ICCJ. Decizia nr. 1863/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1863/2012
Dosar nr.957/117/2007
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2007 reclamanta M.L.K. a chemat în judecată pe pârâta SC C.N.I.C. SA, solicitând să se constate că terenul în suprafaţă de 271 mp situat în municipiul Cluj-Napoca, B-dul 21 decembrie 1989, înscris până în anul 2000 în C.F. Cluj, se află în posesia pârâtei.
Prin aceeaşi cerere, reclamanta a cerut ca pârâta să fie obligată să emită dispoziţie motivată de retrocedare a terenului, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în soluţionarea notificării înregistrate la B.E.J. B.M. şi, respectiv, la plata unei amenzi în cuantum de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere până la emiterea deciziei.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că parte din terenul înscris în C.F. Cluj, compus din casă de locuit plus dependinţe şi terenul aferent în suprafaţa de 2223 mp, deţinut în coproprietate de numiţii P.L. şi P.S., a fost expropriat în baza Decretului nr. 1064 din 30 decembrie 1966, anume suprafaţa de 1410 mp, în vederea executării unor lucrări de construcţii pentru întreprinderea P.C., restul terenului, în suprafaţă de 813 mp, fiind reînscris în C.F. Cluj, pe numele vechilor coproprietari.
Reclamanta a susţinut că, în realitate, pe lângă suprafaţa expropriată de 1410 mp, Statul Român a ocupat la momentul exproprierii, în mod abuziv, o suprafaţă totală de 2741 mp, vechilor coproprietari P.L. şi P.S. rămânându-le în proprietate doar o suprafaţă de teren de 542 mp.
Reclamanta a susţinut că la data de 25 septembrie 1974, prin contractul de vânzare-cumpărare, coproprietarii P.L. şi P.S. au înstrăinat părinţilor săi, S.I. şi S.L., dreptul de proprietate asupra imobilului format din locuinţă, dependinţe şi teren în suprafaţă de 813 mp, înscris în C.F. Cluj, iar, ulterior, în anul 1985, părinţii i-au donat, prin contractul autentificat la 17 octombrie 1985, dreptul de proprietate asupra cotei indivize din imobilul construcţie, dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei fiind dobândit de Statul Român.
Reclamanta a susţinut, totodată, că prin Decretul nr. 283/1986, Statul Român a expropriat întregul imobil deţinut în fapt la acea dată de ea împreună cu părinţii săi.
Reclamanta a arătat că a redobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 407 mp, în baza Ordinului nr. 79 din 1 aprilie 1993 emis de Prefectul judeţului Cluj, reprezentând cota de XA părţi indivize din suprafaţa totală a terenului înscris în cartea funciară, iar, ulterior, dreptul de proprietate asupra întregului imobil, construcţie şi teren în suprafaţă de 813 mp, înscris în C.F., în baza Hotărârii nr. 223 din 27 noiembrie 1996 a Comisiei Judeţene Cluj pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Întrucât, după ce a redobândit în proprietate imobilul, era obligată să plătească impozit pentru o suprafaţă de 813 mp, deşi deţinea în fapt doar o suprafaţă de 542 mp, reclamanta a arătat că a solicitat rectificarea cărţii funciare prin reducerea întinderii parcelei de la 813 mp la 542 mp şi că a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, în suprafaţă de 271 mp, prin care a solicitat retrocedarea sa în natură, notificare care nu a fost soluţionată până la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 457 din 19 mai 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea şi a stabilit dreptul reclamantei la restituirea terenului în suprafaţă de 271 mp, identificat în raportul de expertiză efectuat de expert M.M.T., teren ce face parte din topul, înscris în C.F. Cluj, sens în care a dispus rectificarea cărţii funciare cât priveşte suprafaţa parcelei de la 542 mp la 813 mp, prin efectuarea cuvenitelor menţiuni.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta are în folosinţă din parcelă doar o suprafaţă de 542 mp, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa nr. 5526/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, că pentru verificarea întinderii parcelei de teren menţionate a fost efectuată o expertiză care a statuat că terenul de 271 mp se află în posesia pârâtei, fiind îngrădit cu gard şi având destinaţia de cale de acces în jurul construcţiei, că urmare a probatoriului administrat s-a constatat că acest teren nu este necesar pârâtei pentru desfăşurarea activităţii, întrucât are o altă cale de acces la construcţiile din interiorul curţii, cu menţiunea că magaziile şi şopronul edificate pe teren pot fi demontate, caz în care, terenul poate fi restituit în natură.
