ICCJ. Decizia nr. 1874/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1874/2012
Dosar nr. 806/101/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 806/101/ 2010 reclamanta F.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti solicitând să se dispună recunoaşterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare în B. (1951-1955), obligarea pârâtului la daune materiale şi morale în cuantum de 250.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că la 18 iunie 1951 reclamanta împreună cu părinţii săi O.D. şi O.E. au fost deportaţi din localitatea P.M. jud. Mehedinţi în Cîmpia B., localitatea S.S. jud. Brăila, unde au fost obligaţi la măsuri severe de izolare în câmp, fără acoperiş deasupra capului, dormind sub cerul liber, fără alimente, fără apă, fără igienă fiind constrânşi să ducă o viaţă sub limita demnităţii umane. La 8 noiembrie 2010 reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune prin care a renunţat la primul petit al cererii formulate şi a solicitat daune morale atât în nume propriu cât şi ca moştenitoare a părinţilor săi.
Prin sentinţa civilă nr. 609 din 8 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 806/101/2010, s-a luat act de renunţarea la judecată cu privire la primul petit, s-a admis în parte acţiunea reclamantei şi a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice către reclamantă la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 154/1990 a Comisiei pentru Aplicare prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 reclamanta a fost deportată, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea S.S. jud. Brăila până la data de 01 ianuarie 1956, adică o perioadă de 4 ani, 6 luni şi 22 zile. De asemenea, conform adresei din 02 iulie 2010 emisă de Ministerul Apărării Naţionale Compartimentul arhivă, şi părinţii reclamantei au fost deportaţi.
Instanţa a constatat că reclamanta face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale atât în nume propriu cât şi ca descendent şi a apreciat că suma de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, deşi nu poate acoperii în întregime prejudiciul moral, poate ameliora suferinţele reclamantei.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia nr. 170 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul reclamantei şi admiţând apelul pârâtului, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că, a fost respins capătul de cerere privind daunele morale, menţinând sentinţa în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut incidenţa Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, pentru considerentele următoare:
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile, ordonanţele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituţionale îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile a căror neconstituţionale s-a constatat sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga omnes";, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplicau dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale. Instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, sau alte prevederi legale, în măsura în care pot fi incidente în cauză.
În speţă, dispoziţiile pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei.
S-a precizat că nu se poate susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamanta are o „speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor (pentru a fi incidente prevederile art. 1 din Primul protocol la C.E.D.O.).
Totodată, întrucât lipsirea de efecte a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea menţionată s-a realizat pe calea exercitării controlului de constituţionalitate (iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc), nu este încălcat nici art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.; această formă de control a legii este reglementată de legislaţia internă încă din 1992, fiind deci previzibil pentru cei care apelează la justiţie aspectul că prevederile legale pe care îşi fundamentează cererile pot fi desfiinţate, în măsura în care contravin Constituţiei.
În lipsa reglementărilor din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 dreptul apelantei reclamante de a fi despăgubită cu privire la prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării în perioada 18 iunie 1951 - 1 ianuarie 1956, nu poate fi reţinut.
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Normele cu titlu reparatoriu existente în prezent în Legea nr. 221/2009 (după pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituţională) nu prevăd acordarea, în mod expres, de daune morale persoanelor care au fost supuse unei condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic; acestor categorii de persoane le sunt acordate măsuri reparatorii, sub forma unor sume de bani lunare (fără a fi calificate daune materiale sau morale), în baza Decretului-lege nr. 118/1990, în măsura în care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ şi s-au încadrat în prevederile acestuia.
În speţă, reclamanta beneficiază de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, pentru strămutarea sa în perioada regimului comunist, sub forma unei sume de bani lunare ce i-a fost acordată începând cu 1990. De asemenea, autorii apelantei reclamante au beneficiat de despăgubiri în aceeaşi modalitate, în baza Decretului lege nr. 118/1990 până la deces. O.D. a decedat la 19 septembrie 2001 iar O.E. a decedat la 04 octombrie 2004.
Faţă de faptul că dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, instanţa de apel a reţinut că nu mai prezintă interes a fi analizată critica apelantei reclamante privitoare la modificarea Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010.
S-a apreciat nefondată şi critica formulată de apelantul pârât privind cheltuielile de judecată.
Astfel, s-a reţinut că în privinţa cuantumul acestora, nu se impune a fi redus, prin prisma art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de natura litigiului, de aspectul că acestea vizează două cereri de chemare în judecată care au fost conexate.
Cât priveşte efectele admiterii apelului pârâtului cu privire la cheltuielile de judecată acordate la fond, Curtea, având în vedere faptul că litigiul este în contradictoriu cu statul român şi că apelanta reclamantă nu are nici o culpă în promovarea acţiunii [declararea neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) intervenind după declanşarea procedurii judiciare], apreciază că se impune a fi menţinută obligaţia pârâtului de a achita reclamantei cheltuielile de judecată stabilite la instanţa de fond.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul.
În susţinerea recursului său, neîntemeiat în drept, reclamanta a reluat aceleaşi critici formulate prin cerere de apel şi a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. a criticat greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru lipsa temeiului juridic, nereţinându-se culpa sa procesuală.
Recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis pentru următoarele considerente:
1 .Cu privire la recursul reclamantei.
Se constată că recurenta reclamantă susţine în motivarea recursului aceleaşi critici formulate şi în apel, cu privire la încălcarea principiului netroactivităţii legii civile câtă vreme s-au acordat despăgubiri în raport de cuantumul stabilit printr-o lege modificatoare, ce a intrat în vigoare după introducerea acţiunii şi instanţa de apel nu a stabilit care este cuantumul despăgubirilor de pe urma fiecăreia dintre cele 3 persoane deportate menţionate în acţiune.
Faţă de faptul că, instanţa de apel a motivat hotărârea pronunţată în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost declarate neconstituţionale, în mod corect aceasta a apreciat că nu se mai impune analiza criticilor privind greşita limitare a cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei, întrucât nu mai prezintă interes, cât timp temeiul de drept, în baza căruia au fost formulate aceste despăgubiri, a fost declarat neconstitutional.
De altfel, cu privire la lipsa temeiului de drept a acţiunii reclamantei s-a pus problema efectelor, Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cum, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, în cauză devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
2.Asupra recursului exercitat de recurentul pârât.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acesta este pur formal, recurentul pârât neformulând nicio critică ce intră sub incidenţa acestui text.
Se constată însă că este fondat, prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în consecinţă, va fi admis, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată.";
Textul legal enunţat prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul. Faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, acţiunea reclamantei a fost respinsă, aşa încât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, odată ce nu este partea care a pierdut procesul.
Pentru acest motiv, se impune înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, obligaţie ce a fost dispusă prin sentinţa tribunalului şi menţinută prin decizia recurată.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi va respinge recursul declarat de reclamanta F.C., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.C. împotriva deciziei nr. 170 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică decizia recurată în sensul că, urmare a admiterii apelului pârâtului schimbă în tot sentinţa nr. 609 din 8 noiembrie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, în sensul că respinge şi capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1875/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
