ICCJ. Decizia nr. 1816/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1816/2012
Dosar nr.16643/3/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta M.M. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu în satul Fundata, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, impuse tatălui său, F.I.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1682 din 15 noiembrie 2010, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei, F.I., ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că aşa cum rezultă din adresa nr. 76629 din 22 martie 1991 emisă de Ministerul de Interne (fila 6), din adeverinţa emisă de Primăria comunei Perieţi, jud. Ialomiţa (fila 7) şi din adeverinţa nr. 3200 din 7 octombrie 2008 emisă de Primăria Şandra, jud. Timiş (fila 45), coroborate cu declaraţia martorei audiate, la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, tatăl reclamantei, F.I. (aceeaşi persoană cu F.H.I., potrivit declaraţiilor de notorietate) şi familia sa (soţia F.V. şi cei 3 copii – F.E., F.M. şi F.G.) au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu în comuna Perieţi, satul Fundata, judeţul Ialomiţa, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu.
Restricţiile domiciliare au fost ridicate la data de 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 (depusă în extras, în copie, la filele 10-11 din dosar), perioada în care familia reclamantei a avut stabilit domiciliul obligatoriu fiind 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.
Potrivit Hotărârii nr. 107 din 13 septembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 (filele 8-9), s-a acordat tatălui reclamantei, F.I., o indemnizaţie lunară în cuantum iniţial de 821 lei, în baza art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora măsura dislocării şi stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speţă, reclamanta M.M. a formulat cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, F.I., în prezent decedat, făcând dovada calităţii procesuale active prin depunerea la dosar a actelor de stare civilă şi a certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctului F.I. (filele 13-15).
Tribunalul a constatat că prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă (deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955), s-au creat tatălui reclamantei suferinţe în plan moral, social şi profesional, marcându-i întreaga existenţă, aspecte confirmate de martora audiată. Astfel, martora S.Z. (având calitatea de martoră directă, care, împreună cu familia sa, a fost supusă aceleiaşi măsuri administrative a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu) a relatat în mod amănunţit aspecte privind condiţiile dificile de viaţă din Bărăgan, unde reclamanta şi familia sa au fost transportaţi, în iunie 1951, în vagoane, ca urmare a deportării mai multor familii (fila 36).
De asemenea, martora a declarat că familiile dislocate au fost nevoite să-şi construiască locuinţe, respectiv bordeie, iar din cauza inundaţiilor din acea perioadă, sora reclamantei, R., a decedat la vârsta de aproximativ 2 ani. A mai arătat martora că, în perioada domiciliului obligatoriu, fratele reclamantei, F.G., s-a născut cu probleme de sănătate, reclamanta a suferit un accident, opărindu-se cu apă clocotită, iar tatăl reclamantei era nevoit să lucreze la orezărie pentru a-şi câştiga existenţa, din cauza condiţiilor de viaţă şi de muncă acesta având numeroase probleme de sănătate (osteoporoză, coxartroză, probleme pulmonare).
Prin Decizia civilă nr. 719 A din 28 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantei M.M., a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă constituţională, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M.Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluţionării prezentului apel, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a constatat că este obligatorie aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţionala a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Curtea de apel, a avut de asemenea în vedere faptul că, în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, Decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu sunt limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
S-a mai reţinut că principiul care stă la baza controlului constituţionalităţii legilor, este acela potrivit cu care Constituţia este superioară legii, aşadar orice lege contrară Constituţiei nu este lege şi că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituţia.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-şi de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes (aşa cum am arătat mai sus) şi ca atare în aceleaşi condiţii atât faţă de autorul excepţiei, cât şi faţă de alţii, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia nu mai face aplicarea textului declarat neconstituţional prin ipoteză ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziţie constituţională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, ori, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă nu era definitivă; astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat.
În speţa de faţă, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele obligatorii prin pronunţarea sentinţei recurate, ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legi aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată.
