ICCJ. Decizia nr. 1815/2012. SECŢIAA-II-A CIVILĂ. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIEŞIJUSTIŢIE
SECŢIAA-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1815/2012
Dosar nr.6910/3/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantul Municipiul Bucureşti prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, a solicitat obligarea pârâtei BCR SA la plata sumei de 50.475.255,94 lei, sumă datorată de pârâtă în perioada mai 2006 – 30 noiembrie 2009 şi reprezentând: 11.558.237,59 lei chirie, 2.196.065,10 lei TVA, 35.375.677,53 lei – majorare de întârziere, 1.355.275,72 lei- majorări de întârziere aferente TVA, pretenţii solicitate în baza contractului de închirierenr. 3115/1991;
- plata majorărilor până la efectuarea efectivă a plăţii debitului principal, cuantumul acestora urmând a fi calculat prin aplicarea procentului de 0,5 % la debitul principal, procent prevăzut de Legea 210/2005.
- plata majorărilor la plata TVA, până la efectuarea efectivă a plăţii T.V.A., cuantumul acestora urmând a fi calculat prin aplicarea procentului prevăzut de legislaţia emisă pentru aplicarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală pentru plata cu întârziere a obligaţiilor bugetare, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, prin sentinţa comercială nr. 1672 din 16 februarie 2011 a respins ca prescrise pretenţiile solicitate pentru perioada mai 2006 – 7 februarie 2007, a respins ca nefondate restul pretenţiilor formulate de reclamanta Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu pârâta B.C.R.
Instanţa de fond a reţinut în motivarea sentinţei că între R.A.I. SA, în calitate de locator şi pârâtă B.C.R. în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 3113 din 23 august 1998, contract prin care pârâta a dobândit dreptul de folosinţă asupra spaţiului comercial situat în Bucureşti, în schimbul chiriei de 341.250 ROL.
S-a apreciat întemeiată susţinerea pârâtei în sensul că reclamanta a modificat cuantumul chiriei în mod unilateral, cu încălcarea art. 969 C. civ., aspect reţinut ca atare şi de către instanţele judecătoreşti în litigiile purtate anterior între părţi şi pentru că în privinţa clauzei 5 din contractul nr. 3113 din 23 august 1991, clauză care prevede „chiria va fi revizuită în concordanţă cu tarifele legale în vigoare”, instanţele anterioare au stabilit în mod irevocabil prin cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. 390/2005 şi nr. 32005/3/2006 că prevederile clauzei 5 din contract nu daudreptul reclamantului să modifice unilateral chiria stabilită în contract.
Astfel, a arătat instanţa de fond, prin sentinţa nr. 1539 din 5 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în cauza ce a format obiectul dosarului nr.390/2005 având ca obiect cererea reclamantului Municipiul Bucureşti de obligare a pârâtei BCR la plata chiriei şi a majorărilor de întârziere rezultate din contractele nr. 3113, 3114, 3115 şi 3117 din 23 august 1991 pentru perioada august 1992 – 31 mai 2002, instanţa a reţinut că „interpretarea dată de reclamantă articolului 5 în sensul că aceasta i-ar permite să majoreze unilateral nivelul chiriei în funcţie de hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti este eronat. Aceasta deoarece clauzele de compensare prevăzute în contracte pun în evidenţă intenţia comună a părţilor de a stipula prestaţii echivalente, ceea ce exclude modificarea unilaterală a convenţiei. Sintagma „tarifele legale în vigoare” trimite mai degrabă la dispoziţii imperative ale legii cu incidenţa asupra raporturilor juridice legate între părţi, iar nu la actele emise de reclamant (…) în lipsa unor prevederi exprese, se aplică principiile pacta sunt servanda şi mutuus consensus prevăzut de art. 969 C. civ., modificările aduse prestaţiilor putând fistabilite numai prin acte adiţionale”.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 pronunţată în soluţionarea apelului declarat de reclamant, instanţa de apel reţinând de asemenea că reclamantul a modificat unilateral cuantumul chiriei încălcând dispoziţiile art. 969 şi art.1091 C. civ. (fila 35).
