ICCJ. Decizia nr. 1841/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1841/2012
Dosar nr.5393/117/2010
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 973 din 16 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 75.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta este fiica numitului S.I., decedat la 28 martie 1980, condamnat prin sentinţa penală nr. 39/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, secţia I-a la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. II lit. f) şi Decretul nr. 212/1948.
Prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, Curtea Constituţională a României a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.Aceste decizii au fost publicate în M. Of. al României nr. 1361 din 15 noiembrie 2010. Prin urmare, la data pronunţării hotărârii, textul de lege pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile a fost declarat neconstituţional, iar de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate în M. Of. al României, aplicabilitatea textului de lege încetează.
Tribunalul a apreciat că nici dispoziţiile convenţionale sau jurisprudenţa C.E.D.O. prin raportare la art. 1 Protocol 1, nu pot fi primite, reclamanta neputând afirma existenţa unei speranţe legitime în acest sens, cu privire la dobândirea unui bun.
Este real că legiuitorul în virtutea dreptului său a edictat o normă, însă această normă, aşa cum a constatat Curtea Constituţională, este neconformă cu legea fundamentală şi astfel nu poate da naştere unor efecte juridice.
Prin Decizia civilă nr. 177/ A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinând următoarele:
Suportul daunelor morale îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, dar aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
În cauză nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi ridicată, potrivitdispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind, însă, definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.
De asemenea, nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. De asemenea, nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, s-a reţinut că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta S.V., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că, la soluţionarea cauzei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, ce consacră caracterul prioritar al reglementărilor internaţionale celor interne (naţionale), apreciind greşit că actele internaţionale invocate în cauză au doar caracter de recomandare.
Cu ocazia soluţionării apelului, instanţa de apel nu a analizat critica sa constând în anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerentul că la data soluţionării cauzei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept.
Chiar dacă nici până la momentul soluţionării apelului nu s-a dat o nouă reglementare dispoziţiilor declarate neconstituţionale, prin refuzul amânării judecării cauzei i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, întrucât, după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de Constituţie pentru corelarea dispoziţiilor constatate neconstituţionale, avea posibilitatea modificării temeiului juridic al acţiunii, pe dreptul comun, modificare care nu mai poate fi făcută în apel.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care prima instanţă, respectiv instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, sentinţa cât şi Decizia instanţei de apel au fost pronunţate ulterior acestui moment, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării cauzei, instanţele fondului nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: "prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Celelalte critici dezvoltate în recursul părţii privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare prin refuzul amânării soluţionării cauzei, nu pot fi de asemenea primite, întrucât cadrul procesual dedus judecăţii a fost fixat prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009 iar o eventuală modificare a sa nu poate opera decât în condiţiile art. 132 C. proc. civ., (moment depăşit), iar în apel este inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 294 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica privind caracterul obligatoriu al actelor internaţionale invocate în cauză, întrucât potrivit normei constituţionale invocate de parte acest caracter îl au actele şi tratatele internaţionale ratificate de România (la care este parte), şi din a căror perspectivă a fost analizată pricina, iar nu şi celelalte acte internaţionale, ce au, astfel cum legal a reţinut şi curtea de apel, caracter de recomandare.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 177/ A din 17 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1847/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1839/2012. Civil → |
|---|
