ICCJ. Decizia nr. 1885/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1885/2012
Dosar nr.253/99/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1253 din 6 iulie 2009, Tribunalul Iaşi au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român, prin M.E.F.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pârâţii au calitate procesuală pasivă, fiind chemaţi în judecată în calitate de salariaţi ai Ministerului de Interne, ca angajaţi ai I.P.J. Iaşi.
Pe fondul cererii, s-a reţinut că, la data de 13 iulie 2000, pârâţii au exercitat un control, conform Legii nr. 12/1990, modificată prin OG nr. 126/1998, la trei magazine de desfacere confecţii aparţinând SC P.P. SRL, administrator al societăţii fiind G.A. La două dintre magazine, respectiv la magazinul din strada C. Vodă şi Anastasie Panu, administratoarea societăţii nu a putut prezenta documentele legale de provenienţă a mărfurilor expuse spre vânzare, în conformitate cu Legea nr. 12/1990, modificată prin OG nr. 126/1998, art. 1 alin. (2) şi anexa 1A din HG nr. 831/1997.
A doua zi, administratorul societăţii, G.A., s-a prezentat la poliţie, însă nici de această dată nu a prezentat nici un document legal de provenienţă, motivând că nu există avize de însoţire a mărfii, deoarece acestea au fost transferate la punctul de lucru din B-dul Copou, pentru a fi prezentate Gărzii Financiare şi pentru Administraţia Financiară, care urmează să vină în control.
Pe data de 14 iulie 2000, împotriva SC P.P. SRL, actual SC W. SRL Iaşi, s-a luat măsura sancţionării contravenţionale şi confiscării mărfii conform Legii nr. 12/1990, modificată prin OG nr. 126/1998, în baza proceselor verbale de sancţionare a contravenţiilor.
S-a mai reţinut de tribunal, că prezentarea ulterioară a documentelor de provenienţă a mărfurilor nu a însemnat că activitatea de control la agentul comercial a fost abuzivă din partea poliţiştilor; că, dacă statul român a fost nevoit să achite daune pentru un prejudiciu cauzat din nerestituirea unei părţi din bunurile ce au fost confiscate, acest lucru nu se datorează conduitei pârâtei de la momentul controlării societăţii comerciale şi al întocmirii proceselor - verbale de constatare şi sancţionare contravenţională, ci angajaţilor M.F.P., care nu au adus la îndeplinire pe cale legală dispoziţiile deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au anulat în mod irevocabil procesele verbale ale contravenţiei.
Dacă administratorul SC. P.P. SRL, de rea credinţă fiind, a refuzat să indice restul bunurilor ce au fost confiscate, organele M.F.P. trebuia să procedează la eliberarea de obligaţia de restituire, inclusiv prin recurgerea la oferta reală urmată de consemnaţiune.
Neprocedând în acest mod, daunele produse prin întârzierea executării obligaţiei de restituire sunt în sarcina M.F.P. Cât priveşte daunele create unităţii comerciale pentru reţinerea mărfurilor, între data ridicării lor şi data deciziei instanţei supreme, s-a reţinut că acestea sunt în sarcina administratorului societăţii comerciale, care a înţeles să facă apărările abia în faţa instanţei care a soluţionat plângerea contravenţională.
Prin Decizia civilă nr. 181 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Iaşi, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. 253/99/2009, reclamantul Statul Român, prin M.E.F. a formulat prezenta acţiune în regres şi a chemat în judecată pe pârâţii I.P.J. Iaşi, P.C., B.V., A.C., R.L., D.P. şi S.D., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 608.443 lei, reprezentând contravaloarea daunelor morale şi materiale achitate de Statul Român, prin M.E.F., creditorilor SC W. SRL (fosta SC P.P. SRL) şi numitei G.A., invocând dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., art. 1000 alin. (1), (2) – (4) C. civ., Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor.
Din ansamblul probator administrat în cauză, rezultă, cu certitudine, că la data de 13 iulie 2000, două echipe de poliţişti din cadrul Poliţiei municipiului Iaşi au efectuat un control la trei magazine de desfacere confecţii ale SC P.P. SRL cu sediul în Iaşi, al cărei administrator era G.A.
La magazinele situate în str. Cuza Vodă şi strada Anastasie Panu (chiar sediu unităţii), s-a constatat că mărfurile expuse spre vânzare nu erau însoţite de documente de provenienţă, respectiv de avize de însoţire a mărfurilor, documente ce nu au fost prezentate de administrator nici pe data de „14 iulie 2008", când s-a prezenta la poliţie.
Pe data de 14 iulie 2000, împotriva SC P.P. SRL, actual SC W. SRL Iaşi, s-a luat măsura sancţionării contravenţionale şi confiscării mărfii, conform Legii nr. 12/1990, în baza proceselor verbale de sancţionare a contravenţiilor.
