ICCJ. Decizia nr. 2026/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2026/2012
Dosar nr.524/46/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 29 august 2000, reclamanţii B.L.D., M.A., S.A.M., B.R., B.E. şi B.L. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor şi M.F.P. pentru a fi obligaţi să le respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra imobilelor şi terenul aferent, situate în comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş, în care funcţionează în prezent C.C.B.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că imobilele au fost proprietatea autorilor lor, fraţii V.B. şi C.B., fiind preluate în mod abuziv de către stat.
Prin sentinţa civilă nr. 211 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respins acţiunea.
În fapt, s-a reţinut că, potrivit „pactului de familie" autentificat şi transcris la Tribunalul Ilfov, încheiat între E.I.C.B. (soţie), G.B., C.I.C.B. şi V.I.C.B., fraţi şi fiu ai defunctului I.I.C.B., conform testamentului autorului, imobilele în litigiu au intrat în proprietatea exclusivă a fraţilor C.B. şi V.B.
Reclamantele au făcut dovada calităţii procesuale active, fiind moştenitoarele celor doi autori, aşa încât excepţia lipsei de calitate procesuală activă a fost respinsă, dar a fost găsită întemeiată excepţia invocată de Ministerul Culturii şi Cultelor, referitoare la inadmisibilitatea acţiunii faţă de situaţia că bunul revendicat face parte din domeniul public şi faţă de dispoziţiile art. 3, 11 din Legea nr. 218/1998.
În prezent, în imobilul în litigiu îşi desfăşoară activitatea C.C.B., potrivit Ordinului M.C. nr. 518/1993, unitate ce face parte din structura organizatorică a Ministerului Culturii şi Cultelor, care în temeiul HG nr. 115/1990, pct. 10 din anexa 1, deţine dreptul de administrare al imobilelor revendicate.
Prin Decizia civilă nr. 39/ A din 13 iunie 2002 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
S-a reţinut în considerente, că titlul statului este valabil, deoarece Decizia de trecere în proprietatea acestuia a imobilului a fost dată cu aplicarea unei legi în vigoare la acea dată, anume Legea nr. 877/1940, completată prin Legea nr. 6/1948.
Prin Decizia civilă nr. 1839 din 8 martie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a casat Decizia din apel, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Potrivit considerentelor deciziei de casare, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că titlul statului este valabil, preluarea imobilului fiind dispusă în baza Legii nr. 877/1940.
Aceasta, întrucât conform art. 1 al Legii nr. 877/1940, aşa cum a fost completată prin Legea nr. 6/1948, naţionalitatea română putea fi retrasă românului care pleca ori încerca să plece din ţară în mod clandestin sau fraudulos, precum şi aceluia care nu se întorcea în ţară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie, eliberate de autorităţile române.
În cauză, V.B., fostul coproprietar al imobilului aflat în litigiu, a plecat din România în luna mai 1947 şi a fost condamnat în contumacie, prin sentinţa penală nr. 321/1948 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 10 temniţă grea pentru trecerea frauduloasă a frontierei şi ostilitate contra statului (crima de uneltire contra statului).
Procesul penal privind pe V.B. a fost, însă, rejudecat şi Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 4609/1999, a dispus achitarea inculpatului pentru ambele infracţiuni pentru care fusese condamnat în 1948.
S-a constatat că hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat unul dintre coproprietarii imobilului nu îndreptăţeşte concluzia că imobilul în întregime a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu „valabil", cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării lui de către stat.
În consecinţă, bunul preluat de stat în mod nevalabil, poate fi revendicat de foştii proprietari sau de succesorii acestora, instanţele judecătoreşti fiind competente, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, să stabilească valabilitatea titlului.
Fără suport legal a fost găsită şi motivarea deciziei din apel potrivit căreia acţiunea în revendicare trebuie respinsă în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/200, având în vedere că acţiunea în revendicare a fost înregistrată de reclamante la 29 august 2000 şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., aşa încât instanţele aveau obligaţia să soluţioneze procesul în acest cadru legal. Legea nr. 10/2001 fiind adoptată ulterior sesizării instanţei, dispoziţiile acesteia nu pot să retroactiveze.
S-a reţinut însă, că instanţele de fond nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt, având în vedere că, potrivit raportului de expertiză întocmit, o parte din terenul revendicat (suprafaţa de 2978 mp) este folosită de SC C. SA, societate comercială care nu a fost citată ca parte în proces.
