ICCJ. Decizia nr. 1807/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1807/2012
Dosar nr.606/103/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ reclamantul C.C., în calitate de fiu al defunctului său tată C.V.V., decedat la 2 septembrie 2002, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 de Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui prin sentinţa nr. 488 din 24 septembrie 1958, pronunţată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iaşi.
Tribunalul Neamţ prin sentinţa civilă nr. 655/C din 19 mai 2010, a admis în parte acţiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii 221/2009 de reclamantul C.V.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii efective, al sumei de 90.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a defunctului tată C.V.V. şi s-a luat act de renunţarea reclamantului la cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că autorul reclamantului a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 488 din 24 septembrie 1958, pronunţată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iaşi, la pedeapsa de 8 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată. Faptele de care a fost acuzat acesta au constat în „manifestări duşmănoase” la adresa regimului comunist şi a susţinătorilor acestuia, fiind, în fapt, exprimări ale unor nemulţumiri faţă de noua ordine politico-economico-socială instaurată de autorităţile comuniste, ce într-o societate democratică s-ar fi circumscris unei noţiuni considerată esenţială, aceea a libertăţii de exprimare.
S-a constatat că în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru sus-menţionata infracţiune ce era incriminată de Codul penal din 1936, republicat în M.Of. nr. 48 din 2 februarie 1948, constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă naştere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeaşi lege.
Instanţa de fond a apreciat că prin măsurile aplicate au fost lezate valori esenţiale care definesc personalitatea umană, autorului reclamantului fiindu-i grav afectată situaţia familială, socială şi profesională. Lipsirea de libertate a produs consecinţe negative pe mai multe planuri, chiar şi după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice ale momentului, viaţa familială, imaginea, sursele de venit.
Prejudiciul moral suferit, prin însăşi natura sa, este unul nepatrimonial, aşadar nesusceptibil de o evaluare în bani, reprezentând o atingere ce provoacă suferinţe de ordin afectiv.
S-a apreciat că măsurile cărora i-a căzut victimă nevinovată autorul reclamantului, i-au lezat acestuia demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale fundamentale, ocrotite prin lege. Condamnările din perioada regimului comunist şi condiţiile de executare a pedepselor privative de libertate au reprezentat o gravă încălcare a unor drepturi fundamentale consacrate prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cum ar fi dreptul la viaţă, la libertate, la un proces echitabil, respectarea libertăţii de exprimare, gândire, conştiinţă şi religie, interzicerea torturii, drepturi care actualmente apar ca intrinseci respectului de care trebuie să se bucure orice fiinţă umană, dar care în acea perioadă apăreau ca abolite indirect.
Totodată s-a apreciat că experienţa concentraţionară a tatălui a reprezentat şi pentru reclamant un stigmat care i-a marcat atât dezvoltarea, la vârsta de 5 ani rămânând lipsit de prezenţa tatălui pentru o perioadă de mai bine de 4 ani, cât şi perspectivele evoluţiei profesionale, dată fiind „pata” pe care o constituia în dosarul de cadre condamnarea părintelui său. Suferinţele au fost şi de ordin financiar, familia condamnatului suferind privaţiuni, fiindu-le parţial confiscată locuinţa, mama reclamantului întâmpinând greutăţi în a-şi găsi un loc de muncă, aspecte confirmate şi de declaraţia martorului audiat în cauză.
S-a apreciat că toate suferinţele morale îndurate, excluderea manifestată de societate faţă de familia condamnatului, sunt imposibil a fi cuantificate patrimonial. De aceea în practică s-a interpretat că despăgubirile acordate cu acest titlu nu reprezintă un preţ al durerii, ci au scopul de a alina condiţiile de viaţă ale victimei, pentru a atenua, într-o oarecare măsură, suferinţele psihice ale acesteia. În practică s-a decis ca instanţa să aibă în vedere criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele hotărârii, măsura în care i-au fost afectate situaţia profesională, socială şi familială şi altele asemenea.
