ICCJ. Decizia nr. 1879/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1879/2012
Dosar nr. 6921/3/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 februarie 2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia în baza dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009 să îi plătească suma de 210.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 3 ani în care a avut domiciliu obligatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 992 din 09 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că familia reclamantei a fost strămutată la data de 18 iunie 1951 şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea V.V., jud. Ialomiţa. Măsura strămutării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951. Restricţiile domiciliare au încetat în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 6100/ din 27 iulie 1955.
În cauza de faţă, Tribunalul a reţinut că, măsura strămutării şi stabilirii domiciliului forţat luată cu privire la familia reclamantei în temeiul Deciziei nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
În aceste condiţii, Tribunalul constată şi că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ în prezenţa caracterului politic al măsurii administrative suferite de familia reclamantei, reclamanta în calitate de persoană care a suferit această măsură are dreptul la repararea prejudiciului moral suferit în urma luării acestei măsuri.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, tribunalul a constatat că la data pronunţării hotărârii legea nu stabilea pentru aceste daune nici un cuantum minim nici unul maxim, şi nici criterii unitare şi general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului-Legea nr. 118/1990. În plus, Tribunalul mai constată că legea specială nu stabileşte nici că repararea prejudiciului moral trebuie făcută exclusiv prin acordarea unei sume de bani. Mai mult, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul altor acte normative.
În aceste condiţii, revine instanţei rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei dacă repararea prejudiciului moral se va face prin acordarea unei despăgubiri băneşti sau nu, iar în caz afirmativ, care este cuantumul despăgubirilor ce urmează a se acorda în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Pornind de la aceste premise legale, Tribunalul a apreciat că, în cauza de faţă, repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă a fost acoperit prin despăgubirile acordate potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990 în baza Hotărârii nr. 2961 din 18 ianuarie 1991, în cuantum total de 281.750.000 RON şi care sunt acordate şi în prezent reclamantei lunar. De asemenea, Tribunalul a reţinut că aceste despăgubiri urmează a fi acordate lunar şi în continuare tot timpul vieţii reclamantei.
În aprecierea acoperirii prejudiciului moral suferit de reclamantă instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta s-a născut la 31 octombrie 1952 adică la un an după strămutarea părinţilor săi în localitatea V.V. jud. Ialomiţa precum şi faptul că aceasta avea 2 ani şi 9 luni la data încetării măsurii administrative cu caracter politic luate în baza Deciziei nr. 200/1951. În aceste condiţii, instanţa a constatat că suferinţa morală a reclamantei a fost minimă, căci la vârsta acesteia din perioada când familia sa a avut domiciliu obligatoriu, în mod obiectiv nu putea avea reprezentarea efectelor acestei măsuri asupra sa sau asupra familiei sale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.D., prin care se aduc critici, în sensul că, simpla recunoaştere a caracterului politic al măsurii la care a fost supusă şi drepturile primite în condiţiile Decretului-lege nr. 118/ 1990 nu reprezintă o reparaţie suficientă a prejudiciilor cauzate, că nu poate fi aplicată în speţă O.U.G. nr. 62/ 2010, referindu-se şi la referire la rezoluţia a Consiliului Europei.
Prin decizia nr. 249/A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta P.D., a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că, a fost admisă în parte cererea reclamantei şi obligat pârâtul la plata către aceasta a sumei de 3.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat din oficiu sentinţa în raport de motivele de apel invocate şi de dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele:
Reclamanta, persoană care a suferit consecinţele măsurii administrative cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptăţită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.
În ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit ca prevederile art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, s-au analizat consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În contextul litigiului de faţă, s-a apreciat că interpretarea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în sensul că ar atrage dispariţia temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamantă şi respingerea, în consecinţă, a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea este nelegală.
În speţă este vorba despre o contestaţie cu privire la un drept civil patrimonial - dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul înregistrării acţiunii - care îşi găsea temeiuri suficiente în legea internă şi în practica instanţelor judecătoreşti. Acest litigiu se poartă între reclamanta persoană fizică şi Statul Român, care are calitatea de pârât.
