ICCJ. Decizia nr. 1808/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1808/2012
Dosar nr. 2643/117/2010
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 786 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.I. privitor la cererea formulată având ca obiect pretenţii în temeiul Legii nr. 221/2009, după defunctul R.M. şi după defuncta R.I.I.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii R.V. şi R.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă:
S-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului R.M. pronunţată prin sentinţa nr. 464 din 12 aprilie 1958 în Dosarul nr. 51/1958 al Tribunalului Militar Cluj.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu al defuncţilor R.M., R.I.I. şi R.C. şi al reclamanţilor, dispuse prin decizia din 28 noiembrie 1958 emisă de M.A.I.
A fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamanţilor suma de 58.000 RON, precum şi suma de 1.785 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a respins acţiunea reclamantei R.I., având ca obiect pretenţii în temeiul Legii nr. 221/2009 după defuncţii R.M. şi R.I.I., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii R.V. şi R.I. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul politic al condamnării pronunţate în privinţa antecesorului R.M. şi caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu al antecesorului R.M., a defunctei R.I.I., a defunctului R.C. şi al reclamanţilor, pe o perioadă de 5 ani şi douăzeci de zile în comuna L. judeţul Ialomiţa şi să fie obligat pârâtul să le plătească despăgubiri în valoare de 550.000 RON, din care: 440.000 RON despăgubiri pentru 3 ani de puşcărie efectuaţi de antecesorul R.M. şi 110.000 RON despăgubiri aferente pentru perioada domiciliului forţat suferită de R.M.; cu plata cheltuielilor de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Analizând excepţia invocată, Tribunalul a constatat că R.I. nu este legitimată procesual activ în cererea având ca obiect pretenţii după defuncţii R.M. şi R.I.I., neavând o filiaţie directă faţă de R.M.. Or, potrivit Legii nr. 221/2009, se acordă despăgubiri descendenţilor, până la gradul al II-lea inclusiv.
Cu privire la fondul litigiului, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 464/1958 a Tribunalului Militar Cluj, R.M. a fost condamnat la 3 ani temniţă grea, în temeiul art. 6 alin. (3) combinat cu art. l, lit. d) şi c) din Decretul nr. 199/1950 combinat cu art. 107 C. pen., art. 25 pct. 1 şi 58 C. pen., fiind arestat în data de 20 octombrie 1957.
Prin decizia nr. 15270/1958, s-a stabilit domiciliul obligatoriu al întregii familii a lui R.M., compusă din: R.I.I.-soţie, R.C.-fiu, V.R.-fiu, V.R.A.-soră şi R.I.-noră, pe raza localităţii L., raionul F., judeţul Ialomiţa, în considerarea Hotărârii Consiliului de Miniştrii nr. 337/1954.
Prin decizia M.A.I. nr. 15964 emisă la 01 septembrie 1960 şi faţă de R.M. s-a luat, în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştrii nr. 337/1954, măsura domiciliului obligatoriu, pe timp nelimitat.
Prin decizia emisă de M.A.I. - Serviciul C la data de 26 decembrie 1963 s-au ridicat restricţiile domiciliare ale defunctului R.M. şi ale familiei sale.
Din comunicările Casei Naţionale de Pensii, precum şi din analiza hotărârilor nr. 810/1991 şi nr. 1216/A/1992, ale deciziei nr. 246/1998, rezultă că R.I., R.V. şi R.C. au beneficiat de drepturile recunoscute prin Decretul-Lege nr. 118/1990.
Condamnarea suferită de antecesorul reclamanţilor R.M., precum şi măsura administrativă aplicată acestuia, reclamanţilor şi defuncţilor R.I.I. şi R.C., sunt considerate ca având caracter politic, prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Totodată, Tribunalul a apreciat că R.I. este îndreptăţită să primească despăgubiri, atât pentru măsura administrativă luată împotriva sa, cât şi în calitate de soţie a lui R.C., iar R.V., pentru măsura luată împotriva sa, dar şi a părinţilor şi bunicului său.
Reclamanţii au justificat atât un prejudiciu personal, cât şi prejudiciul suferit de antecesorii lor.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului, pentru repararea daunelor morale, pe lângă criteriile obiective, au fost avute în vedere principiul proporţionalităţile daunelor în despăgubirea dată, pentru a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce impune statuarea în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi normele convenţiei, regulile de evaluare a prejudiciului moral, trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri echitabile.
Pe de altă parte, instanţa a ţinut cont şi de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care au fost stabilite limitele maxime ale cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate succesorilor celui ce au suferit efectiv măsura condamnării şi cea administrativă, precum şi faptul că reclamanţii justifică îndreptăţirea la primirea de despăgubiri după mai multe persoane, precum şi pentru propriul lor prejudiciu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât pârâtul Statul Român, cât şi reclamanţii R.V. şi R.I.