Instanţa de fond a apreciat că la individualizarea cuantumului, va ţine cont de împrejurarea că titularul cererii este un descendent al persoanei condamnate, că suma ce se acordă nu reprezintă, aşa cum s-a arătat, un preţ al durerii, care de altfel nici nu poate fi apreciat patrimonial, ci, dat fiind scopul de a atenua condiţiile de viaţă ale persoanei solicitante, trebuie raportat cuantumul stabilit la condiţiile de viaţă ale societăţii actuale. În aceste împrejurări, instanţa a apreciat că un cuantum de 90.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezintă o valoare patrimonială semnificativă, astfel că acţiunea formulată urmează a fi admisă doar în parte, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei menţionate, ca despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului reclamantului. Despăgubirile primite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1991 nu pot fi considerate a reprezenta o reparaţie suficientă, de care să se ţină cont într-o mare măsură, dat fiind cuantumul scăzut al acestora, de doar 4.198 lei lunar la nivelul anului 1994.
Apelul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Neamţ împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 27 din 21 martie 2011 şi în consecinţă a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deciziile 1358 şi 1360 ale C.C.R. au survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunţării de către prima instanţă (schimbarea soluţiei, nefiindu-i deci, imputabilă judecătorului care a pronunţat hotărârea) însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că în cauză, ne regăsim în prezenţa unor fapte în curs de a-şi produce efectele şi nu fapte trecute pentru a putea vorbi despre retroactivitate.
S-a constatat că la momentul judecăţii temeiul de drept pe care şi-a fundamentat pretenţiile reclamantului nu mai există, fiind declarat contrar Constituţiei de către instanţa de contencios constituţional.
Declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 a avut ca efect „ştergerea” acestei dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale (efect „ex tunc”), ceea ce echivalează cu faptul că acestea nu au fost în vigoare niciodată.
Instanţa de apel a apreciat că a susţine că reclamanţii care au introdus acţiunea anterior pronunţării deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (şi pentru care nu s-au pronunţat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit faţă de cei care au introdus acţiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant şi ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acţiuni, cu şanse de câştig, între momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate şi momentul publicării ei (când efectele sale devin obligatorii).
Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament diferenţiat”, câtă vreme toţi aceşti reclamanţi, se află în situaţii identice (pentru ei nu s-a stabilit irevocabil „dreptul” – existenţa lui – până la data apariţiei deciziei Curţii Constituţionale).
S-a apreciat că un asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul constituţional) ar deveni inutil (efectele deciziei de neconstituţionalitate fiind de natură pozitivă sau negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită altora”.
Datele problemei (mai pregnante într-o excepţie de neconstituţionalitate invocată într-un litigiu purtat între particulari) nu se schimbă (principiul trebuie să fie acelaşi) cu nimic dacă este vorba despre Statul român.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza I era lovit de viciul de constituţionalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este efectul declarării neconstituţionale a dispoziţiilor respective.
Instanţa de apel a apreciat că situaţia abrogării sau modificării unei legi în timpul procesului nu echivalează cu declararea neconstituţională a acesteia, câtă vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) şi sunt legale şi constituţionale prin ele însele (ţinând de oportunitate) iar neconstituţionalitatea vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale.
Împotriva acestei decizii reclamantul C.C. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008, Curtea Constituţională statuează ca Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia legea declarată neconstituţională încetându-şi aplicarea doar pentru viitor.
Recurentul susţine că organul legislativ nu a intervenit în vederea compatibilizării normei legale declarate neconstituţionale, astfel că nu pot fi desfiinţate sau modificate situaţiile juridice anterioare constituite prin efectul actelor normative care nu mai sunt în vigoare, că se încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii.
Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea apelului prin prisma prevederilor legale în vigoare la data introducerii cererii, respingerea apelului Statului Român şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă D.G.F.P. Neamţ a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Din perspectiva acestui motiv s-a pus în discuţie aplicarea Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei civile nr. 27 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1806/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1805/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