Prin Decizia civilă nr. 947 din 6 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, s-a casat Decizia civilă nr. 512 din 26 februarie 2001 a Tribunalului Iaşi şi s-a respins recursul declarat de Inspectoratul de Poliţie Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 16398 din 22 noiembrie 2000 a Judecătoriei Iaşi. S-a reţinut, la cazul în speţă, că mărfurile supuse comercializării de către SC P.P. SRL, în cele două puncte de lucru verificate, aveau acte de provenienţă, dar, din motive neimputabile petentei, fuseseră transportate la punctul de lucru din B-dul. Copou, spre a fi verificate de Garda Financiară.
Separat de acţiunea civilă, SC P.P. SRL Iaşi şi administratorul G.A. au formulat plângere penală împotriva poliţiştilor, pârâţii din prezenta cauză, iar prin ordonanţa procurorului din 30 mai 2001 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a poliţiştilor, cu aplicarea unei sancţiuni administrative, potrivit art. 181 C. pen.
Împotriva acestei ordonanţa s-a formulat plângere, iar prin sentinţa nr. 78 din 2 august 2002 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a poliţiştilor, cu schimbarea temeiului juridic în art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 78 din 2 aprilie 2002, rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat de petenta SC W. SRL prin Decizia nr. 82 din 15 aprilie 2003 a Curţii Militare de Apel, s-a constatat, în mod irevocabil, că nu se poate reţine în sarcina poliţiştilor săvârşirea vreunei fapte cu caracter penal, mai mult chiar că poliţiştii fiind în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu s-a făcut dovada că, cu ştiinţă, nu au îndeplinit un act ori l-au îndeplinit în mod defectuos şi prin aceasta au cauzat o vătămare a intereselor legale ale societăţii comerciale SC W. SRL.
În cauză, nu s-a făcut dovada de reclamantul Statul Român că pârâţii poliţişti, prin efectuarea controlului respectiv, au depăşit limitele sarcinilor de serviciu chiar fără aprobarea comitentului, a I.P.J. Iaşi, care s-ar afla în culpă pentru insuficienta instruire şi supraveghere a prepuşilor săi (nefiind aplicabile în cauză, dispoziţiile art. 1000 alin. (2)-(4) C. civ.), întrucât, din întreg probatoriul administrat în cauză, rezultă clar că poliţiştii au efectuat controlul în baza unui temei legal.
Prin urmare, instanţa a conchis că nu se constată în activitatea de control a poliţiştilor la SC W. SRL vreo faptă ilicită, cât timp actele de provenienţă a mărfii expuse spre vânzare lipseau, administratorul societăţii justificând existenţa acestora ulterior în faţa instanţei de judecată.
Şi Decizia nr. 1 a Curţii Supreme de Justiţie, secţiile unite, prin admiterea recursului în interesul legii, a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin OG nr. 126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte proveninţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente, atrage anularea procesului verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului şi restituirea mărfii confiscate.
Ca atare, lipsa documentelor de provenienţă a mărfurilor de la locul de comercializare nu poate fi imputată poliţiştilor pârâţi care au efectuat controlul în limitele legii, potrivit art. 56 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.
S-a concluzionat, că nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală, neexistând culpă, unul din elementele răspunderii civile delictuale alături de prejudiciu şi legătura de cauzalitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. a judeţului Iaşi, iar în dezvoltarea criticilor formulate, după ce a expus în parte considerentele deciziei recurate, a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând în mod vădit înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, cu privire la existenţa vinovăţiei organelor de poliţie, se arată că nu s-a solicitat instanţei de judecată, prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, să se constate existenţa sau inexistenţa vinovăţiei pârâţilor, întrucât aceasta a fost constatată de mai multe instanţe, respectiv de Tribunalul Iaşi, de Curtea de Apel Cluj şi chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în alte condiţii, adică a lipsei elementului vinovăţiei, nu ar fi putut acorda despăgubirile solicitate de SC W. SRL pentru prejudiciul cauzat de I.P.J. Iaşi, prin prepuşii săi.
Prin Decizia civilă nr. 3547 din 03 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul reclamanţilor şi s-a casat hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinându-se în considerente şi recomandări obligatorii prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., iar instanţa de apel a hotărât că este inoportun să se impute reclamantelor că au părăsit nejustificat tărâmul răspunderii contravenţionale, în cadrul căreia aveau posibilitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat pe calea punerii în executare a sentinţei civile nr. 16398 din 22 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria laşi, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 947 din 6 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, şi că scopul urmărit ar fi fost câştiguri suplimentare prin cumularea beneficiilor ce rezultă din antrenarea răspunderii contravenţionale, cu cele care rezultă din antrenarea răspunderii civile delictuale.
Or, asemenea considerente sunt esenţial nelegale, întrucât controlul judecătoresc exercitat prin hotărârile mai sus menţionate, s-a limitat la legalitatea şi temeinicia sancţiunilor contravenţionale, principală şi complementară (amendă şi confiscarea unor bunuri), dispunându-se anularea acestora şi restituirea către petenta din acea cauză, SC P.P. SRL, a contravalorii bunurilor confiscate.