Prin Decizia civilă nr. 180/ A din 28 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi, dispunându-se obligarea pârâţilor M.F.P. şi Ministerul Culturii şi Cultelor să respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi să le lase liberă posesiunea imobilului constând în teren de 4.272 m.p., individualizat prin raport de expertiză, precum şi construcţia aflată pe el.
Pentru a decide în acest sens, s-a avut în vedere că, potrivit expertizei dispuse la rejudecare, o suprafaţă de 11.141 m.p. din terenul revendicat se află în perimetrul certificat şi înscris în planurile cadastrale, 2.974 m.p. în patrimoniul SC C. SA (pe care reclamanţii nu au dorit să o cheme în judecată), teren aferent imobilului, delimitându-se împreună cu locul de parcare, zona de agrement, alei, numai 4.272 m.p., în vreme ce construcţia ocupă 645 m.p.
Prin Decizia nr. 2139 din 7 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, constatând că pronunţarea hotărârii s-a făcut faţă de o persoană decedată (reclamanta B.L.).
Prin Decizia civilă nr. 188/ A din 3 octombrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamanţii B.L.D., B.E., S.A.M., M.A., M.M. şi M.A. împotriva sentinţei civile nr. 211 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Argeş, intimaţi fiind pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Argeş şi Ministerul Culturii şi Cultelor.
În consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că au fost obligaţi pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Culturii şi Cultelor să restituie reclamanţilor B.L.D., B.E., S.A.M., M.A., M.M. şi M.A., în deplină proprietate şi posesie, imobilul constând în teren în suprafaţă de 4272 m.p., precum şi construcţia aflată pe el.
Curtea a reţinut că reclamanţii au solicitat suprafaţa totală de 29.780 m.p., iar prin Decizia civilă nr. 284/A/2006 a Curţii de Apel Piteşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2019 din 26 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis acţiunea în revendicare a reclamanţilor şi a fost obligată societatea pârâtă SC C. SA să lase în deplină proprietate reclamanţilor suprafaţa de 11.770 m.p. identificată prin schiţa anexă la raportul de expertiză tehnică din acel dosar. Pentru această suprafaţă operează instituţia autorităţii de lucru judecat.
Din coroborarea probelor de la dosar s-a reţinut că din terenul revendicat de reclamanţi o suprafaţă de 11.141 m.p. se află în perimetrul certificat şi înscris ca atare în planurile cadastrale ale S.C.P.V.Ş., societate pe care reclamanţii nu au chemat-o în judecată în prezenta cauză.
Astfel, din suprafaţa solicitată, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească, în raport de modul în care au formulat acţiunea şi au învestit instanţa de judecată, suprafaţa de 4.272 m.p. teren aferent imobilului, delimitându-se împreună cu locul de parcare, zona de agrement şi alei.
Prin Decizia nr. 6802 din 19 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală au fost admise recursurile declarate de reclamanţi, M.F.P., Ministerul Culturii, casată hotărârea instanţei de apel şi cauza trimisă spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că la rejudecarea apelului nu s-a răspuns apărărilor invocate de reclamanţi.
Astfel, deşi s-a dovedit că SC C. SA a fost obligată irevocabil să respecte proprietatea reclamanţilor pentru terenul de 11.770 mp, precum şi că această societate nu mai deţine în integralitate terenul, încât reclamanţii şi-au menţinut acţiunea în revendicare pentru întreaga suprafaţă de 29.780 mp, anumite parcele individualizate fiind deţinute încă abuziv de Statul Român şi date în administrare către I.N.C.D.B.H.Ş., instanţa nu a lămurit aceste aspecte:
Totodată, nu s-a verificat apărarea reclamanţilor care punea în discuţie valabilitatea titlului cu care era deţinută suprafaţa de 11.141 mp, aflată în perimetrul S.C.P.V.Ş., faţă de precizările că o parte din teren a fost preluată prin HG nr. 2113/2004.
S-a arătat că este necesar să se facă distincţia între deţinătorul juridic şi deţinătorul de fapt al imobilului.
La rejudecare, instanţa de apel a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiză topometrică, fixând obiectivele în funcţie îndrumările deciziei de casare.
Reevaluând probatoriul astfel completat, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat Decizia civilă nr. 35/ A din 3 martie 2011, prin care a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 211 din 26 octombrie 2001, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilele şi terenul aferent în suprafaţă totală de 29.780 mp (identificate prin raportul de expertiză).
