ICCJ. Decizia nr. 2023/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2023/2012
Dosar nr.1254/104/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1480/2010, Judecătoria Slatina a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanţii M.P.N.G., C.E.A., M.E. şi P.P.S., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Slatina, prin primar, Domeniul Public şi Privat şi M.F.P. – D.G.F.P. Olt, în favoarea Tribunalului Olt, reţinându-se că revendicarea suprafeţei de teren de 430,50 mp, în raport de care se solicită despăgubiri, se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, situaţie faţă de care competenţa aparţine Tribunalului Olt.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 12541104/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 440 din 10 mai 2010, Tribunalul Olt a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina, a constatat ivit conflictul de competenţă şi a înaintat cauza Curţii de Apel Craiova spre soluţionarea acestuia, reţinând că acţiunea reclamanţilor este o acţiune în pretenţii întrucât aceştia au solicitat acordarea de despăgubiri pentru o suprafaţă de teren ce a fost expropriată anterior, în cuantum de 11.800 euro, echivalentul a 49,088 lei.
Fiind vorba de un litigiu al cărui obiect are o valoare de până la un miliard lei, competenţa aparţine Judecătoriei Slatina.
Prin sentinţa nr. 14 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Craiova a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalul Olt, reţinând că cererea reclamanţilor este o cerere în materia exproprierii, aceştia solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobile expropriate anterior anului 1994, situaţie faţă de care competenţa aparţine instanţei arătate.
Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Olt, secţia civilă a respins acţiunea împotriva pârâţilor Domeniul Public şi Privat, M.F.P. – D.G.F.P. Olt, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea împotriva pârâtului Municipiul Slatina, prin primar, ca neîntemeiată.
Referitor la excepţiile privind lipsa calităţii pasive, tribunalul a reţinut că, raportat la obiectul pretenţiilor reclamanţilor, pârâţii Domeniul Public şi Privat Slatina şi M.F.P. – D.G.F.P. Olt, nu au atribuţii privind acordarea despăgubirilor pentru suprafeţele de teren expropriate anterior anului 1990.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că solicitările reclamanţilor pentru acordarea despăgubirilor, nu pot fi primite, având în vedere Decizia LIII din 04 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a admis recursul în interesul legii şi a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate anterior anului 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că dezlegarea dată problemei de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică şi în speţa de faţă, întrucât reclamanţii, pentru a obţine despăgubirile corespunzătoare aveau deschisă calea procedurii prevăzute de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Cererea formulată de reclamanţi trebuia introdusă în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, aşa cum au procedat alte categorii de persoane care s-au adresat instanţelor şi care au invocat împrejurări de fapt şi de drept similare, scopul fiind acelaşi cu al reclamanţilor.
Soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor, în afara procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 ar determina existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal faţă de persoanele care s-au supus procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum de altfel, s-a pronunţat în mai multe speţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.P.N.G., în nume propriu, şi în calitate de procurator pentru reclamantele C.E.A., M.E., P.P.S.
Reclamantul a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra valabilităţii titlului statului, decretul nr. 67/1979 cu privire la legalitatea exproprierii terenului, neacordarea unei drepte şi prealabile despăgubiri în conformitate cu prevederile constituţiei României, Codului civil, art. 480 şi 481 şi reglementărilor internaţionale la care România este parte semnatară.
Reclamantul a mai arătat că, în conformitate cu Legea nr. 33/1994, art. 35, suprafaţa de 130 m.p. care este liberă întrucât nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, poate fi retrocedată foştilor proprietari, pentru restul suprafeţei de 282 mp pe care s-a construit blocul şi pentru care nu s-a acordat despăgubire, solicitând ca expropriatorul, Municipalitatea oraşului Slatina, să fie obligat să atribuie un apartament într-un bloc nou, cu două sau trei camere, în valoare de 118.000 euro.
Prin Decizia civilă nr. 158 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispoziţiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, sens în care statuează şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, chiar dacă se referă la revendicare.
Cum acţiunea promovată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 27 martie 2009, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevăd în mod obligatoriu procedura specială de urmat pentru obţinerea imobilelor preluate abuziv de către stat, inclusiv prin expropriere, situaţie faţă de care promovarea acţiunii în temeiul Legii nr. 33/1994 nu poate fi primită, faţă de caracterul special al actului normativ sus-menţionat aplicabil şi de data introducerii acţiunii.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, conform căreia dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 „..nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001", este obligatorie de la data publicării sale în M. Of., în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Soluţia nu contravine prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 44 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în cauza de faţă, neexistând neconcordanţe între dispoziţiile legale interne în materie care să atragă prioritatea normelor comunitare.
Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat şi ocrotit de art. 44 din Constituţie întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moştenitorii acestora pot obţine efectiv restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
Obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea persoanelor îndreptăţite de dreptul de acces la justiţie, întrucât termenul de depunere a notificărilor a fost suficient şi împotriva dispoziţiei/deciziei motivate emise în această procedură legea deschide calea contestaţiei în instanţă, care este competentă a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Instanţa de apel a mai reţinut că, faţă de soluţia care s-a pronunţat, în legătură cu legea speciala aplicabila atunci când intră în concurs cu legea generala, apare de prisos o analiză a criticii şi susţinerilor referitoare la valabilitatea titlului statului sau la legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice chemate în judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.P.N.G., în nume propriu, şi în calitate de procurator pentru reclamantele C.E.A., M.E., P.P.S., formulând următoarele critici:
I. Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), încălcând prevederile Constituţiei (art. 20 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (3) şi (8)), precum şi dispoziţiile internaţionale în materia dreptului de proprietate (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 C.E.D.O.).
Apreciind că Legea nr. 10/2001 nu se află în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale şi cele conţinute în tratatele şi pactele internaţionale la care România este parte, şi refuzând restituirea suprafeţei de 130 mp, liberă, precum şi acordarea de măsuri reparatorii pentru restul suprafeţei de 287 mp, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale arătate, pronunţând o hotărâre nelegală.
II. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de Constituţie, de pactele şi tratatele internaţionale, fiind incidenţă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), sens în care magistraţii ce au elaborat Decizia recurată, au creat reclamanţilor o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii astfel pronunţată.
III. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), respectiv, decretul nr. 67/1979, asupra legalităţii căruia a refuzat să se pronunţe.
IV. Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că acţiunea reclamanţilor a fost respinsă nu pe fondul cauzei, ci din perspectiva căii de atac prevăzută de Legea nr. 10/2001, fapt ce contravine Constituţiei României şi dispoziţiilor internaţionale în materie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
I. Art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză întrucât, în accepţiunea acestui text legal, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, prin săvârşirea de acte ce intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Or, în speţă, interpretând legea şi făcând aplicarea deciziilor în interesul legii incidente, instanţa de judecată a exercitat atribuţiile specifice puterii judecătoreşti, iar împrejurarea că rezultatul acestei interpretări este nefavorabil recurentului-reclamant nu echivalează cu o extindere de atribuţii în sfera altor puteri ale statului şi nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Situaţia evidenţiată de recurentul-reclamant în cadrul acestui motiv de recurs, privind greşita apreciere a concordanţei Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile constituţionale şi cele conţinute în tratatele şi pactele internaţionale la care România este parte, cu consecinţa refuzului de restituire a suprafeţei de 130 mp, liberă, precum şi de acordare a măsurilor reparatorii pentru restul suprafeţei de 287 mp, nu reprezintă o chestiune de nelegalitate căreia să-i fie aplicabil pct. 4 al art. 304 C. proc. civ., situaţie faţă de care această critică va fi înlăturată.
II. În cauză nu este incident nici art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acest text legal vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care însă nu se regăsesc în speţă.
Astfel, din analiza criticilor formulate de către recurentul-reclamant în temeiul textului legal arătat, rezultă că acestea privesc aceeaşi nemulţumire generică legată de felul în care a fost soluţionată cauza, care însă nu poate fi valorificată prin intermediul acestui motiv de recurs în lipsa indicării concrete a unei vătămări sancţionabile cu nulitatea în sensul dispoziţiilor legale invocate.
Vătămarea procesuală la care se referă pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. nu este una de drept substanţial, ci de ordin strict tehnic procedural, neputând fi puse în discuţie pe această cale chestiuni ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, ce fac obiectul unui alt caz de casare.
III. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract.
Dacă însă motivele invocate nu vizează faptul că instanţa ar fi interpretat greşit termenii sau clauzele contractului încheiat, ci nepronunţarea asupra valabilităţii sau nevalabilităţii decretului de expropriere a bunului în litigiu, aşa cum arată recurentul-reclamant în criticile subsumate acestui motiv de recurs, acest aspect constituie o chestiune care excede aspectelor de nelegalitate reglementate de textul legal arătat, neputând fi primită pe acest temei de drept.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul arată, pe de o parte, că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv, decretul de expropriere, iar pe de altă parte, că instanţa a refuzat să se pronunţe asupra legalităţii acestui act normativ, susţinere contradictorie, întrucât instanţa nu putea interpreta greşit o anumită chestiune, dacă nu se pronunţa asupra ei.