Cu privire la fondul cauzei, s-a arătat că pârâtul I.P.J. laşi, cât şi prepuşii săi fac trimitere la sentinţa civilă nr. 16398/2000 prin care Judecătoria laşi a admis plângerea formulată de SC W. SRL (fostă SC P.P. SRL) împotriva proceselor-verbale, pe care le-a desfiinţat, exonerând petenta de plata amenzii şi înlăturând măsura confiscării, iar prin Decizia civilă nr. 512 din 26 februarie 2001 s-a admis recursul formulat de I.P.J. laşi, s-a casat sentinţa Judecătoriei Iaşi, reţinându-se amenzile aplicate şi măsura confiscării.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 947 din 06 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 512 din 26 februarie 2001 a Tribunalului Iaşi, pe care a casat-o şi a respins recursul declarat de Inspectoratul de Poliţie Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 16398 din 22 noiembrie 2000 a Judecătoriei laşi, pe care o menţinut-o.
De asemenea, în apărare, pârâtul comitent, alături de prepuşii săi, face trimitere la dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului care absolvă pe aceştia de orice răspundere în exercitarea atribuţiilor de serviciu, însă dacă aceste limite legale nu ar fi fost depăşite, instanţa supremă nu ar fi constatat, în două rânduri, că fapta a fost cauzatoare de prejudicii şi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubiri reclamantelor G.A. şi SC W. SRL.
S-a conchis, că, în mod corect, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, care stabileşte că poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu, şi să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională", şi că „poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi execută atribuţiile de serviciu", şi nu dispoziţiile art. 56 din acelaşi act normativ, întrucât au fost depăşite limitele legale reglementate.
S-a mai arătat, că, în mod nelegal, la dezbaterea pe fond a pricinii ce a făcut obiectul cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului laşi, componenţa completului de judecată a fost schimbată, în locul judecătoarei T.G., care a condus completul de judecată la toate termenele de judecată, a participat judecător A.M., care de altfel şi semnează hotărârea de fond pronunţată în prezenta cauză, sentinţa civilă nr. 1253 din 6 iulie 2009.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective".
În condiţiile art. 52 alin. (1) din acelaşi act normativ „colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti."
Făcând trimitere şi la şi dispoziţiile prevăzute de art. 53 din lege, care stabilesc faptul că „Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat", iar „cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege", recurentul – reclamant a arătat că în aceste condiţii, în mod flagrant a fost încălcat principiul continuităţii completului de judecată.
Examinând Decizia în limitele criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, urmând a se dispune respingerea acestuia, în consecinţă, pentru cele ce succed:
Singura critică de nelegalitate formulată prin prezentul recurs vizează faptul că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 360/2002 şi nu dispoziţiile art. 56 din acelaşi act normativ, întrucât „au fost depăşite limitele legale reglementate". Potrivit dispoziţiilor art. 4 din acest act normativ, „Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea profesională".
Faţă de situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de către instanţele de fond şi apel, şi care nu poate fi reevaluată în recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., se constată că pârâţii, în calitate de poliţişti, au efectuat un control, la 13 iulie 2000, la magazinele de desfacere aparţinând SC P.P. SRL, în prezent SC W. SRL, prin care nu au depăşit limitele sarcinilor de serviciu pe care le aveau la momentul respectiv, constatare făcută şi prin hotărârea judecătorească irevocabilă de către instanţa penală în legătură cu aceeaşi faptă, respectiv prin sentinţa penală nr. 78 din 2 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă şi irevocabilă prin Decizia penală nr. 82 din 15 aprilie 2003 a Curţii Militare de Apel, din care rezultă că nu se poate reţine în sarcina părţilor săvârşirea vreunei fapte cu caracter penal, şi „mai mult chiar că, poliţiştii fiind în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu s-a făcut dovada că, cu ştiinţă, nu au îndeplinit un act ori l-au îndeplinit în mod defectuos şi prin aceasta au cauzat o vătămare a intereselor legale ale societăţii comerciale".
Prin urmare, faţă de cele expuse, se constată că nu există culpă în îndeplinirea de către pârâţi, în calitate de poliţişti, a controlului respectiv, care să le atragă răspunderea civilă delictuală a acestora, în condiţiile art. 998-999 C. civ. aşa cum legal au stabilit instanţele de fond şi apel, cu referire şi la dispoziţiile art. 4 şi art. 56 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului.
Criticile formulate de recurentul – reclamant, potrivit cărora considerentele reţinute de instanţele de judecată, în alt proces, cu referire şi la Decizia nr. 947 din 9 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie „sunt esenţial nelegale", nu vor fi primite şi analizate, întrucât este inadmisibil a formulat critici într-un proces pendinte împotriva unor decizii pronunţate într-un alt proces soluţionat irevocabil.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul reclamant privind nelegalitatea sentinţei primei instanţe, în sensul că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 11, art. 52 alin. (1) şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, privind continuitatea completului de judecată, se constată că reclamantul nu a formulat critici pe acest aspect prin apelul său, acestea fiind astfel formulate omisso medio, direct în recurs, ceea ce este inadmisibil, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Celelalte critici formulate de reclamant, aşa cum au fost expuse mai sus, privesc modul de apreciere a probatoriului administrat de către instanţa de apel, ceea ce nu se circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Iaşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Iaşi împotriva deciziei nr. 181 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 198/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1868/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
