum în speţă s-a contestat exercitarea de către stat prin intermediul Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol a atributelor de administrare a fondului piscicol al Bălţii Baciu, nu se poate reţine, în temeiul considerentelor anterior menţionate, că autoritatea locală este îndrituită să încheie contracte de concesiune pentru exploatarea fondului piscicol al bălţii, sens în care soluţia procesuală a Curţii de apel este la adăpost de critică.
Aşa fiind, încheierea contractului de concesiune din data de 17 martie 2003 între Agenţia Domeniilor Statului, entitate care potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 reprezintă autoritatea publică centrală din domeniul apelor, a fost în acord cu legea.
Ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2001, calitatea de administrator al fondului piscicol natural a fost atribuită Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol iar, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, rolul de autoritate publică în domeniu a fost preluat de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.
Critica potrivit căreia Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură nu poate administra un bun ce aparţine unităţii teritoriale respectiv comunei Rasova nu poate fi primită, întrucât O.U.G. nr. 23/2008 prevede capitolul 2 Organizarea şi administrarea sectorului pescăresc, art. 3 „responsabilitatea privind definirea şi implementarea politicii referitoare la conservarea şi administrarea resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la procesarea şi organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură revine Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, prin Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură” iar la art. 4 alin. (1) ”Elaborarea strategiei naţionale şi a reglementărilor referitoare la conservarea şi managementul resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură, precum şi implementarea şi controlul aplicării şi respectării acestora sunt atributul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură”.
Cum textele normative citate nu fac distincţia că Agenţia are competenţe numai în ceea ce priveşte habitatele piscicole care fac parte din domeniul statului, în raport şi de prevederile Legii nr. 107/1996, prin care resursele naturale de apă constituie monopol strategic naţional, în respectul principiului ubi llex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu se poate reţine o astfel de interpretare.
Critica referitoare la faptul că instanţa de apel în mod greşit nu i-a recunoscut recurentei calitatea de administrator al bunului ce aparţine unităţii administrativ teritoriale, încălcând astfel dispoziţiile Legilor nr. 90/2001 şi nr. 215/2001 nu poate fi primită.
Astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 prevăd că „Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale”, iar la alin. (5) lit. c) prevăd că Guvernul, pentru realizarea Programului de guvernare, exercită „funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil”. Totodată, se reţin şi dispoz. art. 36 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.
Rezultă, aşadar, că nimic nu împiedică autoritatea publică centrală de a-şi exercita prerogativa de a implementa o politică publică cu referire la un domeniu de activitate, autorităţile administrativ teritoriale neputând acţiona independent de politica economică stabilită de Guvern.
Or, cum prin lege s-a stabilit că resursa de apă este monopol natural de interes strategic, că stabilirea regimului de folosire a acesteia este un drept exclusiv al Guvernului iar Consiliul local, ca autoritate a administraţiei publice locale, îşi exercită atribuţiile în toate problemele de interes local, exceptând cele date în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice centrale, nu se poate reţine un atribut exclusiv al reclamantei în administrarea fondului piscicol al Bălţii Baciu-Rasova. Mai mult, autonomia locală este numai administrativă şi financiară (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 215/2001), fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege şi nu poate exceda strategiei economice a Guvernului, definită prin programul de guvernare aprobat de Parlament.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente şi constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Rasova prin primar împotriva deciziei nr. 295/C din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2067/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2149/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