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că nelegalitatea trecerii imobilelor revendicare în proprietatea statului a fost dezlegată prin Decizia anterioară de casare, astfel încât, transmiterea prin acte succesive de către Statul Român către Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi către ceilalţi deţinători, în administrare, a imobilelor, are tot caracter nevalabil, deoarece se fundamentează pe un act nul absolut, care nu poate produce efectul transmiterii proprietăţii sau a anumitor atribute ale acesteia.
Instanţa a reţinut că în analiza acţiunii în revendicare formulate, trebuie să cerceteze îndeplinirea condiţiilor ca reclamanţii să aibă calitatea de proprietari neposesori iar pârâţii, pe aceea de posesori neproprietari.
Cum prin deciziile anterioare de casare s-a dezlegat problema nelegalităţii preluării de către stat a imobilelor şi cum cu probele administrate, reclamanţii au dovedit calitatea procesuală activă, calitate care, în acţiunea în revendicare este o problemă de fond, a rămas curţii să verifice exclusiv problema „posesiunii", în limitele impuse prin Decizia de casare.
S-a constatat că suprafaţa totală a terenului revendicat este de 29780 mp şi a fost identificată de raportul de expertiză, aceasta incluzând şi suprafaţa curţi, construcţii de 658 mp. Terenul de 658 mp este dat în administrare Ministerului Culturii şi Cultelor.
În ce priveşte suprafaţa de teren dată în administrarea I.N.C.D.B.H.Ş., identificată de expert, aceasta este de 29.122 mp, adică întregul teren revendicat de reclamanţi (mai puţin suprafaţa curţi, construcţii de 658 mp.).
S-a reţinut că prin HG nr. 2113/2004 a fost înfiinţat I.N.C.D.B.H.Ş., prin reorganizarea S.C.P.V.Ş., actul normativ menţionând că unitatea a avut în administrare, 24 ha teren, bunurile imobile aflate în proprietatea publică a statului şi în administrarea staţiunii trecând în administrarea institutului naţional.
Această operaţiune juridică nu poate însă produce efecte în prezentul litigiu, schimbarea deţinătorului de fapt al terenului fiind irelevantă faţă de împrejurarea că există acelaşi deţinător juridic, respectiv Statul Român.
Terenul pe care SC C. SA a fost obligată să îl lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor prin Decizia civilă nr. 284/A/2006 a Curţii de Apel Piteşti (irevocabilă prin Decizia nr. 2019 din 29 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), a fost identificat şi el prin expertiză, fiind compus din suprafeţele de 7.275 şi 4.495 mp.
S-a constatat însă, că această din urmă suprafaţă nu face parte din terenul revendicat de reclamanţi, de 29.780 mp., iar cealaltă suprafaţă, de 7.275 mp, s-a dovedit a face parte din domeniul public al statului, a constituit obiectul hotărârii pronunţate în revendicarea faţă de SC C. SA (fiind dată iniţial în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi I.N.C.D.B.H.Ş., prin hotărârea de guvern anterior menţionată).
S-a concluzionat de către instanţă, că întregul teren revendicat este compus din suprafaţa de 658 mp, deţinută de pârâtul Ministerul Culturii şi din suprafaţa de 29.122 mp, pentru care există suprapunere, în sensul că a fost dată, succesiv, în administrare de către Statul Român, atât pârâtului anterior, cât şi I.N.C.D.B.H.Ş.
Apreciindu-se că reclamanţii au un titlu de proprietate valabil, iar deţinătorii terenului îşi fondează faptul posesiunii pe un act nul absolut, a fost admis apelul şi schimbată sentinţa, în sensul admiterii acţiunii, cu obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele şi terenul aferent, în suprafaţă totală de 29.780 mp (identificate în schiţa anexă la raportul de expertiză).
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi M.F.P.
1. Recurentul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a formulat critici sub următoarele aspecte:
Hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, în raport de materialul probator încuviinţat şi administrat, instanţa a omis să se pronunţe punctual cu privire atât la situaţia juridică a imobilului, cât şi la deţinătorul actual al acestuia din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, incidentă în speţă, câtă vreme, după soluţionarea acţiunii în primă instanţă, reclamanţii au înţeles să-şi exercite dreptul legal de a notifica Ministerul Culturii şi Cultelor pentru restituirea imobilului.
Or, în calitatea lor de persoane îndreptăţite, reclamanţii au rămas în pasivitate în ce priveşte soluţionarea pe cale administrativă a solicitării de restituire, preferând să continue desfăşurarea litigiului pe cale judecătorească.
