ICCJ. Decizia nr. 1877/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1877/2012
Dosar nr. 3707/98/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2010, reclamantul C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, în nume propriu şi în calitate de moştenitor al soţiei sale C.E., acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii, reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus reclamantul şi soţia acestuia (strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.).
Prin sentinţa civilă nr. 1906F din 12 octombrie 2010, Tribunalul Ialomiţa, a admis, în parte, cererea formulată de reclamant şi l-a obligat pe pârât la plata echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 10.000 euro, reprezentând daune morale. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, că reclamantului şi soţiei acestuia C.E. li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea F., fiind dislocaţi din zona frontierei de vest, la data de 18 iunie 1951, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Ulterior, prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 27 iulie 1955, aceste restricţii au încetat.
Tribunalul a mai constatat că soţia reclamantului a decedat la data de 5 mai 2002, conform certificatului de deces, depus în copie la dosar.
De asemenea, s-a reţinut că, prin hotărârile din 20 decembrie 1990, emise de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit în favoarea reclamantului şi a soţiei sale dreptul la o indemnizaţie lunară în cuantum de 821 RON fiecare, în temeiul art. 3 alin. (3) din Decretul-lege menţionat.
Reclamantului i-a fost recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în baza O.U.G. nr. 214/1999, prin decizia din 14 iunie 2007.
Faţă de înscrisurile menţionate şi în raport de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a reţinut că reclamantul C.P. şi soţia sa C.E. au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, recunoscută ca atare de textul de lege menţionat.
Tribunalul a apreciat că reclamantul beneficiază, în nume propriu, de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1, astfel că, în raport de durata măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa, având în vedere şi limita maximă a despăgubirilor stabilită de legiuitor, este îndreptăţit să primească despăgubiri în limita sumei de 7.000 euro.
Întrucât şi soţia C.E. a suferit un prejudiciu moral ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa, având în vedere că în prezent este decedată, reclamantul, în calitate de soţ, beneficiază de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel că, faţă de durata măsurii şi de limita maximă legală a despăgubirilor, tribunalul a considerat că este îndreptăţit a primi suma de 3.000 euro.
împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 317A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate şi având în vedere şi susţinerea privind incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a reţinut următoarele:
Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin această decizie s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Ca urmare a publicării Decizie nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761/15.11.2010, apelanţii Statul Român şi Ministerul Public au invocat ca motiv respingere a acţiunii reclamanţilor faptul că acţiunea acestora a rămas fără temei de drept, deoarece textul legal pe care şi-au fundamentat acţiunea a fost declarat neconstituţional.
Cu privire la această susţinere, care se constituie într-un nou motiv de apel de ordine publică, a reţinut că în contextul litigiului de faţă, se pune problema dispariţiei temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamanţi ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect faţă de care a apreciat că, interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respingerea, în consecinţă a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul nr. 12 privind discriminarea.
În speţă este vorba despre o contestaţie cu privire la un drept civil patrimonial - dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul înregistrării acţiunii - care îşi găsea temeiuri suficiente în legea internă şi în practica instanţelor judecătoreşti. Acest litigiu se poartă între reclamanţii persoane fizice şi Statul Român, care are calitatea de pârât.
Practic, în dreptul nostru intern, decizia de neconstituţionalitate produce un efect retroactiv, deoarece ea înlătură ab initio dreptul reclamanţilor la despăgubire, considerându-se că acesta nici nu a existat, iară a se ţine seama de împrejurarea că, la data promovării acţiunii, nu numai că legea era în vigoare şi era aplicată în mod uniform de instanţele judecătoreşti în sensul acordării despăgubirilor către persoanele care se încadrau în categoriile vizate, dar nici măcar nu exista vreo problemă de constituţionalitate care să pună sub semnul întrebării îndreptăţirea acestor persoane de a pretinde despăgubiri în baza acestei legi. În etapa premergătoare promulgării legii niciuna dintre autorităţile statului prevăzute la art. 146 lit. a) din Constituţie nu s-au sesizat în legătură cu neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Efectul de abrogare retroactivă a temeiului de drept al acţiunii este rezultatul mecanismului de control al constituţionalităţii, care se realizează prin Curtea Constituţională, în ultimă instanţă, organ al statului. Ca atare, se poate afirma că decizia de neconstituţionalitate reprezintă o formă de intervenţie a statului în proces, prin intermediul unuia dintre organele sale, în condiţiile în care statul este iniţiatorul sesizării de neconstituţionalitate, dar nu de pe o poziţie independentă, ci tocmai în calitate de pârât în cadrul proceselor intentate împotriva sa de persoanele particulare îndreptăţite la despăgubiri.
În această situaţie, se pune problema dacă respingerea acţiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul intervenţiei deciziei de neconstituţionalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalităţii armelor";, principiu care presupune obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său.
Aşa cum s-a reţinut în practica instanţei europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare. Insă principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţie se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie. Prin „norme legale"; se înţelege nu numai actele normative ce emană de la Parlament, ci şi actele normative cu caracter general (ordonanţe de urgenţă, norme metodologice, etc), adică toate acele acte care statul le edictează şi care influenţează deznodământul judiciar al unui proces.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluţionarea litigiului în sensul respingerii acţiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. în acest caz, soluţia de respingere a acţiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenţiei statului, prin organul său constituţional, intervenţia statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi care a pierdut procesul în prima instanţă.
