ICCJ. Decizia nr. 1867/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1867/2012
Dosar nr. 2769/117/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 966 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis plângerea reclamantei M.S., în contradictoriu cu pârâţii P.M. Cluj-Napoca şi M. Cluj-Napoca, a anulat în parte dispoziţia nr. 1740/2010 şi a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 190 m.p., identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. V.V., a menţinut prevederile referitoare la acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferenţa de suprafaţă de 241 m.p., a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2690 lei.
În fapt, s-a reţinut că terenul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 110/1972, de la antecesoarea reclamantei, C.N.
S-a reţinut că îndreptăţirea reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, nu a fost contestată.
Raportului de expertiză extrajudiciară a constatat că terenul expropriat a fost în suprafaţă de 431 m.p., dintr-o suprafaţă totală de 651 m.p., fiind înscris în CF nr. 21670 Cluj. Pe diferenţa de teren neexpropriată este proprietară reclamanta, cu titlul de moştenire. Din suprafaţa expropriată, există o suprafaţă de teren de 190 m.p., neocupată de construcţii, ce poate fi restituită în natură, Restituirea se impune cu atât mai mult cu cât această suprafaţă poate fi alipită parcelei deţinute, cu titlu de proprietate, de către reclamantă.
Pârâţii nu au contestat concluziile raportului de expertiză sub aspectul identificării şi a stabilirii suprafeţei libere, solicitând doar o reverificare a limitelor de proprietate faţă de imobilele învecinate.
Instanţa a apreciat că această reverificare a limitelor proprietăţii nu mai este necesară, întrucât terenul ce se propune a fi restituit reclamantei este în folosinţa acesteia, prin urmare, acesta nu stânjeneşte folosinţa imobilelor învecinate.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial în cuantum de 2690 lei.
Prin Decizia civilă nr. 112/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul pârâtului P.M. Cluj - Napoca, a schimbat în parte sentinţa, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, stabilit la suma de 2490 lei, în loc de 2690 lei, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, a obligat apelantul să plătească intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel.
S-a reţinut că, prin dispoziţia nr. 9014 din 01 octombrie 2007 a P.M. Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile primite la expropriere pentru terenul revendicat înscris în C.F. nr. 21670, cu nr. top. 21585/113/2, situat în str. Batozei, în favoarea reclamantei.
Prin dispoziţia nr. 1740 din 18 martie 2010, s-a modificat art. 1 al dispoziţiei nr. 9014 din 01 octombrie 2007, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul revendicat înscris în C.F. nr. 21670 cu nr. top. 21585/113/2 în suprafaţă de 431 m.p., situat în Cluj-Napoca str. Batozei, în favoarea reclamantei.
Conform C.F. nr. 21670 Cluj asupra imobilului de sub A+1, nr. top. 21585/113, loc de casă la „D.G.”’, în suprafaţă de 651 m.p.., a fost înscris sub B.2 dreptul de proprietate în favoarea proprietarei tabulare C.N., cu titlu de cumpărare prin încheierea de C.F. nr. 6672 din 21 decembrie 1956.
Ulterior, în baza Decretului nr. 110/1972, imobilul de sub A+1 s-a dezlipit din această C.F. şi s-a împărţit în felul următor: imobilul cu nr. top. nou 21585/113/1, teren în suprafaţă de 220 m.p. s-a reînscris în această C.F. sub A+2, în favoarea vechiului proprietar, iar imobilul cu nr. top. nou 21585/113/2, teren în suprafaţă de 431 m.p., s-a transcris în C.F. nr. 29977 nou înfiinţată, în favoarea S.R.
Fosta proprietară tabulară C.N., prin notificările expediate sub nr. 427 din 12 februarie 2002 şi nr. 468 din 13 februarie 2002, a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat. C.N. a decedat la data de 21 noiembrie 2003, iar reclamanta M.S. este moştenitoarea acesteia, în calitate de fiică, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 8 din 15 martie 2004.