Instanţa nu motivează cu privire la situaţia juridică actuală a bunului, aparţinător domeniului public şi posibilitatea încadrării lui în Anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001, ca imobil ce intră sub incidenţa art. 16 din acest act normativ, ceea ce ar fi însemnat restituirea bunului în condiţiile procedurii speciale reglementate de acesta, iar nu prin executare silită imediată.
Deşi admiterea unei acţiuni în revendicare presupune, în mod obişnuit, ca în dispozitivul hotărârii să se regăsească obligaţia de restituire a bunului către proprietarul neposesor de către posesorul neproprietar, în speţă o asemenea măsură nu există în sarcina celorlalţi deţinători de fapt (I.N.C.D.B.H.Ş.).
În acest context, măsura obligării celor doi pârâţi, Ministerul Culturii şi M.F.P., apare ca fiind golită de conţinut şi imposibil de executat, de vreme ce nu s-a stabilit modalitatea de restituire (imediată sau cu menţinerea afectaţiunii pe o perioadă de 5 ani) şi nici nu s-a decis cui anume incumbă această obligaţie, fiind de neconceput, în acţiunea în revendicare, existenţa concomitentă a doi detentori precari.
Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanţa a apreciat eronat că este vorba despre o acţiune de drept comun, pornită anterior Legii nr. 10/2001.
Deşi acţiunea a fost într-adevăr, promovată în anul 2000, după pronunţarea hotărârii de primă instanţă, reclamanţii au înţeles să declanşeze procedura Legii nr. 10/2001, prin transmiterea notificării înregistrate la Ministerul Culturii, pentru ca după anul 2002 să rămână în pasivitate şi să solicite reluarea judecăţii acţiunii în revendicare.
Instanţa de apel, la rejudecare, ar fi trebuit să pună în discuţie precizarea poziţiei procesuale a reclamanţilor, fiind fără relevanţă statuarea instanţei de recurs, din primul ciclu procesual, conform căreia acţiunea ar fi admisibilă, întrucât a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Chiar şi în cazul rejudecării apelului în raport de temeiul de drept invocat la promovarea acţiunii (art. 480 C. civ.), instanţa trebuia să observe că obligaţia de restituire nu putea fi localizată în sarcina Ministerul Culturii şi Cultelor.
Aceasta, întrucât în speţă, proprietarul neposesor este în fapt, locatarul acestui imobil, C.C.B., imobil cu privire la care Ministerul Culturii nu a emis decizie de soluţionare a notificării. În prezent, acest centru cultural nu mai funcţionează în subordinea Ministerului Culturii, ci sub autoritatea Consiliului judeţean Argeş.
2. M.F.P. a arătat că hotărârea este criticabilă din perspectiva aceloraşi motive de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reluând în mare parte, argumente regăsite şi în recursul celuilalt pârât.
S-a susţinut că acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât obiectul ei este reprezentat de un bun care face parte din domeniul public al statului, iar faţă de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, asemenea bunuri sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
În mod eronat instanţa a reţinut că nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului a fost dezlegată prin Decizia anterioară de casare.
Recurentul a redat şirul transmisiunilor succesive care au avut loc cu privire la imobilul, fostă reşedinţă a familiei B., începând cu anul 1990 când a trecut din patrimoniul Partidului Comunist în proprietatea statului, până în prezent, când parţial parcelele se regăsesc şi în domeniul public al statului, dat în administrare Ministerului Culturii. Astfel, din suprafaţa de 29.780 mp, terenul de 658 mp cu categoria de folosinţă „curţi – construcţii" a fost dat numai în administrarea Ministerului Culturii, iar restul suprafeţei de 29.122 mp a fost dată în administrarea, atât a Ministerului Culturii cât şi a I.N.C.D.B.H.Ş.
S-a arătat că hotărârea nu a fost motivată cu respectarea exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aducându-se argumente identice celor din recursul Ministerului Culturii.
Astfel, s-a făcut referire la faptul că instanţa nu s-a pronunţat punctual asupra situaţiei juridice a imobilului revendicat, a calităţii deţinătorului actual şi din perspectiva Legii nr. 10/2001, incidentă în speţă câtă vreme după soluţionarea nefavorabilă a acţiunii în primă instanţă, reclamanţii au transmis şi notificare.
De asemenea, s-a făcut referire la necesitatea încadrării imobilului în categoria celor enumerate în Anexa 2 a Legii nr. 10/2001 şi astfel, restituirea să se realizeze în condiţiile procedurii speciale, cu menţinerea afectaţiunii bunului.
Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare dar au solicitat prin concluzii scrise respingerea recursurilor, dezvoltând argumente în legătură cu fiecare dintre aspectele invocate de către recurenţi.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Astfel:
1. Cu privire la recursul declarat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Susţinând nemotivarea hotărârii şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul pretinde o neanalizare a situaţiei juridice a bunului şi a deţinătorului acestuia din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
O astfel de critică ignoră însă, cadrul procesual al judecăţii întrucât instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare promovată în anul 2000, anterior intrării în vigoare a legii speciale menţionate de către recurent.
Această problemă de drept, a valorificării dreptului de proprietate pretins pe calea acţiunii în revendicare, fără să se poată opune dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece ar însemna ca ele să retroactiveze, a fost tranşată de o manieră irevocabilă prin prima decizie de casare pronunţată în cauză, Decizia nr. 1839 din 8 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Ca atare, această statuare a intrat în autoritate de lucru judecat şi ea nu mai poate fi contestată de părţi, nici readusă în dezbaterea judiciară.
De aceea, în mod corect instanţa de apel nu a fost preocupată, în analiza făcută, de situaţia juridică a bunului, afectaţiunea acestuia şi deţinătorul imobilului din perspectiva unei legi despre care se stabilise jurisdicţional că nu are incidenţă în cauză:
Este lipsită de pertinenţă şi de asemenea, cu ignorarea autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare, critica vizând posibilitatea încadrării imobilului în categoria prevăzută de Anexa 2 a Legii nr. 10/2001, astfel încât restituirea bunului „să nu se facă prin executare silită imediată".
Pentru a se prevala de dispoziţiile menţionate, recurentul avea posibilitatea să dea curs notificării transmise de către reclamanţi în anul 2001 şi să se plaseze astfel, în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Aşa cum recurentul însuşi menţionează, notificarea a rămas nesoluţionată până în prezent, neputându-se imputa reclamanţilor faptul că au uzat de dreptul de opţiune recunoscut de art. 46 din Legea nr. 10/2001 (întrucât atitudinea culpabilă aparţine unităţii notificate, ţinută prin dispoziţiile legale de un termen, înăuntrul căruia trebuia să dea răspuns notificării).
În sensul textului anterior indicat, reclamanţii nu au renunţat la judecarea acţiunii în revendicare ci, văzând că pretenţiile lor nu au fost satisfăcute în procedura legii speciale, au solicitat continuarea judecăţii pe calea dreptului comun.
Este nefondată şi critica potrivit căreia obligaţia de restituire, aşa cum este ea precizată în dispozitivul hotărârii, ar fi golită de conţinut şi imposibil de executat întrucât nu s-ar menţiona modalitatea de restituire „imediată sau cu păstrarea afectaţiunii pe o perioadă de 5 ani".
Formulând o asemenea critică, recurentul ignoră din nou cadrul judecăţii, care nu s-a desfăşurat sub incidenţa Legii nr. 10/2001, pentru a se face trimitere la art. 16 şi la categoriile de bunuri pentru care se poate păstra afectaţiunea o anumită perioadă.
O hotărâre judecătorească are caracter executoriu în condiţiile art. 374, 376 C. proc. civ., iar acordarea unui termen pentru executarea acesteia se poate face motivat, în termenii prevăzuţi de art. 262 C. proc. civ.
Cum hotărârea atacată nu are nicio menţiune referitoare la temporizarea executării, sunt evident aplicabile regulile de drept comun referitoare la executorialitatea hotărârii.
Tot astfel, împrejurarea că parte din teren se află la un alt deţinător, I.N.C.D.B.H.Ş., decât cei obligaţi la restituire, nu este un aspect de nelegalitate a soluţiei.
Instanţa de apel a arătat în conţinutul considerentelor, faptul că pe parcursul desfăşurării judecăţii, imobilul a făcut obiectul mai multor transmisiuni succesive, schimbându-se deţinătorul.
Asemenea transmisiuni care au avut loc înaintea definitivării litigiului, în privinţa unui bun litigios, sunt însă inopozabile reclamanţilor. Cei care au transmis succesiv bunul în administrare fiind Ministerului Culturii şi Statul Român, de la început părţi în proces, aceştia vor fi ţinuţi de obligaţia de restituire.