Prin Decizia nr. 2888 din 11 octombrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 98 din 22 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa nr. 1539 din 5 aprilie 2005 devenind astfel irevocabilă.
De asemenea, prin sentinţa nr. 2670 din 17 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 32005/3/2006, având ca obiect cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata chiriei şi a majorărilor de întârziere în temeiul contratului de închiriere nr. 3113, 3114, 3115 şi 3117 din 23 august 1991, instanţa a reţinut că modificarea chiriei prevăzută de clauza 5 din contract nu poate fi necontrolată de locatar (fila 32).
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 112 din 17 februarie 2010 pronunţată în soluţionarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 2670 din 17 februarie 2009, instanţa de apel reţinând că reclamantul a modificat unilateral cuantumul chiriei cu încălcarea prevederilor art. 969 şi art. 1091 C. civ.Mai mult, instanţa de apel a reţinut reaua credinţă şi abuzul de drept manifestate de reclamant care investeşte instanţele de judecată cu cereri al căror obiect este similar sau identic cu toate că instanţele au stabilit în mod irevocabil că aceste cereri sunt neîntemeiate.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că aprecierile făcute de instanţe cu privire la clauza 5 din contractul nr. 3113 din 23 august 1991 se impun cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, reclamantul nefiind deci îndreptăţit să solicite pârâtei o chirie mai mare decât cea stabilită în contract.
Instanţa de fond a constatat că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei prevăzute în contract, reclamantul nefiind îndreptăţit să solicite acesteia o chirie mai mare decât cea stabilită în contract, astfel încât cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 11.558.237,59 lei cu titlu de chirie şi la plata sumei de 2.196.065,10 lei cu titlu de TVA este nefondată.
Majorările de întârziere sunt nedatorate, a arătat instanţa de fond, pe de o parte, pentru că pârâta şi-a achitat la termenul prevăzut în contract chiria stabilită de părţi iar, pe de altă parte, nu i se pot aplica obligaţia de plată privind majorări de întârziere prevăzute de dispoziţiile fiscale legale în materie fiscală, câtă vreme raportul juridic dintre părţi este un raport comercial, supus legii comerciale, dispoziţiile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală care stabilesc majorările de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată aplicându-se obligaţiilor fiscale ce izvorăsc din raporturi juridice fiscale.
În acelaşi sens, a arătat instanţa de fond, prin Decizia nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut cu putere de lucru judecat că penalităţile (majorările) de întârziere solicitate de reclamant în temeiul dispoziţiilor Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală nu sunt datorate de pârâtă întrucât debitul principal nu este de natură fiscală şi, deci, nici accesoriile lor nu pot fi asimilate obligaţiilor fiscale.
Apelul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 346 din 3 octombrie 2011.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel, referitor la critica adusă modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului materiale la acţiune, a reţinut că apelantul reclamant nu a apelat şi încheierea pronunţată la data de 13 octombrie 2010 (filele 68 dosar T.B.), prin care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive invocată de către pârâta B.C.R.
Potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ. „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”.
Faţă de această reglementare şi având în vedere că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282, care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, rezultă că cel care doreşte să critice o încheiere premergătoare (preparatorie sau interlocutorie), prin care s-au dispus măsuri considerate nelegale, trebuie să precizeze expres în cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe faptul că înţelege să atace şi încheierea premergătoare considerată nelegală.
Cum apelantul reclamant nu a precizat expres că înţelege să apeleze, ca fiind nelegală şi netemeinică şi încheierea pronunţată în Şedinţa publică din 13 octombrie 2010, criticile acestuia vizând admiterea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei materiale a dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 8 februarie 2007, respectiv perioada mai 2006 – 7 februarie 2007, nu pot fi primite, faţă de dispoziţiile legale precitate.
