ICCJ. Decizia nr. 2149/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2149/2012
Dosar nr. 4599/108/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 190 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta L.N.E.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad, având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
A obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei L.N.E.D. echivalentul în lei la data executării a sumei de 80.000 euro, cu titlu de despăgubiri – prejudiciu moral şi material, cu cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta este fiica lui L.Ș.A., fost de profesie preot şi învăţător, care, prin sentinţa nr. 965 din 29 august 1951 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, a fost condamnat la 7 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, faptă pedepsită de art. 209 pct. 3 şi art. 25 C. pen., fiind de asemenea obligat la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată. L.Ş.A. a decedat la 29 martie 1987.
Tribunalul a înlăturat, în primul rând, apărările pârâtului privitoare la nedovedirea calităţii de moştenitor a reclamantei, deoarece legea conferă vocaţie descendenţilor până la gradul al II-lea, indiferent dacă au sau nu calitatea de moştenitor, iar pe de altă parte, reclamanta a depus certificatul de moştenitor la dosar.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral şi material suferit prin condamnarea autorului său, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că, în lipsa unor criterii legale de determinare a contravalorii acestuia, este necesar a se avea în vedere durata de timp executată de 6 ani şi 4 luni închisoare, suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada detenţiei în mai multe penitenciare, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei, confiscarea cotei de 1/2 din imobilul ce a reprezentat proprietatea sa. De asemenea, tribunalul a ţinut cont de întreaga jurisprudenţă C.E.D.O. pentru a putea concluziona asupra unui cuantum rezonabil cuvenit pentru o măsura dispusă în privinţa antecesorului reclamantei.
În raport de toate aceste considerente, precum şi de faptul că, urmare condamnării politice abuzive a tatălui reclamantei, ce a determinat privarea acestuia de libertate timp de 6 ani şi 4 luni, inclusiv persecuţiile ulterioare asupra sa şi a familiei sale, ţinând cont de faptul că tatăl reclamantei a decedat încă din anul 1987, iar reclamanta nu este beneficiara vreunei măsuri reparatorii dintre cele consacrate prin Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 privind persoanele persecutate politic în perioada comunistă, tribunalul a concluzionat că, în condiţiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale de 80.000 euro, pentru întreg prejudiciul moral, dar şi material suferit ca urmare a condamnării, este în măsură să conducă o reparaţie şi totodată o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea Statului Român.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 10.000 euro/an detenţie, diferenţa până la 80.000 de euro reprezentând o estimare rezonabilă valorii cotei de ½ din imobilul confiscat prin hotărârea de condamnare, ţinând cont de locul situării imobilului şi de preţurile orientative de astăzi ale imobilelor.
Prin decizia nr. 475 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins declarat de reclamanta apelantă L.N.E.D. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul declarat de pârâtul apelant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P. Arad, împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele acestei decizii în raport cu cauza de faţă, s-a avut în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale, astfel încât, în aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzut şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992) şi art. 47 alin. (4) din Constituţie, rezultă că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune respingerea acţiunii reclamantei, chiar dacă această cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, nefiind înfrânt principiul neretroactivităţii.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, curtea a constatat şi faptul că potrivit principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, transpus procedural şi prin textul art. 294 C. proc. civ., reclamantul nu îşi poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acţiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi şi doar excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta L.N.E.D., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 procedură civilă şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Prin decizia recurată, au fost încălcate dispoziţiile Constituţiei României şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, deşi instanţa de judecată are obligaţia de a aplica dispoziţiile prevăzute de Constituţia Romanici privind drepturile si libertăţile cetăţenilor, prin invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi respingerea acţiunii privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv ca nu mai există temei de drept, ne aflăm în situaţia denegării de dreptate, în conformitate cu art. 3 C. civ., încălcându-se, totodată, cerinţele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Nu au fost respectate cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impunând şi respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câştigat. Câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este Statul Român, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
De altfel, în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Aceasta apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp şi cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea şi temeinicia unei soluţii, în raport cu legea în vigoare la data pronunţării lor, legea nouă substanţială putându-se aplica litigiilor declanşate anterior doar dacă aceasta conţine dispoziţii mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanşate.
Totodată, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulate în temeiul aceleiaşi legi, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept încălcat prin decizia recurată este dreptul la nediscriminare, garantat de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În susţinerea acestui drept garantat de Constituţie vin şi prevederile Legii nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea formelor de discriminare.
De asemenea, a fost încălcat art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, care impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care autoritatea publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră.
A fost, de asemenea, încălcat şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, reclamanta având o speranţă legitimă de acordare a despăgubirilor, existând o bază suficientă în dreptul intern pentru această creanţă, recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi ulterioară acesteia.
2. În mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea deciziei completarea temeiului de drept depusă pentru termenul de judecată din 14 februarie 2011, prin care s-a invocat, pe lingă dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (2), art. 505 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., art. 16, 20, 21 şi 52 alin. (3) din Constituţia Romanici, Decizia Curţii Constituţionale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2, art. 3, art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7 al aceleiaşi convenţii, art. 998, 999 C. civ., art. 1 şi 4 din Legea nr. 303/2004 cu modificările ulterioare, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar.