Din perspectiva art. 6 al Convenţiei, aplicarea unor norme legale noi, într-un proces pendinte, poate fi analizată fie din unghiul dreptului de acces la un tribunal, fie din unghiul garanţiei egalităţii armelor, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Problema rupturii egalităţii armelor se pune în toate situaţiile în care la momentul modificării cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanţei (nu şi în situaţia în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar motivele invocate de stat în justificarea intervenţiei sunt în general respinse de instanţa europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau necesitatea reglementării unor divergenţe de jurisprudenţă - a se vedea în acest sens Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii contra Franţei, 28.octombrie 1999) singurul motiv acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii unui vid juridic";, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenţia fusese previzibilă, era de aşteptat, iar reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluţionarea litigiului în sensul respingerii acţiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. în acest caz, soluţia de respingere a acţiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenţiei statului, prin organul său constituţional, intervenţia statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională însăşi a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese său cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 anterior pronunţării acestei decizii, dar care nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive până la data acestei decizii, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Nu în ultimul rând, a reţinut că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează în esenţă, dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri"; priveşte atât „bunurile actuale"; având o valoare patrimonială, cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă"; că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Despre noţiunea de ";speranţă legitimă";, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Prin urmare, câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a apreciat că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Analizând dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a apreciat că, persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale puteau pretinde o „speranţă legitimă"; de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia, aparţinând celei mai înalte jurisdicţii în stat.
În virtutea consideraţiilor expuse, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în discuţie nu poate fi făcută la cauza prezentă, pentru a considera lipsită de temei cererea reclamantei, întrucât litigiul a fost declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea în sistemul de drept.
Prin urmare, reclamanta este îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că, de asemenea nu este incidenţă în cauză O.U.G. nr. 62/2010, întrucât aceasta ordonanţă a intervenit ulterior declanşării prezentului litigiu, neputandu-se aplica cauzelor pendinte, pentru argumentele deja arătate.
În privinţa cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
În cauză, Curtea a apreciat că despăgubirile primite de reclamantă în condiţiile Decretului nr. 118/1990 nu acoperă integral prejudiciul suferit de aceasta prin stabilirea domiciliului obligatoriu, împreună cu familia sa pe durata acestei măsuri şi dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, a considerat că cererea reclamantei este întemeiată în parte, pentru suma de 3000 euro.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin care a arătat că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi făcută în prezenta cauză, pentru a considera lipsită de temei cererea reclamantei întrucât litigiul a fost declanşat anterior intervenirii sus menţionatei decizii, motiv pentru care spetei îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională.
Potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstitutionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Aşadar, având în vedere ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai exista.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarata neconstituţională pentru ca, altfel, s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor in stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Acest aspect rezultă şi din Hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei. Data fiind similaritatea situaţiilor, aprecierile Curţii Europene din hotărârea menţionată, sunt valabile integral în speţa de faţă.
Decizia de admisibilitate pronunţată de Curtea Europeană în hotărârea mai sus menţionata, acorda o importanţă deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituţională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părţile proceselor aflate pe rolul instanţelor, sunt rezultatul funcţionarii normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană reaminteşte faptul că marja de apreciere a statului în privinţa legilor reparatorii este largă, în contextul unei tranziţii dificile de la economia planificata la economia de piaţă.
Aşadar, Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observă că noţiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenţie, nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu se poate face aplicabilitatea art. 14.
În mod eronat instanţa de apel a reţinut ca efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstitutionale.
Astfel, decizia de constatare a neconstituţionalităţii operează pentru viitor în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecaţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională (cum este şi în cazul de faţă) ea nu mai poate fi aplicata, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea in considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatate ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteori";, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională; or, în cazul de faţă, hotărârea de prima instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Sub aspectul speranţei legitime în ceea ce priveşte dreptul de creanţă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, recurentul a arătat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime"; a reclamantei la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstitutionale.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., „speranţa legitimă"; este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o baza legală solidă.
Or, nu se poate reţine că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, fiind găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o baza legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede în mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât şi persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic (sau succesorii acestora menţionaţi ca atare) pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute la lit. a), b) şi c).
Potrivit dispoziţiilor prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul unor aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării.
Cum în cauza de faţă, nu este vorba despre o condamnare, ci de o măsură administrativă, recurentul pârât a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.
În subsidiar, în măsura în care se va trece peste motivele arătate, s-a solicitat a se avea în vedere faptul că, repararea prejudiciului moral suferit de reclamanta a fost acoperit prin despăgubirile acordate potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, în baza hotărârii nr. 2961 din 18 ianuarie 1991, iar suma acordată drept despăgubire cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
Cu ocazia dezbaterilor reprezentanta Ministerului Public a invocat incidenţa deciziei nr. 12/2011, pronunţată de instanţa supremă, în recursul în interesul legii.
Recursul va fi admis pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of. cu excepţia situaţiei în care la această dată era dej a pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstitutionalitătii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstitutionalitătii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de Apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica referitoare la greşita menţinere a caracterului politic al măsurii luate asupra reclamantei şi familiei sale nu va fi analizată, întrucât acest aspect a fost reţinut prin hotărârea instanţei de fond, iar pârâtul nedeclarând apel, nu poate invoca direct în recurs această critică, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza nici a celorlalte critici formulate, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 249/A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul reclamantei P.D. împotriva sentinţei nr. 992 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1878/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1881/2012. Civil → |
|---|