Noţiunea de „act juridic" faţă de care instanţa ar fi putut proceda la o greşită interpretare se referă la convenţia părţilor sau la un act juridic unilateral emanând de la una din părţi, şi nu la o dispoziţie legală sau la un act normativ, cum în speţă este decretul de expropriere la care face referire recurentul-reclamant, a căror interpretare ipotetic deficitară se circumscrie unui caz de casare distinct, altul decât cel prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, dată fiind soluţionarea corectă a cauzei din perspectiva admisibilităţii căii procedurale alese, a devenit inutilă analizarea unor chestiuni de fond privind valabilitatea sau nevalabilitatea actului de preluare, astfel încât oricum această critică, indiferent de posibilitatea de încadrare într-un alt motiv de recurs, este nefondată.
IV. Critica privind greşita soluţionarea a cauzei din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii, deşi încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiată.
Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada menţionată, inclusiv a celor expropriate, şi s-a statuat, într-o manieră clară şi explicită, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, ori, în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 04 iunie 2007 s-a statuat, cu putere de lege, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că „aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".
Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti.
În aplicarea legii şi a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepţional şi în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existenţa unei ingerinţe în exerciţiul unui drept al lor, nu au acţionat în justiţie, în termenele şi procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obţine protecţia acelui drept, ci au rămas în pasivitate.
Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 27 martie 2009, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., C.E.D.O., Deciziile RIL nr. 6/1999 şi 33/2008 şi dispoziţiile art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 şi vizează un imobil expropriat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (faţă de care s-a realizat scopul exproprierii), tară plata unei despăgubiri, conform susţinerilor reclamanţilor, şi faţă de care nu s-a urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest din urmă act normativ (deşi reclamanţii aveau deschisă calea procedurii prevăzută de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001).
Reclamanţii nu au contestat măsura exproprierii şi nici nu au făcut în vreun fel dovada că ar fi exceptaţi de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că din motive independente de voinţa lor nu au putut acţiona în termenele legale în procedura judiciară reglementată de această lege de reparaţie.
Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, aceştia şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deciziile în interesul Legii nr. 6/1999 şi nr. 33/2008, art. 480, 481 C. civ. şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ignorând reglementarea specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
O astfel de cerere nu mai poate fi însă soluţionată în procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor de utilitate publică, aşa cum s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 53/2007.
Aşadar, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv, 27 martie 2009, la Decizia în interesul Legii nr. 53/2007 (obligatorie de la data publicării sale în M. Of., în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.), precum şi la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (conform cărora persoanele interesate pot revendica imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu excepţia cazului în care există o lege specială de reparaţie), legea incidenţă în cauză este Legea nr. 10/2001, care se aplică în mod prioritar şi exclusiv, în virtutea caracterului său de lege specială.
Concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut ca atare în legea specială, chestiune ce a fost tranşată în sensul celor arătate prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, dată în materia revendicării.
Raportat la această decizie în interesul legii şi la împrejurarea că reclamanţii nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea pretenţiilor lor, aceştia nu se pot prevala nici de dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. (invocate, alături de dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ca temei juridic al acţiunii), faţă de care Legea nr. 10/2001 are, de asemenea caracter de lege specială.
Contrar celor arătate prin motivele de recurs, prin soluţia adoptată nu au fost încălcate prevederile Constituţiei (art. 20 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (3) şi (8)), sau dispoziţiile internaţionale în materia dreptului de proprietate (art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 C.E.D.O.).
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume, acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în temeiul acesteia există calea contestaţiei la instanţă, cărei i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 C.E.D.O. în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prevalenta Legii nr. 10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie faţă de care se constată că nici această critică nu subzistă.
Având în vedere analiza prioritară a aspectelor de admisibilitate a pretenţiilor reclamanţilor şi soluţia ce urmează a se pronunţa în acest sens, este inutilă analiza celorlalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs privind valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii a bunului în litigiu.
Pentru aceste considerente, Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.P.N.G., C.E.A., M.E. şi P.P.S. împotriva deciziei nr. 158 din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2026/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 198/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