Cât priveşte criticile aduse hotărârii apelate care vizează greşita interpretare de către instanţa de fond a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a contractului de închiriere încheiat, sau greşita calificare a creanţei de către instanţa de fond, instanţa de apel a constatat că aceste critici sunt nefondate, instanţa de fond stabilind în mod corect situaţia de fapt pe baza probatoriilor administrate şi a făcut o judicioasă interpretare şi aplicare atât a actului juridic dedus judecăţii, cât şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, s-a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod corect că între părţi s-au derulat raporturi juridice de locaţiune, în baza contractului de închiriere nr. 3115 din 23 august 1991, intimata pârâtă probând că a achitat integral şi la termen chiria stabilită de părţi prin contract, de 341.250 ROL/lunar, apelantul reclamant neputând modifica în mod unilateral clauza contractuală referitoare la cuantumului chiriei, faţă de principiul statornicit prin art. 969 C. civ., contractul fiind legea părţilor, clauza referitoare la revizuirea chiriei în concordanţă cu tarifele legale în vigoare (art. 5) neputând fi apreciată ca lăsată exclusiv la dispoziţia locatorului, ci presupune o revizuire convenţională bazată pe principiul bunei credinţe (art. 970 C. civ.).
S-a constatat că instanţa de fond în mod corect a apreciat natura comercială a contractului încheiat între părţi, obiectul locaţiei fiind un spaţiu comercial unde intimata pârâtă îşi desfăşoară activitatea economico-financiară, de unitate bancară, astfel încât „despăgubirile” inserate în art. 14 din contract şi invocate drept temei al clauzei penale nu pot fi asimilate unei clauze penale, în sensul dispoziţiilor art. 1066 C. civ.
Instanţa de apel a apreciat ca legală şi temeinică reţinerea existenţei lucrului judecat de către instanţa de fond cât priveşte regimul juridic al celor patru contracte de închiriere încheiate în aceeaşi zi, 23 august 1991, precum şi cu privire la natura creanţei, ceea ce duce la constatarea inexistenţei dreptului reclamantului apelant de a pretinde un tarif majorat unilateral al chiriei şipenalităţi (majorări) cu titlu de clauză penală (sentinţa comercială nr. 2492/2001, sentinţa comercială nr. 1539/2005 şi sentinţa comercială nr. 2670 din 17 februarie 2009) hotărâri devenite irevocabile prin respingerea apelurilor şi a recursurilor declarate (Decizia nr. 68A din 26 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia nr. 98/22 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia nr. 2888 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 15 septembrie 2010).
Faţă de caracterul comercial al chiriei percepute, chiria neconstituind creanţă bugetară în sensul legii fiscale, instanţa de apel a apreciat că este corect şi raţionamentul juridic al instanţei de fond care a apreciat că acestor creanţe rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentrucreanţele bugetare, ci termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii reclamantul Municipiul Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ. în susţinerea cărora a arătat că prin Decizia pronunţată instanţa a asigurat BCR-ului numai beneficiile de asociere, BCR-ul putând beneficia de spaţiul în cauză achitându-şi sau nu obligaţiile acestui fapt în mod discreţionar, considerând că prin această interpretare instanţa s-a substituit voinţei părţilor, încălcând astfel, prevederile art. 969, dând o altă interpretare contractului, decât cea a voinţei părţilor.
Recurentul susţine că prin hotărârea pronunţată a fost negat principiul libertăţii asociaţilor de a decide asupra modului de a participa la împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor, considerând totodată că au fost încălcate prevederile art. 978 în sensul că atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce nici unul.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul consideră că instanţa de fond, cât şi cea de apel în mod greşit a considerat că pretenţiile anterioare datei de 8 februarie 2007 sunt prescrise. În opinia recurentului nu sunt aplicabile dispoziţiile generale de prescripţie reglementate de Decretul nr. 167/1958, ci reglementările speciale cuprinse în OG nr. 61/2002 şi a Hotărârilor de Guvern emise în aplicarea Codului de procedură fiscală, precizând că pentru recuperarea creanţelor fiscale se aplică termenul special de 5 ani.
