ICCJ. Decizia nr. 1804/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1804/2012
Dosar nr.823/1259/2005
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC G. SA prin administrator judiciar SC S.C.P. P.L. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, a solicitat obligarea pârâtului Sindicatul Automobile Dacia la plata sumei de 413.852,58 lei, reprezentând prestaţii turistice, plus 225.796,61 lei dobânzi calculate până la data de 1 septembrie 2005 şi în continuare dobânzi de 20% pe an, până la achitarea integrală a sumei.
Tribunalul Comercial Argeş, prin sentinţa comercială nr. 1362/C din 21 octombrie 2010 a anulat cererea ca netimbrată, reţinând că prin încheierea din data de 13 octombrie 2005, instanţa a respins cererea reclamantului de acordare a scutirii la plata taxei de timbru, conform art. 58 din Legea nr. 64/1995 şi i-a pus în vedere prin administratorul judiciar să satisfacă cerinţa timbrajului sub sancţiunea anulării cererii.
Ulterior, reclamanta a solicitat acordarea de scutire, reducere, eşalonare sau amânare de plata taxei de timbru şi timbru judiciar, motivat de deschiderea procedurii falimentului şi lipsa lichidităţilor, prin încheierea din data de 29 noiembrie 2005, fiind respinsă şi această cerere.
S-a reţinut că cererea formulată de administratorul judiciar nu se încadrează în dispoziţiile prevăzute expres şi limitativ de art. 58 din Legea nr. 64/1995, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se raportează la momentul introducerii acţiunii, urmând să fie plătite anticipat, astfel că intrarea ulterioară în faliment a reclamantei la data de 16 noiembrie 2005 nu o scuteşte de îndeplinirea acestei obligaţii legale.
Observând însă lipsa reală de lichidităţi în contul reclamantei şi imposibilitatea achitării taxei de timbru din fondul de lichidare constituit la Oficiul Registrului Comerţului, a apreciat că impunerea achitării anticipate a taxei de timbru ar echivala cu o limitare a liberului acces la justiţie drept consacrat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din CEDO, astfel că instanţa a admis cererea subsidiară de amânare a plăţii taxei de timbru, până la momentul distribuirii către creditori a sumelor rezultate din averea debitoarei SC G. SA.
În raport de rezolvarea dată acestei cereri, prin încheierea din data de 28 noiembrie 2005, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea introdusă de debitoarea SC G. SA prin administrator judiciar, având ca obiect plata sumei de 9.403 lei din fondul de lichidare constituit la Oficiul Registrului Comerţului în contul ei.
În continuare, prin încheierea din data de 28 decembrie 2005 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea unei cauze penale, iar la data de 27 mai 2010, s-a solicitat repunerea pe rol a acesteia, depunându-se la dosar hotărârea penală pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, iar cu prilejul reluării judecăţii, s-a reiterat cerinţa timbrajului.
În raport de situaţia de fapt descrisă, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a achitat taxa judiciară de timbru anticipat şi nici la termenul stabilit, respectiv prima distribuire de fonduri, care a avut loc în dosarul de faliment în anul 2006.
Aşa fiind, a respins punctul de vedere susţinut de reclamantă în sensul că problema timbrajului a fost soluţionată prin sentinţa de amânare a plăţii, prilej cu care instanţa s-a desesizat, executarea fiind de competenţa organului fiscal.
În această ordine de idei, instanţa a arătat că din interpretarea art. 21 alin. (2) pct. 3 din Legea nr. 146/1997, invocat de reclamant, nu rezultă că odată cu pronunţarea încheierii de amânare a plăţii taxei de timbru, instanţa s-a desesizat în privinţa acestei obligaţii.
De asemenea a statuat că organul fiscal nu poate executa această obligaţie, aşa cum s-a susţinut, atâta timp cât reclamanta se află în procedura falimentului, iar potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, toate procedurile, inclusiv cele legate de executarea debitoarei se suspendă de drept.
Şi în fine, a reţinut că a fost analizată şi cererea de suportare a taxei de timbru din fondul de lichidare, care prin încheierea din data de 28 noiembrie 2005 a fost respinsă ca rămasă fără obiect, subzistând în continuare obligaţia prevăzută de art. 1 din Legea nr. 145/1997.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 55/A-C din 21 septembrie 2011.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că motivul de recurs în sensul că instanţa nu mai era competentă să hotărască în privinţa timbrajului pentru că s-a desesizat odată cu pronunţarea amânării la plata taxei de timbru executarea acesteia fiind transferată organului fiscal, nu a fost primit.
Instanţa de apel a apreciat că sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că interpretarea art. 21 alin. (2) pct. 3 din Legea nr. 146/1997 nu susţine critica formulată, aprecierea sa fiind conformă cu legea, întrucât odată depăşit momentul până la care plata taxei a fost amânată, obligaţia a devenit exigibilă şi trebuie executată.
Prin dispoziţiile legale care instituie obligaţia de plată a taxei de timbru este reglementat competenţa instanţei de a urmări aducerea lor la îndeplinire pe tot parcursul procesului, de la investirea instanţei şi până la finalizarea acestuia, prin epuizarea căilor de atac.
