ICCJ. Decizia nr. 2067/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2067/2012
Dosar nr.8180/118/2008
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 22 martie 1995 sub nr. 2571/1995, reclamanţii C.N., V.V.M. şi I.C. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Constanţa, pentru ca prin, hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 20, art. 21 şi art. 41 din Constituţie, art. 1 din primul Protocol Adiţional al C.E.D.O. să fie obligat pârâtul la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a loturilor de teren: lotul 36, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 25; lotul nr. 11, careul 540 situat în prezent la est de incinta unităţii Ministerului de Interne, în ceea ce priveşte partea rămasă liberă; lotul nr. 12, careul 540 situat în prezent la est de incinta unităţii Ministerului de Interne; lotul nr. 13, careul 517 situat în prezent în str. R. pe latura de sud în extremitatea estică; reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtului la atribuirea de teren intravilan din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, în compensarea loturilor de teren: lotul nr. 51, careul 544 situat în prezent în str. T. nr. 4-6; lotul nr. 44 careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 26; lotul nr. 45, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 24; lotul nr. 37, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 27; lotul nr. 13, careul 540 situat în str. P. nr. 26-28; lotul nr. 11, careul 540 în proporţia ocupată de clădirea Ministerului de Interne.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, prin sentinţa civilă f.n. din 11 iunie 2010, Tribunalul Constanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii având ca obiect lotul nr. 14, a respins excepţiile inadmisibilităţii formulării acţiunii şi lipsei calităţii procesual pasive, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca nefondate şi a admis în parte acţiunea, obligând pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie lotul nr. 36, situat în prezent în Constanţa, strada P. nr. 25; ca urmare a admiterii excepţiei, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
De asemenea, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamanţi a sumei de 2.297.945 Euro, în echivalent în lei de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru loturile 12,13,37,44, 46 şi 51, fiind respinsă cererea de obligare a pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa la plata în solidar a despăgubirilor ca nefondată; tribunalul a mai respins acţiunea în revendicare având ca obiect lotul nr. 11 precum şi cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul de Interne ca nefondate.
Pentru a pronunţa soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii formulării acţiunii , tribunalul a reţinut că, la momentul la care instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare - 27 februarie 1995, nu intrase în vigoare legea specială ce reglementează regimul juridic al imobilelor trecute în proprietatea statului şi măsurile reparatorii ce se pot acorda foştilor proprietari, astfel că, această acţiune în revendicare întrunea toate condiţiile de admisibilitate la data formulării ei; prin urmare, a constatat prima instanţă, situaţia reclamanţilor nu este aceea în care acţiunea în revendicare este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci presupune continuarea acţiunii de drept comun, promovată înainte de 2001, dar după ce în cursul judecăţii s-a parcurs şi procedura administrativă, fără repararea efectivă a prejudiciului suferit.
În raport de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a considerat că, pentru capătul de cerere prin care se solicită plata de despăgubiri pentru loturile de teren ce nu mai pot fi restituite în natură, Statul Român are calitate procesual pasivă, statul fiind cel care trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la măsuri reparatorii, indiferent dacă este vorba despre restituirea în natură sau despre acordarea de despăgubiri.
În ce priveşte cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru aceste imobile imposibil de restituit în natură, despăgubiri calculate la valoarea de circulaţie a loturilor de teren, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, tribunalul a reţinut că o asemenea soluţie este în concordanţă cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Prima instanţă a considerat însă că cererea reclamanţilor de obligare în solidar la plată a Municipiului Constanţa şi a Consiliului Local Constanţa este nefondată, având în vedere că atingerea adusă dreptului de proprietate a fost generată de stat şi nu de autoritatea locală în patrimoniul căreia se află în prezent bunul, astfel că statul este cel care trebuie să suporte obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă.
În privinţa lotului nr. 11 revendicat de reclamanţi, tribunalul a reţinut că acesta aparţine domeniului public şi se află în prezent în incinta I.P.J. Constanţa, constituind totodată obiect al actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1057 din 25 aprilie 1940, prin care E.R. vinde soţilor F.E. şi G. imobilul în suprafaţă de 255 mp din parcelarea Şteflea, motiv pentru care acţiunea reclamanţilor cu privire la acest lot şi pe cale de consecinţă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul de Interne a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţei au formulat apel reclamanţii C.N., F.M. şi I.A., prin care au criticat hotărârea primei instanţe instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia şi obligarea tuturor pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor alături Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa
Împotriva acestei sentinţei a formulat apel şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin care a criticat hotărârea primei instanţe instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau respingerea cererii faţă de Statul Român ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de invocate de reclamant, Curtea a constatat că doar apelul pârâtului Statul Român este întemeiat şi a fost admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei în sensul că a fost obligat Statul să acorde reclamanţilor despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru loturile de teren ce nu pot fi restituite în natură, respectiv loturile nr. 12, 13, 37, 44, 46 şi 51, iar pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar să înainteze propunerea de despăgubire însoţită de documentaţia aferentă către Comisia Centrală conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apelul reclamanţilor fiind respins, ca nefondat.
Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, deoarece autorul faptei ilicite este Statul Român şi nu Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, apelul reclamanţilor, prin care se solicita obligarea şi a acestora, în solidar - deşi temeiul acestei solidarităţi nu a fost niciodată indicat, la plata de despăgubiri, a fost apreciat ca neîntemeiat.
Aceste argumente privind răspunderea Statului pentru fapta sa ilicită de a fi deposedat abuziv pe autorii reclamanţilor de bunul revendicat prin prezenta, au constituit şi motive de respingere şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de această parte.
Apelul pârâtului Statul Român a fost apreciat ca întemeiat în partea în care se critică modalitatea de soluţionare a revendicării privind obligarea la plata contravalorii de circulaţie a imobilelor care nu se puteau restitui în natură.
Din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 s-a reţinut că pentru toate imobilele preluate de statul comunist – terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcţii -, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fără distincţie dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ – Legea 10/2001, cult religios sau organizaţii ale comunităţilor naţionale – O.U.G. nr. 94/2000 şi respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.
Reţinând că însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate (petentele A., P. şi S. au revendicat la 15 decembrie 1995 un imobil ce a aparţinut autorului lor), s-a considerat că acordarea reclamanţilor a despăgubirilor în temeiul Legii 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate de a aparţinut autorilor lor.
Pentru aceste considerente, prin decizia nr. 296C din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţii C.N., F.M. şi I.A. şi intimaţii pârâţi Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală Juridică, împotriva sentinţei civile f.n. din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 8180/118/2008, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat Statul să acorde reclamanţilor despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru loturile de teren ce nu pot fi restituite în natură, respectiv loturile nr. 12, 13, 37, 44, 46 şi 51, a fost obligat Municipiul Constanţa prin Primar să înainteze propunerea de despăgubire însoţită de documentaţia aferentă către Comisia Centrală conform Titlului VII din Legea 247/2005, a fost respins apelul reclamanţilor C.N., F.M. şi I.A. formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat şi s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii C.N., F.M., I.A. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Se susţine că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece, motivarea se referă la modul în care se constituie şi se alocă bugetele statului si ale unităţilor administrativ - teritoriale (Legea nr. 500/2020 şi Legea nr. 237/2006) precum şi la funcţionarea acestora din urmă (Legea nr. 215/2001).
Pe de altă parte, se consideră a fi străine de natura pricinii, toate considerentele care vizează securitatea raporturilor juridice civile prin prisma jurisprudenţei aferente Convenţiei EDO.
Sub un al doilea aspect, se susţine că hotărârea vine în vădită coliziune cu dispoziţiile art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001.
Se mai consideră că, instanţa a schimbat forţat natura juridică a acţiunii, mai exact a capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 481 C. civ. şi în mod greşit, hotărârea recurată se referă la considerentele deciziei nr. III /2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , întrucât acestea sub nicio formă nu se referă la concursul dintre dreptul comun şi legea specială, când conflictul de drepturi este subsumat unei acţiuni promovate mai înainte de apariţia legii speciale.
Se susţine că, de neprimit este şi considerentul potrivit cu care din analiza art.1 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reiese intenţia legiuitorului de a supune prevederilor acestui titlu toate imobilele preluate de statul comunist.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, susţine următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se critică hotărârea instanţei de fond având în vedere respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocate.
Conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 38 din Legea nr. 215/2001 rezultă că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional, în condiţiile în care participă nemijlocit şi în nume propriu.
Pe de altă parte art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispune că, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).
Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este posibilă în situaţia în care restituirea în natură a imobilului preluat abuziv nu se poate realiza şi legea prevede această modalitate de reparaţie.
Astfel, regula generală instituită prin legea reparatorie, în cuprinsul art. l alin. (1) şi art. 7, este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv şi care intră sub incidenţa legii speciale reparatorii.
Numai prin excepţie, în ipoteza în care nu există posibilitatea restituirii în natură, persoana îndreptăţită beneficiază de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art.1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor eferente imobilelor preluate abuziv.
Se consideră că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), calitatea de unitate deţinătoare aparţine Primăriei Municipiului Constanta, care potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din lege, are obligaţia de a emite dispoziţia motivată, cu atât mai mult cu cât, în litigiile privind dreptul de proprietate, Statul Român, este reprezentat şi de unitatea administrativ - teritorială în raza căreia este situat imobilul.