Instanţa a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că activitatea de producţie a pârâtei se desfăşoară în spatele unei clădirii, întrucât nimic nu o împiedică fie să-şi reorganizeze activitatea astfel încât transportul materialelor grele să se facă din faţa clădirii înspre spatele acesteia, fie să-şi reorganizeze spaţiile de producţie şi să procedeze la crearea unor culoare de acces pentru autostivuitoarele folosite în activitatea sa.
Instanţa a statuat că restituirea în natură a terenului către reclamantă se impune în baza prevederilor art. 26, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar rectificarea cărţii funciare, prin reîntregirea parcelei la 813 mp, în raport de prevederile art. 33 pct. 4 din Legea nr. 7/1996.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.
În motivarea apelului, pârâta a susţinut că prima instanţa nu a răspuns apărărilor formulate prin întâmpinare relative la faptul că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în procedura Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, nu are interes în promovarea cererii deduse judecăţii.
În argumentarea criticii, pârâta a susţinut că reclamata nu a făcut dovada calităţi sale de proprietar a terenului în litigiu la momentul preluării de stat, în anul 1967, în baza Decretului de expropriere nr. 1064 din 30 decembrie 1966, dată la care acesta era deţinut în coproprietate de numiţii P.L. şi P.S.
Pârâta a mai susţinut că traseele conductelor de alimentare cu gaze naturale au fost aprobate şi că instalaţia de gaze naturale care afectează terenul în litigiu a fost executată din anul 1967, în baza proiectelor tehnice de execuţie avizate de D., respectiv, că înscrierile din cartea funciară relative la acestea, confirmă faptul că la momentul preluării de stat a terenului, nici reclamanta şi nici autorii săi nu erau proprietari tabulari ai terenului.
În subsidiar, pârâta a susţinut că în măsura în care se reţine că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită, să se constate că terenul în suprafaţă de 271 mp nu poate fi restituit în natură, întrucât este ocupat funcţional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, caz în care reclamantei urmează a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În acest sens, pârâta invocă că a depus la dosar înscrisuri cu care a probat că acest terenul în litigiu este afectat de o cale de acces şi de reţele de utilităţi, conducte de alimentare cu gaze naturale, reţele de apă şi canalizare, care sunt necesare desfăşurării în condiţii de securitate a activităţii de producţie, respectiv, exploatării clădirii edificate în aproprierea terenului.
Cât priveşte constatarea instanţelor de fond relativă la posibilitatea dezafectării căii de acces amenajată pe terenul, pârâta a susţinut că nu este posibilă, întrucât această cale de acces este folosită de autovehicule de mare tonaj, tiruri şi vehicule pentru stingerea incendiilor, iar prin dezafectarea sa, aceste autovehicule nu ar mai avea posibilitatea întoarcerii în curtea interioară, ceea ce ar împiedica buna desfăşurare a activităţii.
Prin Decizia nr. 164/ A din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că nu poate fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia terenul în litigiu ar fi fost expropriat de la numiţii P.L. şi P.S., prin Decretul nr. 1064/1967, întrucât, potrivit menţiunilor anexei la decret, statul a expropriat o suprafaţă de 392 mp, nu cu terenul în litigiu, care a rămas în favoarea foştilor proprietari tabulari, parcelă cu construcţii ce a fost înstrăinată autorilor reclamantei, la 25 septembrie 1997, pentru ca, ulterior, parte din construcţii să fie donate reclamantei, la 21 octombrie 1985, dată la care aceasta a obţinut un drept de folosinţă asupra cotei de 81/13 părţi indivize din terenul aferent pe durata construcţiei, dreptul de proprietate asupra terenului donat fiind dobândit de stat în baza Legii nr. 58/1974.
