ICCJ. Decizia nr. 1835/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1835/2012
Dosar nr.28359/3/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 28359/3/2009, la data de 30 iunie 2009, reclamantul B.M., asistat de B.E., în calitate de mamă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că reclamantul are calitatea de persoana îndreptăţită la acordarea de despăgubiri; să se dispună obligarea pârâtului M.B., prin P.G., să înainteze dosarul nr. 41102 întocmit în baza Legii nr. 10/2001 către Comisia Centrala cu propunerea de acordare de despăgubiri, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Chiristigiilor, sectorul 2, alcătuit din teren în suprafaţa de 360 m.p. şi construcţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1300 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul B.M., minor, asistat de B.E., în calitate de mamă, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G.; a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul din Bucureşti, str. Chiristigiilor, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 425 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 187,70 m.p.; a dispus ca valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent să se stabilească prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor de 23.402 ROL; a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul nr. 41102, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, către Comisia Centrală cu propunerea de acordare a despăgubirilor menţionate şi a lua act că nu s-a solicitat plata cheltuielilor de judecată
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantului, C.M., a solicitat emiterea unei dispoziţii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv, situat în Bucureşti, str. Chiristigiilor, notificare în baza căreia a fost format, la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a M.B., dosarul nr. 41102. Această notificare nu a fost soluţionată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcţie şi teren sus, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut această dovadă, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind, aşadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menţionat a autorilor săi, C.M., C.C. şi C.A., dar şi calitatea de moştenitor de pe urma acestora.
Astfel, imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. Chiristigiilor a fost dobândit de autorul A.R.C., prin ordonanţa de adjudecare nr. 1224 din 16 martie 1906, act menţionat în actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 22273/1928. Prin acest act de partaj voluntar, imobilul în litigiu a revenit în coproprietate, în cote egale, de câte 1/2, numiţilor D.A.C. şi A.A.C.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sub nr. 32933 din 20 noiembrie 1930, cota de ½ deţinută de D.A.C. este transmisă fratelui E.C., care, la rândul său, înstrăinează această cotă către N.M.G., conform actului de vânzare-cumpărare, autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat,sub nr. 12626 din 6 aprilie 1936.
Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 604 din 12 ianuarie 1942, coproprietarii N.M.G. şi A.A.C. partajează imobilul din str. Chiristigiilor, compus din 850 m.p. teren şi clădiri, parţial, ei urmând a rămâne în coproprietate asupra faţadei imobilului şi a unei părţi de teren.
În ceea ce priveşte modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, tribunalul a reţinut, aşa cum rezultă din situaţia juridică ataşată, coroborată cu copia Decretului nr. 1167/1968, că imobilul din str. Chiristigiilor, în suprafaţă de 850 m.p. teren şi 375,41 m.p. construcţii, a fost expropriat, în baza acestui act, de la proprietarii C.A. şi M.L., fără a se preciza cota sau suprafaţa de teren şi construcţie ce ar fi revenit fiecăruia dintre aceştia.
Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada deplină a faptului că autorul său, C.A.A., era proprietar asupra cotei de ½ din imobilul situat în Bucureşti, str. Chiristigiilor, la momentul exproprierii acestuia, în anul 1968.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 378/1977, de pe urma defunctului C.A.A., a rămas ca moştenitoare C.C., iar, potrivit certificatului de moştenitor nr. 290 din 23 martie 1987, a rămas ca unică moştenitoare a numitei C.C. notificatoarea C.M.
Întrucât reclamantul este unicul moştenitor al defunctei C.M., conform certificatului de moştenitor nr. 50 din 24 martie 2005, tribunalul a constatat că reclamantul a dovedit că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru cota de ½ din imobilul din str. Chiristigiilor, compus din suprafaţa totală de teren de 850 m.p. şi construcţii de 375,41 m.p.
Având în vedere dovedirea de către reclamant a calităţii de persoană îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul din Bucureşti, str. Chiristigiilor, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 425 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 187,70 m.p.