S-a reţinut totodată că, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale, aşa cum s-a arătat în cuprinsul deciziei, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
În acelaşi sens, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum s-a statuat în cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naşte ex lege, ci este condiţionat de depunerea cererilor şi de aprobarea lor de către autorităţile administrative competente, astfel că reclamanta nu se putea aştepta, ca dreptul său la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, în cursul cărora autorităţile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condiţiile. În ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă, instanţa de apel a constatat că aceştia nu ar fi putut avea o „încredere legitimă" de a obţine despăgubiri şi că este greu de admis ca un act normativ care, imediat după intrarea în vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituţionale esenţiale - şi a fost găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenţei Curţii. Reclamanta nu avea, prin urmare, o „speranţă legitimă” că cererile lor vor fi soluţionate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa.
În acelaşi timp, în cauză, nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului sau a executivului în vederea influenţării soluţionării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil sau a principiului egalităţii şi nediscriminării, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă şi al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar pe de altă parte, intervenţia a avut loc în principal, aşa cum s-a reţinut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competenţe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă şi principiilor constituţionale.
Ori, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenţie, în acele situaţii de excepţie în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Curtea de Apel a apreciat că trebuie amintită în acest context şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenţia, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”.
Prin urmare, instanţa de apel, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, a apreciat prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
Referitor la apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti instanţa de apel a constatat că sunt întemeiate pentru aceleaşi considerente.
Împotriva acestei decizii reclamata M.M. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia, a susţinut, în esenţă, că efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, fără a avea vreo înrâurire asupra prezentei cauze şi ar determina încălcarea unor dispoziţii ale CEDO, respectiv art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie privind proprietatea raportat la art. 14 din Convenţie privind discriminarea.
Recursul este nefondat.
Acţiunea dedusă judecăţii de către reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În condiţiile exprese ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Această ultimă calitate a deciziei Curţii Constituţionale de a produce efecte numai pentru viitor îşi găseşte fundamentul în chiar principiul neretroactivităţii legii, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanţele cauzei pendinte şi criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Acestei ultime categorii de situaţii juridice nu poate fi asimilată situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanţă, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcţie criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
La momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Concluzia firească într-o astfel de situaţie este aceea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Soluţia nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza Caracas împotriva României.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanţilor sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale - Cauza Atanasiu ş.a. contra României.
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
S-a avut în vedere şi faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 20 septembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Nici susţinerea referitoare la dispoziţiile art. 14 CEDO privind discriminarea nu poate fi reţinută întrucât dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este unul suveran. Reglementarea acestor măsuri prezintă o recunoaştere a caracterului abuziv a unor acte adoptate sau săvârşite de fostul regim şi, în acelaşi timp, o repunere în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune. Astfel fiind, în aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii de genul celor menţionate mai sus instanţele au obligaţia de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu este posibilă extinderea - pe calea interpretării - în faza de aplicare a acestor acte normative, la categorii de persoane care nu au fost vizate.
Fiind vorba de acţiuni în justiţie promovate în temeiul unor norme speciale cu caracter reparator nu sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. A considera altfel echivalează cu sancţionarea indirectă a statului pentru faptul că nu a adoptat un anumit gen de măsuri reparatorii pentru o categorie de persoane prejudiciate în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condiţiile în care a reglementat acele măsuri reparatorii pentru alte categorii de persoane.
Dacă în cuprinsul legii s-a înserat o discriminare între persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi cele care în aceeaşi perioadă au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, această discriminare nu poate fi înlăturată în faza de aplicare a legii prin invocarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât - astfel cum am arătat deja - Legea nr. 221/2009 are un caracter reparator iar statul este suveran în a reglementa sau nu măsuri reparatorii pentru prejudiciul produs diverselor categorii de persoane în perioada regimului comunist. Această discriminare poate fi invocată numai în condiţiile aplicării unor norme de drept comun, în măsura în care s-ar nega dreptul unor categorii de persoane la despăgubiri deşi aceştia ar face dovada, în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, a producerii unui prejudiciu.
Pretinsa încălcare a art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil şi încălcarea dreptului la apărare nu poate fi reţinută, întrucât nu s-a arătat ce dispoziţii din legislaţia internă au fost încălcate în legătură cu dreptul său la un proces echitabil şi a dreptului la apărare.
De altfel, din analiza actelor dosarului s-a constatat că recurenta a beneficiat de apărare calificată iar probele administrate în cauză au fost supuse dezbaterilor.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei civile nr. 719 A din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1817/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1815/2012. SECŢIAA-II-A CIVILĂ. Pretenţii.... → |
|---|