Totodată, susţine recurentul, instanţa de fond şi cea de apel nu au avut în vedere faptul că în speţă sunt perfect aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, întrucât în cauză nu este vorba despre uncontract cu executare uno ictu, ci de unul cu executare succesivă.
Recurentul susţine că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că municipalitatea a modificat unilateral cuantumul chiriei, întrucât, modificarea cuantumului chiriei este expres stipulată în contractul încheiat între părţi prin art. 5, noile tarife fiind stabilite prin Hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Bucureşti care sunt acte normative cu forţă obligatorie pe plan local.
Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata pârâtă BCR SA prin întâmpinarea depusă la dosar, răspunzând punctual criticilor recurentului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de contractul de închiriere şi de clauzele acestuia şi căactului dedus judecăţii nu i-a fost dată o altă calificare. În privinţa clauzelor contractului şi a interpretării lor instanţele nu s-au substituit părţilor contractante modificând prin interpretare aceste clauze nefiind încălcate dispoziţiile art. 969 C. proc. civ.
Se observă totodată că recurentul a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate deinstanţa de apel ceea ce vizează înrealitate netemeinicia deciziei.
În cazul de faţă, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repuneîn discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Astfel, că acest motiv va fi respins ca nefondat.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 969, art. 978 C. civ. şi dispoziţiile generale în materie de prescripţie reglementate de Decretul 167/1958.
Art. 978 C. civ. stabileşte că „când o clauză este primitoare de două înţelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”. Prin prisma acestor prevederi s-a reproşat instanţei de apel că a încercat să dea un alt înţeles clauzelor. Critica este nefondată.
Se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 969, şi art. 978 C. proc. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părţi dându-le înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea convenţiilor supuse spre analiză instanţelor.
Cu altecuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinţei reale şi nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alţi termeni înargumentarea recursului, a fost respectat.
Critica recurentului-reclamant conform căreia în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ci dispoziţiile codului de procedură fiscală, coroborat cu dispoziţiile OG nr. 61/2002 şi că termenul de prescripţie este de 5 ani şi nu de 3 ani având în vedere că este vorba despre recuperarea unor creanţe, este nefondată.
Astfel, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel faţă de caracterul comercial al chiriei percepute, chiria neconstituind creanţă bugetară în sensul legii fiscale, raţionamentul juridic al instanţei de fond care a apreciat că acestor creanţe rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentru creanţele bugetare, ci termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, este corect.
Se constată că dispoziţiile art. 3 ale Decretului nr. 167/1958, au fost interpretate corect potrivit cu exigenţele acestor texte reţinute prin soluţia pronunţată, constatând că se aplicătermenul general deprescripţie, de 3 ani. Din acestpunct de vederese observă că momentul de la care începe să curgă dreptulla acţiune s-a analizat conform regulii generale instituită de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Astfel, având în vedere data introducerii acţiunii 8 februarie 2010, s-a apreciat în mod corect că cererea de chemare în judecată a fost formulată după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani în privinţa pretenţiilor solicitate anterior datei de 8 februarie 2007.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că faţă de principiul statornicit prin art. 969 C. civ., contractul fiindlegea părţilor, reclamantul nu poate modifica în mod unilateral clauza contractuală referitoare la cuantumul chiriei, întrucât clauza referitoare la revizuirea chiriei în concordanţă cu tarifele legale în vigoare (art. 5) nu poate fi apreciată ca lăsată exclusiv la dispoziţia locatorului, ci presupune o revizuire convenţională bazată pe principiul bunei credinţe (art. 970 C. civ.).
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistândmotive denelegalitate, astfel încât, Decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 346 din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1816/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1813/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