Prin decizia nr. 44/A/2011 din data de 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului de a le plăti reclamanţilor suma de 550.000 RON cu titlu de despăgubire; a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor; a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa e apel a reţinut că reclamanţii au solicitat acoperirea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic şi prin măsurile administrative cu caracter politic pe care le-au suportat personal, precum şi antecesorii lor, prin plata unor despăgubiri băneşti pe temeiul dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009.
Ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă este definitivă şi obligatorie.
Încetarea efectelor actului normativ declarat neconstituţional, în întregul său sau în parte, are caracter general şi obligatoriu, ea privind toate categoriile de subiecţi de drept ce intră sub incidenţa prevederilor declarate neconstituţionale, fiind fără însemnătate dacă aceştia erau sau nu deja părţi reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituţia.
Aşa fiind, existenţa unui proces în curs în cadrul căreia reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţia legală declarată neconstituţională nu împiedică aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, cu toate implicaţiile ce decurg din aceasta asupra acţiunii promovate, în condiţiile în care legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor declarate neconstituţionale.
În prezenta cauză, aşadar, pretenţiile reclamanţilor referitoare la obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, în condiţiile inexistenţei unor alte dispoziţii normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl invocă.
Cu privire la O.U.G. nr. 62/2010, ale cărei prevederi au fost evocate în cuprinsul hotărârii primei instanţe, precum şi prin declaraţiile de apel ale părţilor, curtea de apel a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, a fost declarată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. l pct. 1 şi ale art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, aşa încât trimiterile la acest act normativ nu mai sunt actuale.
Esenţial rămâne faptul că printr-o decizie ulterioară, pronunţată cu nr. 1358 în data de 21 octombrie 2010, evocată mai sus, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acelor dispoziţii ale Legii nr. 221/2009.
Or, acestea reprezentau temeiul juridic al acordării daunelor morale în condiţiile acestui act normativ, astfel că acţiunea reclamanţilor rămâne lipsită de fundamentul juridic care a stat la baza admiterii ei în primă instanţă, ceea ce face necesară schimbarea sentinţei în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii reclamantei, consecutiv admiterii în parte a apelului declarat de pârât şi respingerii apelului reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii R.V. şi R.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a analizat acţiunea în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost declarate ncconstitutionale, iar nu în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 existente la data formulării cererii şi la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de către prima instanţă.
Premisa unei hotărâri judecătoreşti o reprezintă legea, iar nu mijloacele prin care aceasta a fost modificată sau lipsită de efecte juridice. Instanţa de control judiciar trebuia să analizezi legalitatea hotărârii judecătoreşti în raport de dispoziţiile existente la data pronunţări hotărârii.
Recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea dreptului de proprietate prevăzut de art. 44 din Constituţie şi de art. I din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Omului.
Prin Legea nr. 221/2009 reclamanţilor li s-a creat un drept de a obţine despăgubiri pentru suferinţele suportate, fără nicio limită în aprecierea acestora de către instanţa de judecată.
Prin acest act normativ li s-a creat cel puţin speranţa legitimă de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra despăgubirilor cuvenite pentru suferinţele suportate de pe urma represiunii comuniste.
De aceea, arată recurenţii, au fost titulari ai unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l. Limitarea şi apoi suprimarea acestor despăgubiri nu a vizat un interes legitim care şi justifice această măsură.
La data adoptării deciziilor succesive de neconstitutionalitate ce au vizat prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 existau pronunţate hotărâri irevocabile prin care instanţele judecătoreşti au acordat despăgubiri băneşti victimelor represiunii comuniste în baza acestor dispoziţii.
Aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a creat un tratament diferenţiat fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă încălcându-se prevederile art. 14 din C.E.D.O.
Prin aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 62/2010 am fost discriminaţi faţă de persoanele care deşi au introdus cereri ca şi subsemnaţii anterior modificării Legii nr. 221/2009, au beneficiat de despăgubiri mai mari doar pentru faptul că instanţa de judecată a pronunţat hotărârea anterior modificării acestui act normativ (a se vedea tocmai exemplele din dosarele menţionate anterior).
Tratamentele diferenţiate cauzate de modificările legislative şi de aplicarea greşită a legii nu au la bază o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Omului
Prin intervenţia legiuitorului în timpul procesului declanşat împotriva statului, acesta a interferat cu activitatea instanţei, astfel că există o violare a principiului egalităţii armelor.
De asemenea, s-a arătat că a existat o violare a echitabilităţii procedurii, iar prima instanţă şi instanţa de apel aveau datoria de a o constata din oficiu şi de a nu aplica prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 şi lipsite de efecte juridice prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prevederi defavorabile părţilor în baza dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.O.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat şi reanalizarea cuantumul despăgubirilor pe care l-au solicitat raportat la perioada de detenţie şi la perioada măsurilor administrative luate faţă de antecesorii lor şi faţă de aceştia, ţinând cont şi de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie anterioară modificării Legii nr. 221/2009.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiiridi obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-secoritrolul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga bmnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.V. şi R.I. împotriva deciziei nr. 44/A/2011 din data de 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1807/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1809/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
