ICCJ. Decizia nr. 1812/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1812/2012
Dosar nr.2566/30/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantul D.V. prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 500.000 EURO, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de reclamant şi întreaga familie pe perioada deportării în Bărăgan, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 2689 din 14 octombrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.V. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 20000 (douăzecimii) Euro, prin echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea sa şi a părinţilor săi, D.P. şi D.F., dar a respins cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale pentru deportarea fratelui său, D.A.
Totodată, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata diferenţei de 480.000 Euro, cu titlu de daune morale şi a respins cererea reconvenţională, formulată de reclamantul reconvenţional Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva pârâtului reconvenţional D.V., având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul este fiul lui D.P., decedat la 6 mai 1982 şi D.F., decedată la 9 ianuarie 1997.
Din adresa D-241 din 18 ianuarie 2001, eliberată de Ministerul Justiţiei, Direcţia instanţelor militare, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost deportat împreună cu părinţii şi fratele său în localitatea Dîlga Nouă, în perioada 10 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Instanţa de fond a apreciat că reclamantul a fost supus măsurii administrative împreună cu părinţii săi – rude directe de gradul I, care în prezent sunt decedaţi, reţinând astfel că reclamantul are calitate procesuală activă, în ce priveşte prejudiciul suferit de el şi părinţii săi, astfel că va respinge excepţia invocată de pârât.
De asemenea, s-a reţinut că admisibilitatea acţiunii reclamantului nu este condiţionată de dovada faptului că nu mai există alţi descendenţi de gradele 1 sau 2 care pot ridica pretenţii, pentru că, în caz contrar s-ar încălca dreptul de acces la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din CEDO.
Tribunalul a reţinut că, deşi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se acordă şi pentru măsuri administrative cu caracter politic. Acest lucru se desprinde din ipoteza art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 – „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:”, dar şi din economia întregului acest act normativ, sintetizată în denumirea : „LEGE Nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
S-a reţinut că, din modul în care este redactat art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, ca, de altfel, întregul act normativ, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existenţa prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a fost făcută în speţa de faţă.
Soluţionând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul şi autorii săi, la durata acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 10000 de Euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la 5000 Euro pentru deportarea tatălui său şi la 5000 Euro pentru deportarea mamei sale.
Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operaţii aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.
Tribunalul a respins şi cererea reconvenţională, având ca obiect încetarea acordării către reclamant-pârât reconvenţional a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de OUG nr. 214/1999, întrucât, potrivit principiului simetriei pârâtul-reclamant reconvenţional avea posibilitatea să parcurgă procedura prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor, iar nu să se adreseze direct instanţei de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 1062 din 27 octombrie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D.V. împotriva sentinţei civile nr. 2689 din 14 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş precum şi apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins în totalitate pretenţiile reclamantului şi a menţinut în rest sentinţa apelată.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992] în ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Împotriva acestei decizii reclamantul D.V. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre irevocabilă, deoarece raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului. Dat fiind că acţiunea, aşa cum a fost precizată, se întemeiază pe dreptul comun prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speţă deoarece temeiul acţiunii, aşa cum a fost precizată, îl reprezintă, în principal art. 998-999 C. civ., aşadar hotărârea tribunalului este supusă şi căii de atac a apelului.
Totodată recurentul susţine că efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate şi, în consecinţă, să se dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat împotriva sa şi a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă D.G.F.P. Timiş a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Din perspectiva acestui motiv s-a pus în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a căii de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond.
Întreaga teorie privind dublul grad de jurisdicţie a hotărârii instanţei de fond nu are fundament şi nu poate fi reţinută spre analiză atâta timp cât instanţa de apel a soluţionat în mod corect calea de atac a apelului şi a pronunţat o hotărâre definitivă cu recurs în 15 zile de la comunicare fiind astfel respectate normele imperative în acest sens.
Nici susţinerea conform căreia nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu pot fi reţinute atâta timp cât reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi nu pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Cât priveşte celelalte critici se apreciază că problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 1062 din 27 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1813/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1811/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
