ICCJ. Decizia nr. 1864/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1864/2012
Dosar nr.38747/3/2009
Şedinţa din 14 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 1 octombrie 2009, C.V.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro, pentru condamnarea sa, prin hotărârea penală nr. 557/1959 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, la 10 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, în baza art. 267 C. pen.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 449 din 23 martie 2010 a admis în parte cererea formulată de C.V.C. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, din înscrisurile de la dosar, că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 557/1959 a Tribunalului Militar Constanţa la 10 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii personale pentru tentativa la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, infracţiune prevăzută de art. 267 alin. (4) C. pen.
S-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 "constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 267 C. pen. din 1936, republicat in M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare".
În aceste condiţii, tribunalul a constatat şi că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în prezenţa caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, acesta are dreptul la acordarea de daune morale.
În ceea ce priveşte cuantumul respectivelor despăgubiri, instanţa a reţinut, în primul rând, că din actele dosarului a rezultat că reclamantul a beneficiat si de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990.
În al doilea rând, tribunalul a constatat că legea nu stabileşte pentru aceste daune un cuantum minim sau unul maxim şi nici criterii unitare şi general aplicabile, similar Decretului-lege nr. 118/1990.
În aceste condiţii, revine instanţei rolul ca pentru fiecare caz în parte să aprecieze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, care este cuantumul acestor despăgubiri.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu, iar pe de altă parte, că această recunoaştere nu reprezintă o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a reclamantului.
Tribunalul a reţinut astfel că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale reclamantului la libertate şi la viaţă este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaştere a caracterului politic al condamnării. Instanţa a mai avut în vedere faptul că reclamantul a suferit pe lângă traumele fizice, în mod evident, un traumatism psihic ca urmare a condiţiilor de detenţie. De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferinţa şi evidenta perturbare a vieţii sale de familie din cauza încarcerării în perioada tinereţii, dar şi sentimentul de injustiţie. Tribunalul a apreciat că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie luat în considerare şi durata acestui sentiment de injustiţie şi frustrare care s-a prelungit cel puţin până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945.
Elemente menţionate mai sus cu privire la modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de reclamant nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echităţii, care, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă, totuşi guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a reclamantului, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor sale.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogăţire în detrimentul statului.
De asemenea, este important la cuantificarea prejudiciului moral, să se ţină seama si de condiţiile actuale ale societăţii, fiind necesar a exista posibilitatea reală a statului de a acoperi efectiv daunele stabilite de instanţă.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul, având în vedere gravitatea suferinţelor reclamantului, precum şi faptul că acesta a beneficiat si de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, statuând în echitate, a acordat reclamantului despăgubiri de 15.000 de euro.
Prin Decizia nr. 225/ A din 1 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată. A respins apelul declarat de reclamantul C.V.C. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Instanţa de apel a constatat că, aşa cum just a reţinut şi prima instanţă, reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, pentru comiterea infracţiunii de tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (4) şi (6) C. pen., astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 557/1959 a Tribunalului Militar Constanţa, constând în pedeapsa de 10 ani închisoare, din care a executat 5 ani de detenţie politică.
După eliberarea din penitenciar, nu şi-a putut continua studiile şi a suferit grave umilinţe şi persecuţii la locurile de muncă pe care nu şi le-a putut menţine, ca o consecinţă a etichetării sale de condamnat politic.
Atât perioadele de detenţie, cât şi consecinţele condamnării, evident au fost de natură să-i producă un grav prejudiciu moral, ce nu poate fi acoperit în integralitate, nici măcar prin acordarea de daune morale.
Caracterul politic al condamnării este prevăzut de lege, respectiv de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
În soluţionarea motivului de apel de ordine publică privind inexistenţa dreptului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ca urmare a incidenţei deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, curtea a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificat prin OUG nr. 62/2010, în sensul plafonării despăgubirilor, a fost declarat neconstituţional.
Este adevărat că la data intentării acţiunii şi judecăţii în primă instanţă, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale din 20 şi 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi art. I pct. 1 şi 2 din OUG nr. 62/2010 şi-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul şi nici Guvernul, nu au pus de acord dispoziţiile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În acest sens îşi au aplicare prevederile art. 147 din Constituţia României, conform cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţe în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare, instanţa de apel s-a aflat în situaţia de a aplica o prevedere legală care nu mai există (fiind declarată neconstituţională), unei situaţii juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, acestea au rămas lipsite de obiect.
De asemenea, argumentul potrivit căruia la data intentării acţiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare şi deci ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii nu a putut fi primit, căci singure, aceste prevederi legale nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă în dobândirea proprietăţii, în acest sens, fiind relevantă Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008, în cauza S. şi alţii contra Bulgariei.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 şi nr. 1481, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1360/2010, a reţinut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, cât şi a OUG nr. 214/1999, România a acordat satisfacţie morală şi materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, aşa încât, nu se pune problema încălcării lor.
Or, reclamantul a fost beneficiarul unor despăgubiri sub forma unei indemnizaţii lunare, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 28/1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990.
În raport de aceste considerente, celelalte motive de apel formulate de reclamant şi pârât au rămas lipsite de obiect.
În consecinţă, curtea, în majoritate, constatând lipsa temeiului juridic pentru îndrituirea la daune morale în baza Legii nr. 221/2009, a reţinut că apelul declarat de pârât este întemeiat, iar apelul reclamantului, în sensul majorării cuantumului despăgubirii acordate de prima instanţă, este nefondat.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul C.V.C., solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii privind acordarea daunelor morale în sumă de 250.000 euro.
A arătat că instanţa de apel a acordat pârâtului mai mult decât a cerut, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., întrucât prin motivele de apel, Statul Român prin M.F.P. a solicitat schimbarea sentinţei tribunalului în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate, însă curtea, schimbând sentinţa, a respins în totalitate acţiunea.
În continuare, recurentul a expus modificările aduse Legii nr. 221/2009 şi soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, concluzionând că prin admiterea respectivelor excepţii, prin deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, Curtea Constituţională a cenzurat şi modificat legea, abrogând efectele sale (daune morale). A precizat că prin acesta Curtea Constituţională şi-a depăşit competenţa care aparţine legiuitorului conform art. 61 din Constituţie.
A considerat că nelegalitatea deciziei pronunţate în apel rezidă şi din aspectul omiterii de către instanţă a faptului că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, ceea ce în opinia sa echivalează cu stabilirea de către Parlament a noului text al legii speciale de reparaţie.
Astfel, ignorând textul în vigoare al Legii nr. 202/2010, curtea de apel, în majoritate, a încălcat legea, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.C. împotriva deciziei nr. 225/ A din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1868/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1863/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
