ICCJ. Decizia nr. 1810/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1810/2012
Dosar nr.950/91/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantul M.G.N. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 3.050.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi ca urmare a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 1950-1962.
Prin sentinţa civilă nr. 431 din 10 iunie 2010 Tribunalul Vrancea, a admis în parte acţiunea, şi a obligat pârâtul, Statul Român, la plata sumei de 120.000 Euro cu titlu de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 702 din 29 iunie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi pronunţată în dosarul nr. 457/1951 reclamantul M.G.N. a fost condamnat la 10 ani de temniţă grea şi 10 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 partea a III-a cod penal.
Potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 13 septembrie 1950 şi a fost eliberat la 29 aprilie 1959 ca urmare a decretului de graţiere nr. 720/1957.
În perioada 29 aprilie 1952 - 7 mai 1962 reclamantul a avut domiciliul obligatoriu în comuna Răchitoasa raionul Feteşti (Decizia nr. 15425 din 13 aprilie 1959 luată în baza HCM 337/1954). Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) această măsură are un caracter politic şi a fost ridicat la 9 aprilie 1962 la expirarea termenului.
Pe durata executării pedepsei reclamantul a fost deţinut în Penitenciarele Galaţi, Gherla, Caransebeş şi Aiud, fiind supus la tratamente inumane constând în violenţe fizice, înfometare, muncă forţată şi extenuantă, violenţe psihice şi condiţii mizere de detenţie.
Suferinţele au continuat şi după eliberare, reclamantul având domiciliul obligatoriu timp de 36 luni, petrecute în condiţii mizere, fără apă, fără curent electric şi sub supravegherea permanentă a autorităţilor şi izolat de restul comunităţii care evita contactul cu el de frica organelor de securitate.
Faţă de aceste împrejurări instanţa a apreciat că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit, astfel că este îndreptăţit să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora urmând a se avea în vedere că a beneficiat şi de reparaţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
De asemenea, în ce priveşte cuantumul sumei s-a ţinut seama de faptul că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi cerinţa proporţionalităţii cu prejudiciul moral suferit.
Ţinând seama de perioada executată - 8 ani 7 luni şi 16 zile (13 septembrie 1950 – 29 aprilie 1959 şi de perioada domiciliului obligatoriu - 36 luni şi de beneficiile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că suma de 120.000 Euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, urmând a admite în parte acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 163/A din 5 octombrie 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 431 din 10 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea. A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.N.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul legal al acţiunii.
S-a constatat că, Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Galaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu un recurs în interesul legii în legătură cu soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, promovate anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Instanţa de apel a precizat că la nivelul instanţelor din ţară, problema de drept a avut dezlegări diferite.
Astfel, punctul de vedere exprimat de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost în sensul că art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 poate constitui în continuare temei legal pentru acţiunile aflate în curs de judecată, în diverse stadii procesuale, la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale. Opinia Curţii de Apel Galaţi era motivată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea.
În această opinie, intervalul mare de timp în care au fost în vigoare aceste dispoziţii legale – 11 iunie 2009 – 15 noiembrie 2010, de aproximativ 1 an şi 5 luni, jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale (la nivel naţional 2321 hotărâri de fond, 473 hotărâri definitive şi 626 hotărâri irevocabile admise la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, iar la nivelul Curţii de Apel Galaţi - 235 hotărâri de fond, 24 hotărâri definitive şi 5 hotărâri irevocabile) au dat naştere unei „speranţe legitime” de recunoaştere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Prin Decizia nr. 12 din dosarul 14/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că stabilit că urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul M.N. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 7 şi 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora a susţinut, în esenţă, că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a I.C.C.J. nu era obligatorie pentru instanţa de apel la data pronunţării deciziei recurate.
Astfel, recurentul consideră că Decizia recurată este nelegală întrucât punctul de vedere al instanţei de apel este contrar dispozitivului deciziei şi că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a I.C.C.J nu era obligatorie pentru instanţa de apel.
Totodată, recurentul susţine că la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale şi la data pronunţării deciziei recurate, deţinea un „bun” sau cel puţin o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi că prin Decizia recurată se încalcă principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.
Pentru toate aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul Statul Român şi a admiterii apelului reclamantului.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În legătură cu acest motiv se va reţine că din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluţia din dispozitiv nu se poate reţine contrarietatea la care se referă recurentul neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susţinut că la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale şi la data pronunţării deciziei recurate deţinea un „bun” sau cel puţin o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, s-a încălcat principiul discriminării prevăzut de art. 14 CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.
Recursul urmează a fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei Europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr.189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantului sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 5 octombrie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Nici susţinerea referitoare la dispoziţiile art. 14 CEDO privind discriminarea nu poate fi reţinută întrucât dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este unul suveran.
Reglementarea acestor măsuri prezintă o recunoaştere a caracterului abuziv a unor acte adoptate sau săvârşite de fostul regim şi, în acelaşi timp, o repunere în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune. Astfel fiind, în aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii de genul celor menţionate mai sus instanţele au obligaţia de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu este posibilă extinderea - pe calea interpretării - în faza de aplicare a acestor acte normative, la categorii de persoane care nu au fost vizate.
Fiind vorba de acţiuni în justiţie promovate în temeiul unor norme speciale cu caracter reparator nu sunt aplicabile prevederile art.14 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. A considera altfel echivalează cu sancţionarea indirectă a statului pentru faptul că nu a adoptat un anumit gen de măsuri reparatorii pentru o categorie de persoane prejudiciate în perioada de referinţă 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 în condiţiile în care a reglementat acele măsuri reparatorii pentru alte categorii de persoane.
Dacă în cuprinsul legii s-a înserat o discriminare între persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi cele care în aceeaşi perioadă au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, această discriminare nu poate fi înlăturată în faza de aplicare a legii prin invocarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât - astfel cum s-a arătat deja - Legea nr.221/2009 are un caracter reparator iar statul este suveran în a reglementa sau nu măsuri reparatorii pentru prejudiciul produs diverselor categorii de persoane în perioada regimului comunist. Această discriminare poate fi invocată numai în condiţiile aplicării unor norme de drept comun, în măsura în care s-ar nega dreptul unor categorii de persoane la despăgubiri deşi aceştia ar face dovada, în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, a producerii unui prejudiciu.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 163/A din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1811/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1806/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