Instanţa a reţinut, totodată, că imobilul înscris a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 283/1986, în integralitate, reclamanta şi autorii săi fiind menţionaţi în anexa acestui decret, fără ca statul să-şi intabuleze proprietatea.
De asemenea, instanţa a constatat că reclamanta a redobândit, în procedura altor legi speciale de reparaţie, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 407 mp, prin Ordinul nr. 79/1993 al Prefectului judeţului Cluj şi, respectiv, asupra întregului imobil, prin Hotărârea nr. 223/1996 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Cu toate acestea, cum reclamanta nu are folosinţa întregii parcele funciare, întrucât pârâta deţine suprafaţa de 271 mp şi cum aceasta a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, instanţa a apreciat că se impune admiterea cererii deduse judecăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a mai reţinut că pârâta foloseşte terenul în litigiu fără nici un titlu, care acesta este liber de construcţii, astfel cum rezultă din concluziile raportul de expertiză întocmit la judecata la prima instanţă şi din menţiunile procesului verbal de cercetare la faţa locului, fapt necontestat de pârâtă, care susţine că retrocedarea ar fi de natură să creeze perturbării activităţii pe care o desfăşoară, perturbări care pot fi însă evitate, astfel cu a reţinut prima instanţă, prin reorganizarea activităţii sale de producţie.
Instanţa a mai reţinut că nu poate primi apărarea pârâtei potrivit căreia terenul este ocupat funcţional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, argumentat de împrejurarea că scopul exproprierii dispusă în baza Decretului nr. 283/1986 a fost acela de a se construi un număr de 2052 de apartamente cu dotările comerciale şi tehnico-edilitare aferente, lucrări ce au nu afectat terenul în litigiu, acesta fiind, în prezent, liber de construcţii.
Relativ la reţelele de utilităţi care afectează terenul, instanţa a statuat că atâta timp cât pârâta şi-a asumat afectarea lor terenului în litigiu, acestea nu pot constitui un impediment la restituirea în natură.
Împotriva acestei decizi a declarat recurs pârâta, invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta susţine că instanţele de fond au soluţionat în mod greşit excepţiile relative la lipsa calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită şi la lipsa interesului său în promovarea cererii dedusă judecăţii.
În argumentarea criticii, pârâta susţine că terenul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1967, în baza Decretului de expropriere nr. 1964/1966, din patrimoniul coproprietarilor tabulari P.L. şi P.S., şi nu din patrimoniul reclamantei sau al autorilor săi, cu menţiunea că instanţa de apel nu motivează considerentele pentru care a înţeles să înlăture apărările sale cu privire la acest fapt, ci se rezumă să reitereze aspectele de fapt reţinute de prima instanţă, fără vreo trimitere la probatoriile administrate în susţinerea apărării sale.
Pârâta susţine, totodată, că, în atare condiţii, instanţele de fond au statuat greşit cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamantei, contrar prevederilor art. 3 lit. a) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului, care nu este liber, în accepţiunea acestei legi.
În argumentarea criticii de nelegalitate, pârâta reiterează apărările potrivit cărora terenul în litigiu este necesar pentru buna desfăşurare a activităţilor, că acesta este afectat de conducte de alimentare cu gaze naturale şi de reţele de apă şi de canalizare, necesare exploatării clădirilor şi desfăşurării proceselor tehnologice de producţie, respectiv, că este afectat căii de acces în unitate a autovehiculelor de mare tonaj, care asigură aprovizionarea cu materiile prime necesare, caz în care, în raport de prevederile art. 11 pct. 5 din HG nr. 250/2007, reclamanta este îndreptăţită cel mult la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâta susţine, totodată, că procesele tehnologice pe care le desfăşoară presupun aprovizionarea cu materie primă (hârtie) transportată, de regulă, în tiruri de 22 de tone, care nu poate fi descărcată decât în depozitele special amenajate, cu stivuitoare speciale, nu şi în alte locuri din incinta unităţii, cum eronat s-a apreciat la judecata în fond.