Potrivit raportului de expertiză extrajudiciară a rezultat că din suprafaţa totală de teren, expropriată de S.R. prin Decretul nr. 110/1972, de 431 m.p., terenul efectiv ocupat de stat este de 241 m.p., astfel încât există o suprafaţă de 190 m.p. teren care, deşi a fost expropriat, nu este ocupat de construcţii, fiind liber şi putând fi restituit în natură. Acest teren este deja în folosinţa exclusivă a reclamantei, fiind îngrădit, astfel că nu stânjeneşte folosinţa proprietarilor din blocul de locuinţe R 6-7, învecinat, existând o distanţă suficientă până la bloc.
Contrar susţinerilor pârâtului apelant, acesta nu a contestat concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară sub aspectul identificării şi a stabilirii suprafeţei libere, ci a solicitat doar o verificare a limitelor de proprietate faţă de imobilele învecinate.
Critica pârâtului apelant referitoare la faptul că terenul de 190 mp. se află într-o zonă sistematizată, astfel încât nu poate fi restituit în natură, nu poate fi primită, întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
Aşa cum s-a arătat, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcţional întregul teren afectat, pentru a fi incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci din suprafaţa de teren expropriată de 431 m.p., doar suprafaţa de 241 m.p. teren este afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar suprafaţa de 190 m.p. teren este liberă, se află deja în folosinţa reclamantei, nu este ocupată de construcţii noi, autorizate, şi nu este afectată servituţilor legale sau altor amenajări de utilitate publica, astfel încât poate fi restituită în natură.
S-a apreciat că motivul de apel referitor la modul de acordare a cheltuielilor de judecată este parţial întemeiat, întrucât reclamanta a dovedit cuantumul acestora, astfel: prin chitanţa nr. 197 din 21 aprilie 2010 - 500 lei, prin chitanţa nr. 207 din 01 iunie 2010 - 700 lei, prin chitanţa nr. 213 din 16 iunie 2010 - 300 lei, reprezentând onorariul avocaţial, iar prin chitanţa nr. 0200373 din 31 august 2010 - 990 lei, reprezentând onorariul cuvenit expertului V.V., în total suma de 2490 lei, în loc de 2690 lei, cât în mod greşit a stabilit instanţa de fond.
Susţinerea pârâtului privitoare la faptul că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ şi nu a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reţinută, întrucât atât onorariul avocaţial, cât şi onorariul cuvenit expertului, astfel cum acestea au fost dovedite de reclamantă în conformitate cu art. 1169 C. proc. civ., sunt proporţionale cu valoarea pricinii, cu complexitatea litigiului, precum şi cu volumul de muncă al avocatului şi al expertului numit în cauză şi reprezintă cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Critica pârâtului apelant referitoare la faptul că nu este în culpă procesuală, deoarece tribunalul a dispus doar anularea în parte a dispoziţiei nr. 1740 din 18 martie 2010, nu poate fi primită, întrucât plângerea reclamantei a fost admisă în întregime, aşa cum a fost formulată, iar prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea în întregime a acţiunii, ca nefondată, astfel încât culpa sa procesuală este mai mult decât evidentă, fiind partea care a pierdut procesul.
În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat apelantul P.M. Cluj-Napoca, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul avocaţial.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 16 mai 2011, pârâtul P.M. Cluj-Napoca, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea eronată a prevederilor legale incidente în cauză.
Conform prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligat să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o procedură administrativă obligatorie, în cadrul căreia, P.M. Cluj-Napoca are obligaţia de a soluţiona pe fond notificarea sub toate aspectele, respectiv posibilitatea legală de a alege modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „..dacă restituirea în natură nu este posibilă potrivit prezentei legi .. persoanele îndreptăţite beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent”.
În cauza dedusă judecăţii s-au formulat obiecţiuni, prin care s-a susţinut că expertul a omis să coteze poziţia noii limite de proprietate faţă de faţada blocului din str. Bucium. În mod greşit instanţa de apel nu a ţinut seama de cele învederate şi nu a solicitat expertului să reanalizeze situaţia şi sub acest aspect.
