ICCJ. Decizia nr. 1868/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1868/2012
Dosar nr.5128/117/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 790 din 28 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. 5128/117/2009, s-a admis excepţia inadmisibilităţii; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P. şi s-a respins acţiunea faţă de acest pârât; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia, împotriva pârâţilor Statul Român, prin M.F.P., Statul Român prin Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, pentru constatare nulitate titlu, rectificare carte funciară, recunoaştere drept de proprietate asupra imobilului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin M.F.P., că aceasta a fost admisă, întrucât imobilul în litigiu a intrat „în proprietatea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca şi face parte din domeniul privat al statului".
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de M.F.P. doar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului din domeniul public.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Educaţie şi Învăţământului, acesta a fost respinsă, întrucât în C.F. Cluj figurează imobilul teren cu privire la care s-a formulat cererea de revendicare ca fiind în proprietatea Statului Român şi în folosinţa Ministerului Învăţământului Public, acest pârât fiind necesar a fi menţinut în proces pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.
Potrivit copiei, imobilul, compus din casă din ciment şi cărămidă, cu 3 etaje, acoperită cu ţiglă, constând din: subsol, 3 ateliere şi pivniţă; parter, 2 localuri pentru prăvălie, 7 camere, 7 bucătării şi 1 cameră de baie; etajul I, 14 camere şi dependinţe; etajul II, 15 camere şi dependinţe, şi etajul III, 15 camere şi dependinţe, şi curte, situat în str. Regele Ferdinand, a constituit proprietatea E.C.R.L., iar în baza Decretelor nr. 176/1948, nr. 2566/1948 şi 45/1949 a trecut în proprietatea Statului Român şi în folosinţa Ministerului Învăţământului Public.
În baza documentaţiei tehnice şi a cererii Statului Român, imobilul a fost împărţit în imobil teren cu construcţii în suprafaţă de 721 mp şi teren curte în str. Horea, jud. Cluj, în suprafaţă de 179 mp.
Conform copiei contractelor de vânzare depuse la dosarul cauzei, a rezultat că din cele 34 de spaţii locative în care a fost dezmembrat imobilul construcţie înscris iniţial în C.F. Cluj majoritatea au fost vândute celor care le ocupau cu titlu de chirie, în prezent fiind în administrarea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, precum şi terenul aflat în prezent în două cărţi funciare.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente.
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a solicita instanţelor judecătoreşti să analizeze valabilitatea titlului în baza căruia statul a devenit proprietarul unor imobile. Această analiză a valabilităţii urma să se raporteze la îndeplinirea la momentul preluării a condiţiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998. Până la apariţia legilor speciale de retrocedare, Legea nr. 213/1998 a constituit dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate în perioada 6 martie 1948 - 22 decembrie 1989, în măsura în care acestea nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Prin OUG nr. 94/2000, s-a creat cadrul legal special pentru retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase şi care au fost preluate cu sau fără titlu de statul român, mai puţin a lăcaşurilor de cult. După cum se poate observa, imobilul în litigiu fiind preluat în baza Decretului nr. 177/1948, şi regimul juridic al acestuia a fost reglementat de dispoziţiile OUG nr. 94/2000. Conform dispoziţiilor art. 1 pct. 9 din OUG nr. 94/2000, s-a prevăzut un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia, iar după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Deşi OUG nr. 94/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 308 din 4 iulie 2000, aprobarea ei s-a făcut prin Legea nr. 501/2002 publicată în M. Of. nr. 561 din 31 iulie 2002.
S-a concluzionat, că a existat un termen rezonabil oferit de legea specială în care persoana îndreptăţită putea formula cererea de retrocedare sau de restituire; că C.E.D.O. s-a pronunţat în numeroase speţe, în sensul că statul are dreptul de a adopta o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, că, în aceste condiţii, existând un concurs între legea generală şi cea specială, cea care se aplică este legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, şi că practica I.C.C.J. în ceea ce priveşte posibilitatea de a formula acţiune în revendicare pe dreptul comun în condiţiile existenţei unei legi speciale reiese din Decizia nr. XXXIII/2008 dată în recursul în interesul legii, când s-a confirmat prioritatea legii speciale în raport cu dreptul comun, exceptând situaţia când aceasta contravine C.E.D.O.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Prin urmare, pentru a putea uza de prevederile dreptului comun este necesar a se invoca anumite neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., neconcordanţe care, în speţă, nu au fost invocate. Abia după ce aceste neconcordanţe ar fi fost constatate, instanţa putea să verifice dacă o asemenea acţiune aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Deşi acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului se face şi prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, OUG nr. 94/2000 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, OUG nr. 94/2000 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, că „Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special".