Pârâta reiterează faptul că reţelele de utilităţi au fost edificate într-o procedură autorizată în anul 1967, că acestea sunt înscrise în cartea funciară şi în evidenţele sale contabile ca mijloace fixe, că traseele acestora nu pot fi modificate, întrucât pun în discuţie siguranţa în exploatarea utilajelor şi susţine că deşi aceste aspecte de fapt au fost evidenţiate prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză, instanţele de fond au omis să le analizeze în cuprinsul hotărârilor pronunţate, instanţa de apel respingând, de altminteri, nejustificat solicitarea de suplimentare a expertizei din data de 18 ianuarie 2011.
Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite."
În speţa suspusă analizei, se constată că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost stabilite pe deplin stabilite de instanţele de fond.
Astfel, investite cu soluţionarea unei cereri de restituire în natură a unui imobil, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, instanţele au obligaţia de a stabili motivat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a părţii reclamante, faptul preluării imobilului de către stat şi caracterul abuziv al acestuia, precum şi argumentele pentru care stabilesc ca fiind posibilă, în raport de situaţia de fapt prezentă a imobilului, rezultată din probatoriile administrate, şi, respectiv, de criteriile instituite prin legea specială, măsura restituirii în natură.
În speţă, se constată că instanţele de fond au analizat şi motivat soluţia de restituire în natură a terenului în litigiu către reclamantă, fără a arăta, prin trimitere la probatoriile relevante, în ce împrejurări terenul în litigiu a fost preluat de stat şi, respectiv, caracterul abuziv al preluării, în raport de prevederile art. 2 din lege, simpla menţionare a unor persoane în anexa unui decret prin care s-a expropriat un alt teren nefiind de natură a justifica, în lipsa altor probatorii, concluzia privind preluarea abuzivă, la aceeaşi dată, şi a altor terenuri.
Potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, imobilul înscris în C.F., compus din casa de locuit plus dependinţe şi teren aferent în suprafaţa de 2223 mp, se constată că a făcut obiectul a două exproprieri parţiale, prin Decretul nr. 1064/1966 (1410 mp teren) şi prin Decretul nr. 283/1986 (560 mp teren şi 245,60 mp construcţii).
Cele două exproprierii au avut scopuri diferite: prima, în vederea executării lucrărilor de construcţii pentru întreprinderea poligrafică Cluj, iar a doua, pentru construirea a 2.052 apartamente şi a dotărilor comerciale şi tehnico edilitare.
Totodată, se constată că exproprierile au vizat terenuri aparţinând unor proprietarii diferiţi, în anul 1966, proprietari tabulari ai imobilului expropriat erau numiţii P.L. şi P.S., iar în anul 1986, proprietarii imobilului expropriat erau reclamanta M.L.K. şi părinţii săi S.I. şi S.L.
Este de observat că în anul 1967, ca urmare a exproprierii intervenite în anul 1966, imobilul, s-a dezmembrat în două parcele: casă şi teren în suprafaţă de 226 stjp, şi teren în suprafaţă 392 mp, ce a fost transcris în C.F. şi înscris în favoarea Statului Român.
Prezentul litigiul nu poartă însă, astfel cum confuz au motivat instanţele de fond, asupra unei părţi din terenurile expropriate prin cele două decrete, terenuri ce au fost evidenţiate în anexe, anume: 1410 mp, teren expropriat în anul 1966 şi, respectiv, 520 mp, teren expropriat în anul 1986.
În mod necontestat, litigiul poartă asupra unei parcele distincte, de 271 mp teren, parte din terenul ce s-a aflat înscris în C.F., şi care ar fi rămas în urma exproprierii din anul 1966 în patrimoniul vechilor proprietari tabulari, teren cu privire la care pârâtul a susţinut iniţial, în raport de menţiunile de carte funciară, că nu se află în patrimoniul său, pentru ca, ulterior, să afirme că se află în patrimoniul său, fiind preluat cu ocazia exproprierii efectuate în anul 1966.