De altfel, cu ocazia expertizei s-a constatat că terenul de 29.112 mp este deţinut faptic de Ministerului Culturii, dar acelaşi teren a fost dat în administrare şi I.N.C.D.B.H.Ş. „care însă nu-l foloseşte şi îl consideră disponibil pentru restituire".
Prezenţa în proces a Statului Român prin M.F.P. şi a Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, cărora li s-a justificat legitimarea procesuală pasivă, a fost dată de împrejurarea că aceştia au figurat, de la începutul procedurii judiciare, ca titulari ai dreptului de proprietate, respectiv, de administrare asupra imobilului, obiect al litigiului.
Or, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998: „În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate", iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol: „În litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de M.F.P.".
Aşadar, câtă vreme imobilul s-a aflat, la data sesizării instanţei, în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Culturii, acestora le incumbă şi obligaţia de restituire, indiferent de transferul bunului pe parcursul desfăşurării procesului, cu ignorarea naturii litigioase a acestuia (şi astfel, cu sancţiunea inopozabilităţii actelor de transfer către reclamanţi).
Invocând nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reia argumentele referitoare la aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 10/2001, dată de existenţa unei notificări pe temeiul acestui act normativ, ceea ce ar fi impus instanţei de apel ca la rejudecare, să ceară precizarea poziţiei procesuale a reclamanţilor, fiind fără relevanţă statuarea instanţei de recurs în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Astfel cum s-a arătat anterior, invocându-şi propria culpă în nesoluţionarea notificării, recurentul reproşează reclamanţilor că au reluat judecata acţiunii în revendicare.
Or, această posibilitate era recunoscută reclamanţilor pe temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (câtă vreme pe de o parte, ei nu renunţaseră anterior la judecata acţiunii în revendicare iar pe de altă parte, nu obţinuseră satisfacerea pretenţiilor lor în procedura legii speciale), fără ca aceasta să însemne că reluarea judecăţii atrăgea modificarea cauzei juridice a acţiunii, pentru că intrase în vigoare un nou act normativ.
Susţinerea că statuarea instanţei de recurs asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare era lipsită de relevanţă juridică şi că la rejudecare, instanţa de apel trebuia să lămurească din nou cadrul procesual, ignoră efectul autorităţii de lucru judecat şi modalitatea în care se repercutează acesta în interiorul aceluiaşi proces.
Aşa cum s-a menţionat deja, statuarea instanţei de recurs în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare şi lipsa de incidenţă a Legii nr. 10/2001, este irevocabilă şi intrată în autoritatea lucrului judecat, astfel încât această chestiune nu mai poate fi pusă în discuţie şi reevaluată jurisdicţional.
Aşadar, contrar susţinerii recurentului, la reluarea judecăţii, instanţa era ţinută de dezlegarea dată acestui aspect prin Decizia de casare.
2. Recursul declarat de M.F.P.
Susţinând nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pretinde caracterul inadmisibil al acţiunii în revendicare întrucât obiectul ei îl reprezenta un bun din domeniul public al statului, ceea ce atrăgea regimul juridic specific reglementat de Legea nr. 213/1998, cu consecinţa insesizabilităţii, inalienabilităţii.
Critica este nefondată, având în vedere că, pentru a avea regimul juridic menţionat, este necesar ca bunul să fi intrat în mod legal în patrimoniul statului şi mai departe, să poată fi afectat domeniului public al acestuia.
În speţă, s-a statuat însă, de asemenea cu autoritate de lucru judecat, prin prima decizie de casare (8 martie 2005 a Î.C.C.J.) că „bunul a fost preluat de stat fără un titlu valabil şi poate fi revendicat de foştii proprietari sau de succesorii acestora".
De aceea, este lipsită de relevanţă juridică prezentarea tuturor actelor normative individuale (Hotărâri de Guvern, Ordine ale miniştrilor) pe temeiul cărora imobilului i-a fost schimbat deţinătorul de-a lungul timpului, câtă vreme Statul, cel care a dat în administrare bunul, nu a deţinut un titlu valabil asupra acestuia.
În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., M.F.P. a prezentat aceleaşi argumente cu cele din recursul Ministerului Culturii, susţinând nemotivarea soluţiei cu referire la situaţia juridică a imobilului din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele menţionate deja în analiza celuilalt recurs, criticii i s-a constatat caracterul nefondat.
Ca atare, ambele recursuri declarate în cauză au dedus judecăţii aspecte care nu s-au putut constitui în critici întemeiate de nelegalitate, astfel încât vor fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 35/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2027/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2023/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