Prin aceeaşi decizie, s-a arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În concluzie, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile oricărei legi speciale de reparaţie nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., aceasta fiind şi practica unitară a I.C.C.J.
Prin Decizia civilă nr. 167/ A din 16 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, reţinând, în esenţă, următoarele:
Imobilul în litigiu a constituit proprietatea E.C.R.L., iar în baza Decretului nr. 176/1948, nr. 2566/1948 şi 45/1949 a trecut în proprietatea Statului Român, în folosinţa Ministerului Învăţământului Public.
În mod legal instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, întrucât imobilul în litigiu a aparţinut cultului religios romano-catolic, iar în materia restituirii imobilelor, altele decât lăcaşele de cult, preluate în perioada 06 martie 1945 – 21 decembrie 1989, abuziv, cu sau fără titlu, a fost adoptată OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase. Acest act normativ special prevedea o procedură pe care persoanele juridice îndreptăţite trebuiau să o parcurgă.
În şedinţa publică din 16 martie 2011, reprezentanta reclamantei a arătat că nu a urmat această procedură şi nu a fost notificată comisia specială de retrocedare pentru acest imobil.
Reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare pe dreptul comun, invocând dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ., în 25 septembrie 2009, cu mult după expirarea termenului în care putea să formuleze notificarea în baza legii speciale.
Cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945-21 decembrie 1989, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât şi fără titlu, astfel că argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce priveşte câmpul de reglementare a legii speciale şi legii de revendicare pe drept comun, nu poate fi primit. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost reglementată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi atunci când a decis că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-21 decembrie 1989.
Deşi Decizia nr. 33/2008 vizează raportul dintre o acţiune în revendicare pe drept comun şi Legea nr. 10/2001, aceasta se aplică şi în privinţa altor legi reparatorii în materia restituirii imobilelor.
OUG nr. 94/2000, la fel ca şi Legea nr. 10/2001, instituie o procedură administrativă prealabilă, anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv.
Astfel, aplicând principiul de drept care guvernează concursul dintre legea generală şi legea specială, „specialia generalibus derogant" s-a reţinut că, legal, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.
Reclamanta nu a invocat faptul că a formulat această acţiune după intrarea în vigoare a legii reparatorii datorită unor motive independente de voinţa acesteia, care ar fi împiedicat-o să depună notificare, astfel încât acţiunea este inadmisibilă.
Nu a fost primită nici critica formulată de reclamantă potrivit căreia chestiune opţiunii aplicării legii speciale şi a dreptului comun, cât şi raportul între legea internă şi C.E.D.O., trebuie examinate într-un context mai larg, întrucât raportului dintre legea generală şi legea specială i se aplică principiul de drept mai sus enunţat, iar în ipoteza în care reclamanta ar fi uzat de procedura legii speciale, doar în această ipoteză se putea analiza dacă legea specială de retrocedare a imobilelor este concordantă cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Ori, reclamanta nu a uzat de legea specială şi în aceste circumstanţe nu se poate prevala de opţiunea de a invoca dispoziţiile Convenţiei în raport cu legea generală.
Faptul că imobilul a fost nelegal preluat de Statul Român, precum şi că nu există dovada că acest imobil a servit învăţământului, pentru a putea face obiectul Decretului nr. 176/1949, sunt probleme care vizează fondul acţiunii, şi care nu vor fi analizate, întrucât acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, instanţa de apel, prin Decizia recurată, nu a ţinut seama de faptul că prin Decizia nr. 33/2008 s-a statuat că, în situaţia existenţei unor neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, situaţie în care, singurul aspect care trebuia cercetat este acela al existenţei unei neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Chestiunea existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă şi dreptul comun, respectiv Codul civil, în materia revendicării, cât şi a raportului între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie examinată într-un context mai larg, ţinându-se cont de datele particulare ale fiecărei cauze, nefiind suficientă raportarea strictă la momentul introducerii acţiunii şi respectiv la opţiunea celui în cauză de a apela direct la dreptul comun, întrucât o asemenea abordare ar putea fi de natură să afecteze dreptul la un tribunal, chiar în substanţa sa, în sensul art. 6 din Convenţie şi în consecinţă respingerea acţiunii având în vedere doar acest aspect este nelegală.