În concluzie, instanţa de apel a apreciat ca nefondat motivul de apel prin care s-a susţinut că odată ce a pronunţat amânarea plăţii taxei de timbru, instanţa s-a dezinvestit, obligaţia subzistând în continuare în sarcina organului fiscal.
Tot astfel a fost respins şi motivul de apel prin care reclamanta a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit că la data amânării plăţii taxei de timbru s-ar afla în faliment şi nu în reorganizare judiciară cum este real, situaţie ce ar fi avut drept consecinţă scutirea la plată în baza art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, s-a reţinut că obligaţia reclamantei la plata taxei de timbru s-a făcut sub imperiul Legii nr. 64/1995, care în art. 58 distingea între acţiunile introduse de administratorul judiciar înainte de intrarea în faliment, situaţie în care se află acţiunea în discuţie, pentru care corect s-a dispus obligarea la plata taxei de timbru.
Nici motivul de apel că nu datora taxa de timbru, pentru că la momentul distribuirii primelor sume în anul 2006 cauza era suspendată, fiind suspendate toate drepturile şi obligaţiile părţilor nu a fost reţinut ca fondat, întrucât susţinerea reclamantei nu avea nici o acoperire legală.
Textul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. în temeiul căruia s-a luat această măsură procedurală, are în vedere situaţia când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea şi nu are nici o influenţă asupra taxei de timbru stabilită anterior.
De asemenea, s-a apreciat ca nefondată şi critica din ultimul motiv de apel, în sensul că instanţa nu trebuia să soluţioneze cauza până când reclamanta nu uza de procedura încasării taxei de timbru de la creditori şi din fondul de lichidare, întrucât legea nu oferă nici un suport acestei afirmaţii.
În concluzie, instanţa de apel a constatat ca fiind stabilită obligaţia reclamantei de plată a taxei de timbru, expirarea momentului până la care a fost amânată, nu-i mai îngăduia în nici un mod să se eschiveze de la îndeplinirea acesteia odată cu solicitarea repunerii pe rol a cauzei, suspendată conform art. 244 pct. 2 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC G. SA prin administrator judiciar SCP P.L.X. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) pct. 3 din Legea nr. 146/1997 deoarece textul prevedea expres transmiterea hotărârii de amânare a plăţii taxei de timbru organului de executare.
Totodată, recurenta susţine că plata taxei judiciare de timbru după pronunţarea hotărârii de amânare, nu mai este un act de judecată, ci de executare care nu mai este de competenţa instanţei de judecată, motiv pentru care nu mai poate face obiectul acestui dosar ci al unei cereri de executare.
De asemenea, recurenta susţine că ambele instanţe au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 în sensul că nu li s-a permis obţinerea banilor necesari plăţii taxei judiciare de timbru de la fondul de lichidare.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul pârât Sindicatul Autoturisme Dacia răspunzând punctual criticilor recurentei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate duce la modificarea sau casarea hotărârii atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Prima ipoteză a textului vizează situaţia când din modul de redactare a deciziei nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată. Din perspectiva acestei prime ipoteze se constată că dispoziţiile legale care au fost puse în discuţie în fond şi apel sunt aplicabile speţei, iar interpretarea s-a făcut fără să se restrângă sau să se extindă conţinutul lor. Cu alte cuvinte interpretarea dispoziţiilor legale nu creează echivoc deci soluţia din apel beneficiază de „bază legală”. Nici a doua ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu va fi reţinută întrucât instanţa de apel, ca şi cea de fond, a recurs la textele de lege aplicabile litigiului cu respectarea principiilor generale de drept privind interpretarea lor în speţa dedusă judecăţii.
Susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) pct. 3 din Legea nr. 146/1997 nu poate fi reţinută, întrucât instanţa de apel analizând în cadrul controlului de legalitate modul în care au fost aplicate dispoziţiile mai sus menţionate, a constatat în mod corect că instanţa de fond a interpretat conform legii aceste dispoziţii întrucât odată depăşit momentul până la care plata taxei a fost amânată obligaţia a devenit exigibilă şi trebuie executată.
Astfel, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel, prin dispoziţiile legale care instituie obligaţia de plată a taxei este reglementată competenţa instanţei de a urmări aducerera lor la îndeplinire pe tot parcursul procesului, de la investirea instanţei şi până la finalizarea acestuia, prin epuizarea căilor de atac.
Nici criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 în sensul că nu li s-a permis obţinerea banilor necesari plăţii taxei judiciare de timbru de la fondul de lichidare nu poate fi reţinută.
Se constată astfel, că instanţa de apel a constatat, în mod corect, că obligaţia reclamantei la plata taxei de timbru s-a făcut sub imperiul Legii nr. 64/1995, care în art. 58 distingea între acţiunile introduse de administratorul judiciar înainte de intrarea în faliment, situaţie în care se află acţiunea în discuţie pentru care s-a dispus obligarea la plata taxei de timbru.
De asemenea, se constată că, instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate, a apreciat, în mod corect, că textul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. în temeiul căruia s-a luat măsura suspendării judecării cauzei, nu are nici o influenţă asupra taxei de timbru stabilită anterior, aceste dispoziţii având în vedere situaţia începerii urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G. SA prin lichidator judiciar SCP P.L.X. IPURL împotriva deciziei nr. 55/A-C din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1805/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1803/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