Cu privire la aplicabilitatea art. 274 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond cu privire la acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferenţa de suprafaţă de 241 m.p. (dispoziţie prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale şi nu s-a propus respingerea acesteia), prin urmare, s-a propus anularea în parte a dispoziţiei contestate.
Astfel, s-a susţinut că şi raportat la acest aspect, acesta nu este în culpa procesuală.
În privinţa cheltuielilor de judecată din apel, s-a susţinut că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea eronată a prevederilor legale incidente.
Instanţa de apel nu şi-a îndeplinit rolul activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (4) şi (5), stabilind în sarcina recurentei, cheltuielile de judecată într-un cuantum nejustificat de mare, şi anume a încuviinţat acordarea acestora în cuantumul solicitat de către reclamantă, fără a-şi îndeplini rolul activ de a verifica justificarea acestuia.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, utilizând ca şi criterii de apreciere elemente precum valoarea pricinii, proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Raportat la condiţiile concrete ale prezentei cauze, s-a solicitat instanţei să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi să dispună reducerea cuantumului onorariului pus în sarcina pârâtului cu titlu de cheltuieli de judecată.
Ca atare, în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care instanţa de fond a obligat, este de observat că acestea au fost admise fără nici o cenzură, în totală contradicţie cu prevederile deciziei nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale, care dispune ca cenzurarea onorariului avocaţial este cu atât mai necesară cu cât onorariul avocaţial urmează a fi suportat de partea potrivnică.
Prin necenzurarea onorariului de avocat în această etapă procesuală a fost încălcat dreptul la acces la justiţie, în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, fiind astfel expuşi atitudinii abuzive a creditorului.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Nu poate fi reţinută nici o critică de nelegalitate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât circumstanţele particulare ale procesului pendinte, tocmai în considerarea acestor dispoziţii de principiu, au impus soluţia conferită de dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa terenul parţial, persoana îndreptăţita poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupata de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
Instanţele fondului au constatat prioritar că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcţional întregul teren afectat, pentru a fi incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci din suprafaţa de teren expropriată de 431 m.p., doar suprafaţa de 241 m.p. teren este afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar suprafaţa de 190 m.p. teren este liberă, se află deja în folosinţa reclamantei, nu este ocupată de construcţii noi, autorizate, şi nu este afectată servituţilor legale sau altor amenajări de utilitate publica, astfel încât poate fi restituită în natură.
Faptul că Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o procedură administrativă obligatorie, în cadrul căreia, P.M. Cluj-Napoca are obligaţia de a soluţiona pe fond notificarea sub toate aspectele, respectiv posibilitatea legală de a alege modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, nu înseamnă că soluţia propusă nu poate fi cenzurată în căile de atac speciale prevăzute de lege, cu toate consecinţele posibile, confirmarea sau dimpotrivă reformarea acesteia, în tot sau în parte.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la obiecţiunile aduse raportului de expertiză, întrucât pentru a deveni eficientă într-o cale extraordinară de atac, critica trebuie să respecte exigenţele art. 304 C. proc. civ. şi, mai mult, să se raporteze la considerentele pe care instanţa inferioară le-a avut în vedere atunci când a dispus o anumită soluţie procedurală, fiind irelevant aşadar simplul fapt al formulării lor.
În privinţa criticii referitoare la aplicabilitatea art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază, ca nefondată, întrucât, sub aspectul culpei procesuale, s-a reţinut corect că plângerea reclamantei a fost admisă în întregime, în contextul în care în apărare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Chiar dacă potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, importante fiind criteriile referitoare la valoarea pricinii, proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, circumstanţele cauzei pendinte au îndreptăţit instanţele anterioare să aprecieze că aceste cheltuieli au fost justificate în condiţiile legii şi sunt rezonabile, situaţie care corespunde chiar şi exigenţelor art. 6 din C.E.D.O., prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 112/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1880/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1862/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