În ceea ce priveşte paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri băneşti, problema dreptului la despăgubiri a moştenitorilor celui condamnat şi încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituţională le-a încadrat în categoria cauzelor de neconstituţionalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile cuvenite reclamanţilor în acord cu prevederile Constituţiei, nu-i poate genera acestuia o situaţie privilegiată în proces.
În virtutea consideraţiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speţă, intimatul reclamant se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanţa naţională, prima chemate sa aplice Convenţia.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului, potrivit căreia legea acordă dreptul la daune morale doar în cazul condamnărilor, nu şi în ipoteza măsurilor administrative cu caracter politic, s-a apreciat ca nefondată. Astfel, în speţă, norma prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a) nu poate fi ruptă din contextul actului normativ din care face parte şi nu poate fi aplicată decât în concordanţă cu ceea ce art. 5 prevede în partea sa introductivă, parte care identifică beneficiarii normei şi care îi aşează pe poziţie de egalitate în ceea ce priveşte beneficiul măsurilor reparatorii enumerate, atât pe cei condamnaţi, cât şi pe cei care au suferit măsuri administrative asimilate condamnării.
De altfel, din examinarea expunerii de motive a Legii nr. 221/2009 rezultă că iniţiatorul legii nu a privit în niciun moment cele două categorii de beneficiari ca având statut diferit în ceea ce priveşte dreptul la despăgubiri.
În ceea ce priveşte critica apelantului pârât referitoare la cuantumul despăgubirilor, Curtea a considerat că aceasta nu este întemeiată. Âşa cum s-a reţinut anterioar, instanţa a stabilit cuantumul final al despăgubirii, de 10.000 euro, în raport de dubla calitate a reclamantului, care a pretins daune morale atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitor al soţiei.
Sumele de 7.000 euro şi 3.000 euro stabilite de prima instanţă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant şi soţia acestuia în decursul perioadei 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 (perioadă în care au fost strămutaţi şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu) nu sunt prea mari în raport cu consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către cele două persoane.
Prima instanţă a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv împrejurarea că reclamantul şi soţia sa au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, considerând ca instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a fost declarată neconstituţională prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, nu rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
Motivarea instanţei de apel nu este legală şi temeinică, întrucât în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. În cazul în care se constată că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se de instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conforma prevederilor Constituţiei. Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul a posteriori, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale în condiţiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, Curtea de Apel trebuia să constate că pretenţiile intimatului de acordare a daunelor morale nu pot fi primite.
O asemenea soluţie nu încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie care impun necesitatea interpretării normelor interne în concordanţă cu reglementările internaţionale, deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern este declarată neconstituţională ea nu mai există şi, prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. în acest sens se interpretează art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Actuala ordine neconstituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că, altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat.
Considerând că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii, atunci când a schimbat temeiul juridic al cererii reclamantului, fără a-l pune în discuţia părţilor, şi nu a ţinut seama de prevederile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
Sub aspectul aplicabilităţii art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., în situaţia declarării neconstituţională a unei legi care dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită în timpul comunismului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei.
Sub acest aspect, Curtea Europeană, a considerat semnificativ faptul că dreptul la compensaţii nu decurgea din lege, ci era condiţionat de depunerea unei cereri şi de aprobarea acesteia dei către autoritatea administrativa competentă. În consecinţă, reclamanţii nu se puteau aştepta să-şi vadă materializat dreptul la despăgubiri înainte de finalizarea procedurii administrative, în cursul căreia autorităţile ar fi verificat dacă reclamanţii îndeplineau anumite condiţii.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la un Tribunal şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, analizate în lumina dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., Curtea a afirmat în mod constant în jurisprudenţa sa că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă introducând noi dispoziţii normative cu efect retroactiv.
În cauza Unedic împotriva Franţei, Curtea a statuat asupra faptului că exigenţele principiului securităţii raporturilor juridice nu consacră un drept la jurisprudenţa constantă.
În M. Of. al României Partea I nr. 761/15.11.2010 au fost publicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Deciziile Curţii Constituţionale, produc efecte şi asupra prezentei cauze, întrucât efectele deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii sunt erga omnes, conform art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, după publicare, acestea având efecte asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona in viitor. Dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Guvernul sau Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
La data pronunţării instanţei de apel termenul de 45 de zile prevăzut de textul constituţional era expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai puteau fi aplicate, întrucât, după împlinirea termenului menţionat, dispoziţiile legale şi-au încetat efectele.
Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile din lege declarate neconstituţionale nu se mai pot aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
Cu ocazia dezbaterilor atât reprezentanta recurentului pârât cât şi cea a Ministerului Public au invocat incidenţa deciziei nr. 12/2011, pronunţată de instanţa supremă, în recursul în interesul legii.
Recursul va fi admis pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. În timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12/19.09.2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstitutionalitătii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fî tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstitutionalitătii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fî afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Ialomiţa pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Ialomiţa împotriva deciziei nr. 317A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că, admite apelul pârâtului, schimbă în tot sentinţa nr. 1906 F din 12 octombrie 2010 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, în sensul că respinge acţiunea reclamantului C.P., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1876/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1878/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