Tribunalul a constatat că nu se poate da valoare principiului restituirii în natură, prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul este afectat de elemente de utilitate publică, constând în blocul care poartă nr. 6 pe str. Chiristigiilor, trotuar pietonal, trotuar protecţie şi carosabil alee acces, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent se va stabili prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor de 23.402 ROL, despăgubiri primite de C.A., la momentul exproprierii.
Întrucât emiterea titlurilor de despăgubire urmează procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 24712005, tribunalul a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul nr. 41102, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, către Comisia Centrală, cu propunerea de acordare a despăgubirilor menţionate.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul M.B., prin P.G.
Prin Decizia civilă nr. 343/ A din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulată apelantul - pârât M.B., prin P.G.
Examinând criticile formulate de către pârât, Curtea a constatat că acestea se referă, în principal, la consecinţele nerespectării termenului de 60 de zile, în care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, trebuia soluţionată notificarea, precum şi la imposibilitatea trimiterii dosarului format în baza cererii reclamanţilor de acordarea a măsurilor reparatorii la Comisia Centrală, din cauza lipsei avizului de legalitate emis de prefect.
Răspunzând criticilor cu care a fost învestită instanţa de apel, Curtea a reţinut, cu privire la nerespectarea termenului de 60 de zile, următoarele aspecte, care decurg din reglementările legale incidente şi din cele statuate de instanţe supremă, şi care sunt de natură să evidenţieze caracterul acestui termen, semnificaţia şi consecinţele juridice ale nerespectării sale.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent poate avea două date de referinţă de la care începe să curgă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care, odată cu notificarea, nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. În cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi, totodată, a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu posedă actele respective are semnificaţia acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
De asemenea, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 arată, prin dispoziţiile art. 32.2, că, în ipoteza în care, după comunicarea unităţii deţinătoare, persoana îndreptăţită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.
Acceptarea unei prorogări tacite se poate obţine şi cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din aceeaşi lege (invitarea persoanei îndreptăţite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca, în procesul-verbal întocmit cu acest prilej, să se facă menţiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna şi de persoana invitată).
În cazul în care însă persoana îndreptăţită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde, în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din aceeaşi lege, că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situaţiei respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptăţită, deşi invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.
Prevederile art. 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 evidenţiază că actele solicitate în mod expres de către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esenţiale pentru soluţionarea notificării şi numai dacă nu s-a emis deja Decizia de soluţionare.
Curtea a apreciat că aceste dispoziţii legale sunt de natură să ofere un răspuns susţinerilor apelantului pârât, din economia acestor prevederi (astfel cum au fost interpretate şi de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. XX/2007, pronunţată în recurs în interesul legii), rezultând caracterul obligatoriu şi imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.
De asemenea, faptul că legea stabileşte în sarcina persoanelor îndreptăţite obligaţia de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere, cât şi dovada deţinerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condiţiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deţinătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluţionare.
Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptăţite, prin care să li se solicite completarea probatoriului, în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile, stabilit imperativ de legiuitor.
Având în vedere caracterul esenţialmente reparatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cât şi stringenţa soluţionării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare şi natura juridică a termenului de 60 de zile, a apreciat că depăşirea sa nu poate avea drept unică consecinţă doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.
Dreptul persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecinţa rămânerii în continuare în aşteptarea unei soluţii, având în vedere că se contestă, implicit, posibilitatea instanţei de trece la soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare formulată în condiţiile legii speciale.
Această îndrituire legală a instanţei de a rezolva fondul notificării a fost recunoscută instanţelor de judecată prin Decizia nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte, în recurs în interesul legii, statuându-se că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la imposibilitatea trimiterii dosarului format în temeiul notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001, din cauza lipsei avizului de legalitate al prefectului, Curtea, valorificând cele statuate de instanţa supremă, prin Decizia civilă pronunţată în recurs în interesul legii, anterior menţionată, a apreciat că avizul de legalitate al prefectului nu mai poate fi considerat necesar, în cazul în care instanţa de judecată a examinat fondul notificării şi, implicit, îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului şi la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, şi a pronunţat o hotărâre judecătorească, în sensul constatării dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor stabili de către Comisia Centrală, în condiţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul M.B., prin primarul general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii intimatului reclamant, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de apel a respins, în mod eronat, ca nefondat, apelul pârâtului, reţinând că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat.
Soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, din moment ce, în speţa dedusă judecății, nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B. de a soluţiona notificarea intimatului reclamant sau de o lipsă a răspunsului, care să atragă incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, în sensul soluţionării notificării pe fond de către instanţa de judecata.
Chiar daca s-ar accepta faptul că termenul legal de 60 de zile ar fi un termen imperativ, trebuie avut în vedere art. 22 din Legea nr. 10/2001 (modificat prin Legea nr. 247/2007), care stipulează că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la momentul soluţionării notificării.
În ceea ce priveşte înaintarea dosarului administrativ, împreună cu dispoziţia motivată, direct, către C.C.S.D., este evident faptul că o asemenea măsura se află în contradicţie cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005), avizul de legalitate al prefectului fiind obligatoriu in orice situaţie (indiferent dacă notificarea a fost soluţionată direct, pe cale administrativă sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a soluţionat, pe fond, notificarea), sub acest aspect soluţia instanţei de apel fiind esenţialmente nelegală.
Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:
Asupra primului motiv de recurs, prin care se invocă, în esenţă, că, în cauza dedusă judecăţii, nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B. de a soluţiona notificarea intimatului reclamant sau de o lipsă a răspunsului, care să atragă incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, instanţa de recurs reţine că instanţele fondului au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale speciale care reglementează termenul în care trebuie soluţionate notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, stabilind natura imperativă, absolută a termenului de 60 zile, defipt de lege pentru soluţionarea notificărilor, momentele de la care începe să curgă, conduita organelor administrative învestite cu astfel de notificări, precum şi atributul instanţei de a soluţiona o asemenea notificare pe fond, în ipoteza în care acest termen nu a fost respectat, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie de care se bucură o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege în această materie, în sensul art. 6 al C.E.D.O.
În acest sens, a fost corect aplicată în cauză Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat, în mod obligatoriu, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cu privire la pretinsa absenţă a dovedirii caracterului nejustificat al refuzului M.B. de a soluţiona notificarea intimatului reclamant sau inexistența unei probe privind absenţa răspunsului însăşi, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt simple susţineri, care nu îşi găsesc corespondent în textele legale, câtă vreme nesoluţionarea notificării în cauză, în perioada 2001 (momentul formulării sale) – 2009 (momentul învestirii instanţei), echivalează cu refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare a imobilului în litigiu de a soluţiona notificarea, iar, în cauză, sarcina probei existenţei unui răspuns la notificare, în sens pozitiv sau negativ, deci a ieşirii din pasivitate a organelor administrative cu atribuţii jurisdicţionale, incumba recurentului pârât, probă ce nu a fost administrată.
In ceea ce priveşte critica privind obligaţia impusă de instanţele fondului recurentului pârât de a înainta dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia motivată, direct, către C.C.S.D., în absenţa avizului de legalitate al prefectului, care, în opinia recurentului, ar fi în contradicţie cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005), Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, întrucât această obligaţie a fost dispusă tocmai în considerarea realizării procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obţinerea şi înaintarea avizului de legalitate al instituţiei prefectului fiind obligatorie numai în ipoteza în care dosarele au fost soluţionate în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, conform OUG nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu şi în ipoteza în care persoana interesată a declanşat procedura judiciară, prin care se solicită rezolvarea fondului notificării, ipoteza dedusă judecăţii, în care instanţa de judecată, cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept, verifică îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi dovada dreptului de proprietate pretins, astfel încât invocarea acestui motiv nu poate determina reformarea hotărârii pronunţate în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 343/ A din 31 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 343/ A din 31 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1838/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1773/2012. Civil → |
|---|