Această completare nu reprezintă o modificare a pretenţiilor iniţiale, ci o noua argumentaţie juridică şi cu alte dispoziţii legale, scopul urmărit de către reclamantă fiind acelaşi în primă instanţă şi în apel. Nu se poate pune în discuţie incidenţa art. 294 C. proc. civ., întrucât completarea temeiului de drept nu reprezintă o schimbare a calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată şi nici nu s-au făcut alte cereri noi.
De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel nu a mai analizat aspectele de fond invocate în cererea de apel, pentru demonstrarea cuantumului insuficient al despăgubirilor acordate în primă instanţă, prin prisma cărora ar fi rezultat întrunirea cerinţelor de aplicare a prevederilor legale invocate în completarea temeiului juridic din apel.
3. Deşi apelul promovat de către reclamantă viza inclusiv acordarea de daune materiale pentru confiscarea cu caracter politic a cotei de 1/2 din imobilul proprietatea autorului său - situat în localitatea Sintea Mică, comuna Olari, jud. Arad, constând în casă cu teren, înscris în CF Sintea Mică, conform art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta a depus în faza apelului înscrisuri pe acest aspect, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la acest capăt distinct de cerere, ignorându-l în totalitate.
4. Cu privire la cheltuielile de judecată, în mod greşit, instanţa de apel nu a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând că nu au fost solicitate asemenea cheltuieli.
Aceste prevederi legale sunt aplicabile, atât timp cât nu se poate reţine în sarcina reclamantei nicio culpă cu privire la declararea neconstituţionalităţii art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi culpa statului şi, totodată, reaua sa credinţă, în condiţiile în care a susţinut prin întimpinare respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a cererii în pretenţii pe decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a reprezentat temeiul juridic al cererii reclamantei având ca obiect daune morale.
Aspectul procesual relativ la efectele celor două decizii ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării recursurilor de faţă, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care producerea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în litigiile în curs de derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de către instanţa supremă, inclusiv din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenţei vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reţinute criticile recurentei – reclamante privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză ori nerespectarea art. 6, 14 din convenţie, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie.
În caz contrar, s-ar ajunge la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat, faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării sale în M. Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, urmând a fi înlăturate criticile reclamantei pe acest aspect.
2. Sunt nefondate şi criticile relative la ignorarea, de către instanţa de apel, a completării temeiului juridic formulate în faza apelului, prin decizia recurată făcându-se o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Ca atare, urmează a fi înlăturate criticile recurentei – reclamante şi pe acest aspect.
3. Este, însă, fondat motivul de recurs referitor la despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, reprezentând contravaloarea unei cote de ½ din imobilul situat în localitatea Sintea Mică, comuna Olari, judeţul Arad, înscris în CF Sintea Mică, pretins a fi fost confiscat prin sentinţa penală nr. 965/1951 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.
Prima instanţă a acordat reclamantei din cauză suma de 80.000 euro, atât pentru prejudiciul moral, cât şi pentru cel material suferit de către tatăl acesteia, L.Ș.A., prin hotărârea penală sus – menţionată, fără a face o defalcare a celor două prejudicii, iar prin apelurile declarat împotriva hotărârii primei instanţe, atât reclamanta, cât şi Statul Român, s-au referit la cuantumul despăgubirilor acordate, susţinând că este prea mic, respectiv excesiv, faţă de prejudiciul efectiv.
Instanţa de apel, făcând aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, doar în considerarea daunelor morale, fără a avea în vedere împrejurarea că, spre deosebire de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ erau în vigoare la momentul soluţionării apelurilor, iar tribunalul a acordat reclamantei, în mod efectiv, despăgubiri pentru prejudiciul material.
În aceste condiţii, în mod greşit, instanţa de apel a procedat la respingerea globală a pretenţiilor reclamantei, neluând în considerare faptul că decizia Curţii Constituţionale a vizat exclusiv temeiul juridic al daunelor morale, nu şi al celor cu caracter material, de natura celor reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b), pe temeiul căruia prima instanţă a acordat reclamantei despăgubiri.
Cu toate că o asemenea modalitate de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel atrage incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba despre o greşită aplicare a Legii nr. 221/2009, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu a avut loc, până în acest moment, o evaluare a imobilului a cărui contravaloare se solicită de către reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale, prima instanţă acordând generic despăgubiri, fără a preciza cuantumul despăgubirilor materiale din totalul de 80.000 euro, iar în apel nu s-au purtat dezbateri contradictorii pe acest aspect.
Astfel, se impune clarificarea situaţiei de fapt, pentru stabilirea contravalorii cotei pretinse din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins a fi fost confiscat prin hotărârea de condamnare penală cu caracter politic, urmând a se proceda, dacă se va socoti necesar, la administrarea de probe suplimentare pe acest aspect.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca instanţa să se pronunţe asupra despăgubirilor materiale solicitate de către reclamantă în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
4. În ceea ce priveşte cel din urmă motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă în primă instanţă, se constată că acestea au fost acordate de către prima instanţă într-un cuantum redus, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar reclamanta a criticat această dispoziţie prin motivele de apel.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de apel, astfel încât nu poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei în privinţa cheltuielilor de judecată, urmând ca instanţa să se pronunţe cu ocazia rejudecării apelurilor, având în vedere şi soluţia asupra despăgubirilor materiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta L.N.E.D. împotriva deciziei nr. 475/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2140/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2184/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