Or, faţă de situaţia concretă din această speţă, s-a arătat că este neîndoielnic că statul nu a dobândit în mod legal dreptul de proprietate prin naţionalizare (fără să existe vreun act în acest sens şi fără ca vreunul dintre pârâţi să fi indicat actul în baza căruia imobilul a fost naţionalizat, ceea ce rezultă cu evidenţă din răspunsurile acestora la interogator), şi, mai mult, în ceea ce priveşte imobilul în cauză, nu există nicio dovadă că el să fi servit vreodată învăţământului, pentru a putea face obiectul Decretului nr. 176/1948.
De asemenea, s-a mai arătat că, faţă de obiectul concret indicat de reclamantă, este evident că acţiunea nu aduce atingere vreunui al drept de proprietate subsecvent sau securităţii raporturilor juridice, şi că respingerea acţiunii ca inadmisibilă creează un vădit dezechilibru în defavoarea reclamantei, care, dat fiind faptul că statul deţine şi păstrează un bun dobândit în mod vădit în condiţii nelegale, încălcând astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecţia dreptului de proprietate, nu are posibilitatea de a revendica acest imobil, deşi titlul statului este nul.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la starea de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţele de fond şi apel, şi care nu poate fi reevaluată în recurs potrivit actualei structuri a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se reţine că imobilul în litigiu, a constituit proprietatea A.C.R.L. şi a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 176/1948, nr. 2566/1948 şi nr. 45/1941, iar ulterior în folosinţa Ministerului Învăţământului, şi că acesta nu a avut destinaţia de lăcaş de cult.
Prin urmare, se constată că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar în materia restituirii imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, altele decât lăcaşele de cult, s-a adoptat o procedură specială de retrocedare, respectiv OUG nr. 94 din 29 iunie 2000, modificată, care la art. 1 alin. (1) prevede că „imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, compuse din construcţii împreună cu terenul aferent, existente în natură, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă", iar la alin. (9) al aceluiaşi text de lege se prevede că „în toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare".
OUG nr. 94/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 507/2002, publicată în M. Of. nr. 561 din 31 iulie 2002 ,,astfel că, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanta putea solicita, pe calea procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, retrocedarea imobilului în litigiu, compus din construcţii şi terenul aferent, însă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, reclamanta nu a uzat de această procedură specială, ci pe calea prezentei acţiuni a solicitat, în condiţiile dreptului comun, art. 480 şi urm. C. civ., restituirea în natură a acestuia.
Or, aplicând principiul de drept care guvernează concursul dintre legea generală, Codul civil şi legea specială, în speţă OUG nr. 94/2000, respectiv, „specialia generalibus derogant", se constată că legal instanţele de fond şi apel au respins acţiunea reclamantului pe excepţia inadmisibilităţii, întrucât, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, de natura celui în cauză, s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se restituie în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate reţine că legea specială, s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicare de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale".
Or, OUG nr. 94/2000 reglementează restituirea imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, altele decât lăcaşele de cult, preluate abuziv de stat, inclusiv fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor astfel de imobilele în justiţie.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod şi prin deciziile pronunţate în recurs în interesul Legii nr. LIII/2007 şi nr. 33/2008, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În consecinţă, se reţine că persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 94/2000, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Criticile formulate de reclamantă în sensul că, soluţionând cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe dreptul comun, pentru retrocedarea imobilului în litigiu, îi este afectat dreptul la un tribunal, conferit de art. 6 din Convenţie, şi că, dat fiind faptul că statul deţine şi păstrează un bun dobândit în condiţii nelegale, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. privind protecţia dreptului de proprietate, sunt nefondate.
Astfel, procedura prevăzută de OUG nr. 94/2000, republicată, pentru retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, altele decât lăcaşele de cult, reglementează posibilitatea părţii de acces la „un tribunal", în sensul art. 6 din C.E.D.O., în condiţiile art. 2 alin. (6) din acest act normativ, potrivit căruia „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrat în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora", în care părţile propune probe şi formulează cereri care să fie cenzurate de instanţă în legătură cu pretenţia lor concretă dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susţinerea reclamantei potrivit căreia prin soluţionarea cauzei, de către instanţele de fond şi apel, pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată pe dreptul comun în condiţiile art. 480 şi urm. C. civ., s-a făcut o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., privind protecţia dreptului de proprietate, deoarece, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., pentru ca dreptul reclamantei să intre sub protecţia acestei norme convenţionale, aceasta trebuie să deţină un „bun actual" cu privire la imobilul în litigiu, ceea ce presupune existenţa unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate al acesteia, şi nu o speranţă de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia împotriva deciziei nr. 167/ A din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1885/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1864/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