Întinderea parcelei de teren a făcut obiectul cererii în rectificare carte funciară formulată de reclamantă, finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5556 din 19 iulie 2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin Decizia nr. 127 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Cluj, prin care s-a statuat că parcela măsoară 542 mp şi nu 813 mp, cum eronat era înscris în C.F. Cluj.
Parcelă este, totodată, cea care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat la 25 septembrie 1971, intervenit între foştii proprietari tabulari şi părinţii reclamantei şi a actului de donaţie autentificat la 17 octombrie 1985, a cărei beneficiară este reclamanta.
Pentru acest teren, reclamanta a solicitat şi a obţinut măsuri reparatorii, în procedura altor legi de reparaţie, prin Ordinul nr. 79 din 1 aprilie 1993 şi Hotărârea nr. 223/1996 a Comisiei Judeţene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
La momentul declanşării prezentului litigiu, astfel cum s-a reţinut în considerentele hotărârii de primă instanţă, terenul de 271 mp nu era înscris în C.F. Cluj ca aparţinând parcelei funciare, ci se afla de mai mult timp în posesia pârâtei, fiind îngrădit şi afectat drumului de acces al utilajelor de mare tonaj în incinta curţii pârâtei, respectiv, tranzitat de reţele de utilităţii care deservesc activitatea de producţie a pârâtei.
Aşa fiind, analiza efectuată de instanţele de fond cu privire efectele exproprierilor efectuate în anii 1966 şi 1986 asupra terenului de 271 mp, în litigiu în prezentul proces, precum şi cea efectuată de instanţa de apel cu privire la neîndeplinirea scopului exproprierii dispusă în anul 1986 în legătură cu acest teren, se dovedesc a fi străine pricinii, cât timp terenul nu se identifică cu terenurile preluate şi evidenţiate în anexele celor două decrete de expropriere.
Totodată, se constată că instanţele de fond se rezumă să analizeze calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei doar din perspectiva calităţii sale succesorale, fără a prezenta considerentele pentru care au înlăturat apărările pârâtei potrivit cărora terenul în litigiu nu ar fi fost dobândit în fapt de autorii reclamantei, întrucât ar fi fost preluat de stat anterior vânzării, anume în anul 1966.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârât şi a casa Decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de trimitere va stabili motivat care a fost momentul preluării de către stat a terenului de 271 mp, precum şi caracterul abuziv al acestei preluării, în raport de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În raport de momentul preluării, instanţa de trimitere va stabili, totodată, titularul dreptului de proprietate, în înţelesul art. 3 şi 4 din lege, care a fost deposedat abuziv de stat, cu luarea considerare a menţiunilor înscrise iniţial, după caz, a celor rectificate în C.F. Cluj, inclusiv prin verificarea şi stabilirea întinderii acestei parcele, ştiut fiind că menţiunile de carte funciară nu garantează întinderea declarată, precum şi a menţiunilor înscrise în baza convenţiilor încheiate cu privire la această parcelă funciară.
În soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de trimitere va avea în vedere şi întinderea măsurilor reparatorii acordate reclamantei prin Ordinul nr. 79 din 1 aprilie 1993 şi Hotărârea nr. 223/1996 a Comisiei Judeţene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
În condiţiile în care se constată că reclamanta este îndreptăţită la acordarea unor măsuri reparatorii şi în procedura Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere, în soluţionarea cererii de restituire în natură a terenului, urmează a avea în vedere şi dispoziţiile art. 10 din lege, astfel cum au fost explicitate prin dispoziţiile HG nr. 250 din 7 martie 2007.
În rejudecare, instanţa de trimitere urmează a analiza, totodată, şi celelalte critici formulate de pârât prin recurs, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.N.I.C. SA, împotriva deciziei nr. 164/ A din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1864/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1860/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