Se solicită a se constata că soluţia acordării de despăgubiri a fost reglementată numai ca ipoteza subsidiară, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă ori aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Criticile recurenţilor – reclamanţi vizează, în esenţă, incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În cauză, nu se justifică susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind acele motive străine de natura pricinii din hotărârea recurată care se referă la modul în care se constituie şi se alocă bugetele statului şi ale unităţilor administrativ teritoriale şi cele ce vizează securitatea raporturilor juridice civile prin prisma jurisprudenţei aferentei Convenţiei EDO. Aceste considerente nu pot fi considerate ca fiind străine de natura pricinii, deoarece în mod just instanţa de apel le-a reţinut în c decizie pentru a motiva obligarea statului la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamanţilor prin deposedarea abuzivă a bunurilor ce au aparţinut autorilor, obligaţie ce incumbă în mod exclusiv Statului Român, atât ca autor al deposedării, cât şi ca titular al obligaţiei de reparare a prejudiciilor cauzate de acesta. Instanţa de apel a analizat astfel în mod just cererea de despăgubire a reclamanţilor doar din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor de reţinere a răspunderii civile delictuale în privinţa pârâţilor Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa.
Acele acte normative sunt enumerate în cuprinsul deciziei pentru a justifica obligaţia de plată a Statului Român care este entitate juridică distinctă de autorităţile locale. De asemenea, se reţine că, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă să statul este privit din perspectiva autorităţilor publice, legislative, administrative, jurisdicţionale, interpretare ce rezultă din art. 1 al Convenţiei.
Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu subzistă, instanţa de apel nu a schimbat natura juridică a acţiunii, aşa cum susţin recurenţii reclamanţi, instanţa s-a pronunţat întocmai pe apelurile formulate de pârâţi şi a rezolvat cererea de despăgubiri exclusiv prin prisma verificării îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâţilor Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa şi aceasta deoarece prin apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Constanţa nu s-a contestat rezolvarea acţiunii principale ( acţiune în revendicare), ci s-au formulat critici exclusiv asupra obligaţiei de despăgubiri şi a lipsei solidarităţii dintre părţi.
Instanţa de apel a justificat de ce normele de drept material ale Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de desfăşurare - respectiv, din necesitatea asigurării unui mecanism unitar de acordare a despăgubirilor pentru situaţia tuturor imobilelor preluate abuziv de către Stat.
Faptul că un imobil prin natura sa juridică, cum este şi cel din speţă, intră în sfera de reglementare a unui act normativ special atrage incidenţa normelor respective, indiferent de împrejurarea că sunt invocate sau nu de parte (având în vedere că norma specială derogă de la norma generală), întrucât instanţa este cea chemată să aplice dreptul situaţiei de fapt ce îi este dedusă judecăţii.
În speţă, instanţa fondului a stabilit că loturile a căror retrocedare s-a pretins nu pot face obiect la restituirii în natură, fiind ocupate de construcţii, soluţia nefiind contestată sub acest aspect în apel.
În aceste condiţii, aşa cum s-a statuat şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se punea într-adevăr problema, transformării în dezdăunări a acţiunii în revendicare.
Or, acest aspect al despăgubirilor, ca măsură reparatorie prin echivalent, a fost corect rezolvat de instanţa de apel cu trimiterea la dispoziţiile legii speciale.
De altfel, deşi contestată această dezlegare dată de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi nu dezvoltă aspectele de nelegalitate şi nu aduc argumente în sprijinul criticilor, limitându-se la a susţine că hotărârea ar veni în contradicţie cu dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 atunci când apreciază că ar fi incidente litigiului normele de drept material ale acestui act normativ, fără să arate însă, de ce ar fi eronat raţionamentul instanţei de apel care a reţinut contrariul.
Recurenţii mai susţin nelegalitatea deciziei recurate prin prisma interpretării şi aplicării dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţii aplicate în mod legal de instanţa de apel.
Din examinarea acestei reglementări legale, rezultă că acordarea de despăgubiri este considerată ca modalitate de restabilirea, prin echivalent a dreptului de proprietate asupra imobilelor, fiind considerată chiar şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate garantat de Convenţie.
După cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, par. 169-177), în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăţi, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.
Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr.1 Adiţional la CEDO este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată ca incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr. 1.
Pentru aceste considerente, recursul reclamanţilor se consideră a fi nefondat.
Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentului Statul Român vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor, susţineri ce nu se justifică, deoarece instanţa de apel nu a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata acestor despăgubiri, ci a obligat Statul Român să acorde despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, şi nu pe Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum se critică prin prezentul recurs.
De altfel, aşa cum s-a reţinut în decizia instanţei de apel, prin art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu se pot restitui în natură, constituindu-se, în acest sens, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor al cărei secretariat se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituire.
Motivele de recurs invocate de acelaşi recurent privind subsidiaritatea acordării de despăgubiri faţă de măsura compensării sau a restituirii în natură, precum şi acela al nereţinerii calităţii de unitate deţinătoare a Primăriei Municipiului Constanţa nu pot fi primite, aceste critici nefiind invocate de recurentul Statul Român în cadrul apelului declarat.
Pentru aceste considerente se vor respinge ambele recursuri şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii C.N., F.M., I.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei civile nr. 296 C din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 183/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2140/2012. Civil → |
|---|
