ICCJ. Decizia nr. 1849/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1849/2012
Dosar nr.10895/3/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2009 reclamantele B.O. şi B.S. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul oficial de la data plăţii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 727 din 21 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, reţinându-se că în cauză, contractul de vânzare cumpărare invocat de reclamante a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât, nu este îndeplinită una dintre condiţiile instituite de art. 501 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantele nu sunt îndreptăţite să beneficieze de preţul de piaţă actual al imobilului, ci numai de preţul pe care l-au achitat, actualizat, preţ pe care de altfel l-au şi obţinut, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 761 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
Prin Decizia nr. 254/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului, reţinând următoarele:
Sub aspectul situaţiei de fapt, curtea a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, B.O. şi soţul B.I., au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1, situat în imobilul din Bucureşti str. A.A., parter, sector 1, cu preţul de 44.158.984 lei ROL, achitat integral. B.I. a decedat la data de 27 iunie 2001, moştenitori fiind, conform certificatului de moştenitor din 4 iulie 2001, eliberat de BNP - I.M., B.O., în calitate de soţie supravieţuitoare şi B.S., în calitate de fiică.
Prin Decizia civilă nr. 157 din 02 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996 şi a obligat pârâţii să lase în deplină în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 din str. A.A., sector 1 reclamanţilor E.D. şi E.F.
Curtea a constatat că, în mod judicios, tribunalul a reţinut că în cauză este aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu al art. 501 din lege, reclamantelor cuvenindu-li-se legal numai preţul actualizat (preţ actualizat obţinut deja prin Decizia civilă nr. 761 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti), iar nu şi excedentul de valoare până la valoarea de piaţă.
Astfel, faptul că actul de vânzare cumpărare în discuţie a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranşat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă menţionată mai sus, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai sus menţionat.
Prin această hotărâre (f. 7-8 dosar fond ) s-a stabilit irevocabil că imobilul a fost cumpărat de către familia B. după ce fusese restituit, inclusiv administrativ, către foştii proprietari, nemaiputând face obiect al vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995.
De aceea, toate consideraţiile făcute de apelanţii reclamanţi în sensul că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat fără a exista vreun impediment legal şi că nu au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, au fost considerate irelevante în cauza prezentă, nemaiputându-se a se repune în discuţie la acest moment aspectele care vizează legalitatea contractului. Aceste apărări ce vizează valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare ar fi putut căpăta relevanţă în cauza soluţionată prin Decizia civilă nr. 157 din 02 aprilie 2003.
În raport de situaţia din speţă, în cauză, reclamanţilor li se cuvine doar preţul actualizat, iar nu preţul de piaţă, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text care reia principiul general al efectelor nulităţii, conform căruia declararea nulităţii unui contract atrage restituirea prestaţiilor.
Aceasta spre deosebire de situaţia evicţiunii consumate, care are drept ipoteză un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul restituirii prestaţiilor, ci răspunderea pentru evicţiune întemeiată pe art. 1337 şi urm. C. civ.
Situaţia apelanţilor reclamanţi este total diferită de cea din cauza Raicu contra României, în acea cauză încălcarea constatată de instanţa europeană grefându-se tocmai pe faptul că, printr-o hotărâre judecătorească dată de jurisdicţiile interne fusese respinsă cererea de declarare a nulităţii contractului, fiind astfel recunoscut un bun, ingerinţa fiind ulterior săvârşită prin promovarea şi admiterea unui recurs în interesul legii.
Or, în cauză reclamantele nu a avut recunoscut nici un moment un bun printr-o astfel de hotărâre judecătorească, dimpotrivă, prin hotărâre judecătorească le-a fost anulat contractul, cu consecinţa de a fi consideraţi că nu au avut niciodată vreun drept asupra imobilului.
Pentru aceste motive, curtea a constatat nefondat apelul formulat şi, în baza art. 296 C. proc. civ., l-a respins ca atare.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamantele care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, consideră că în cauză sunt îndeplinite condiţiile stipulate de această normă legală întrucât actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul lor s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data cumpărării imobilului în litigiu, nu le-a fost adusă la cunoştinţă împrejurarea că aceasta a fost restituit şi că acesta nu se mai află în proprietatea statului.
În acest context nu se poate reţine reaua-credinţă la achiziţionarea locuinţei şi, în condiţiile respectării întocmai a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, au susţinut că în mod greşit nu au fost aplicate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, temeiul cererii de chemare în judecată.
Rambursarea preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat cu rata inflaţiei, nu răspunde criteriului de proporţionalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii sens în care a fost invocată cauza Raicu c. României.
Recursul nu este fondat.
Prin Decizia nr. 157 din 2 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996, obligând pârâţii (reclamanţii în cauza de faţă) să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 din str. A.A., sector 1 reclamanţilor E.D. şi E.F.
Hotărârea judecătorească amintită a reţinut, irevocabil, că imobilul menţionat a fost cumpărat de familia B. după ce acesta fusese restituit, inclusiv administrativ (chestiune reliefată şi din probaţiunea administrată în recurs), foştilor proprietari, astfel încât nu mai putea face obiectul vânzării în baza Legii nr. 112/1995.
Ceea ce este cert este că titlul reclamanţilor a fost judiciar şi irevocabil desfiinţat, context în care, nu mai pot fi repuse în discuţie aspectele privind valabilitatea contractului, respectiv încheierea sa cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, cum legal a reţinut curtea de apel.
Or, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, legea pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (21) (invocate de instanţe) şi art. 501, conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor ce au stat la baza admiterii acestei acţiuni instanţa să nu fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de transmisiune sau reaua - credinţă a cumpărătorului, ipoteză neîndeplinită în cauză şi care împiedică astfel aplicarea normei legale invocate în recurs - art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea criticilor reclamanţilor pe neconformitatea despăgubirii cu jurisprudenţa convenţională, de asemenea, nu poate fi reţinută, dat fiind datele factuale diametral opuse între cauza de faţă şi cauza invocată (Raicu c. României), încălcarea constatată de instanţa europeană fiind justificată pe faptul că printr-o hotărâre judecătorească dată în jurisdicţiile naţionale a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii contractului, desfiinţată ulterior în urma exercitării unui recurs în anulare, ingerinţă incompatibilă cu normele şi jurisprudenţa convenţională (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.O. şi B.S. împotriva deciziei nr. 254/ A din 08 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1859/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1846/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
