ICCJ. Decizia nr. 1878/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1878/2012
Dosar nr. 4673/101/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 07 iunie 2010 reclamanta N.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv D.G.F.P. Mehedinţi solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit prin dislocarea sa şi a părinţilor săi în satul C., judeţul Călăraşi, pentru o perioadă de aproape cinci ani.
La termenul din 28 iunie 2010 apărătorul reclamantei a solicitat introducerea în cauză a intervenientei N.C. în calitate de soră a reclamantei, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea şi părinţii săi, pentru luarea măsurii administrative cu caracter politic ce a constat în strămutarea şi stabilirea domiciliului forţat în perioada 20 iunie 1951-martie 1956.
Prin sentinţa civilă nr. 573 din 25 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 4673/101/2010, s-a admis în parte acţiunea şi s-a obligat pârâtul către reclamantă şi intervenientă, la plata sumei de 30.000 euro cu titlul de daune morale şi la 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că familia reclamantei şi intervenientei a fost strămutată în perioada 1951 - 1956 din localitatea de domiciliu în judeţul Călăraşi în baza deciziei nr. 200/1957 a Ministerului Afacerilor Interne, măsură administrativă ce are caracter politic conform art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Îndreptăţirea reclamantei şi a intervenientei la despăgubiri pentru prejudiciul moral s-a reţinut în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa a avut în vedere modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010.
împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta şi pârâtul.
Prin decizia nr. 169 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul reclamantei şi admiţând apelul pârâtului, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că, a fost respins capătul de cerere privind daunele morale, menţinând sentinţa în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele: Reclamanta şi intervenientă şi-au întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pentru prejudiciul moral pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere efectele pe care le produce în cauză această decizie.
Potrivit art. 147 alin (1) din Constituţie, dispoziţiile din legi, regulamente şi ordonanţe în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale este general - obligatorie, opozabilă „erga omnes"; inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Cum la data soluţionării apelului termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie a expirat - concluzia ce se impune este că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii întemeiată pe aceste dispoziţii, continuând judecata, are obligaţia să ţină cont de efectele deciziei Curţii Constituţionale şi să nu mai aplice dispoziţiile declarate neconstituţionale.
Totodată, trebuie avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 referitoare la insuficienţa măsurilor reparatorii reglementate prin Decretul - Lege nr. 118/1990, nu poate sta la baza instituirii unei norme juridice [art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009] cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 - finalitatea ambelor norme fiind acordarea unor sume de bani peroanelor persecutate din motive politice.
A mai reţinut Curtea că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele cauzate prin aceste condamnări sau măsuri administrative , iar despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile, rezonabile.
Cum în speţă s-a stabilit că atât reclamanta, cât şi intervenienta au beneficiat de dispoziţiile art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 care au avut aceeaşi finalitate cu dispoziţiile pe care şi-au întemeiat acţiunea - declarate neconstituţionale - nu se mai poate reţine îndreptăţirea lor la daune pentru acelaşi prejudiciu moral.
Nu s-au reţinut nici susţinerile intimatei că, prin adoptarea art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 dispoziţia în vigoare la data promovării acţiunii, aceasta are „speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală (în vigoare la data pronunţării sentinţei) a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad - hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Cu privire la celelalte motive invocate de reclamantă şi pârât prin apelurile declarate s-a considerat că nu sunt de natură a duce la o altă soluţie.
Criticile din apelul reclamantei privitoare la neretroactivitatea legii, mai exact la greşita aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010 în stabilirea cuantumului despăgubirilor sunt întemeiate, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fiind declarate neconstitutionale dispoziţiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010 (care prevedeau aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 sub aspectul limitării despăgubirilor), dar cum aceste modificări s-au adus unui text de lege art. 5 alin. (1) lit. a) declarat neconstituţional, primează considerentele de mai sus privitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
Nu se poate modifica în apel temeiul de drept al acţiunii, din acţiune întemeiată expres pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în acţiune întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ., cum susţine apelanta reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 294 alin (1) Teza I C. proc. civ. potrivit căreia, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, s-a apreciat că acestea corect s-au acordat integral, întrucât admiterea în parte a acţiunii se referă doar la cuantumul despăgubirilor solicitate şi acordate, iar limitarea s-a făcut de instanţă în baza modificărilor aduse legii după data promovării acţiunii, astfel că nu se poate reţine vreo culpă procesuală reclamantei şi intervenientei.
Aceeaşi raţiune subzistă şi în faza apelului, întrucât neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care au constituit temeiul de drept al acţiunii, a intervenit după promovarea acţiunii, astfel că nu se impune schimbarea sentinţei şi în privinţa soluţiei dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. a criticat greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru lipsa temeiului juridic, nereţinându-se culpa sa procesuală.
Recursul declarat de pârât va fi admis pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acesta este indicat pur formal, recurentul pârât neformulând vreo critică ce intră sub incidenţa acestui text.
Se constată însă că recursul este fondat, prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în consecinţă, va fi admis, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată.";
Textul legal enunţat prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul. Faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, acţiunea reclamantei a fost respinsă, aşa încât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, odată ce nu este partea care a pierdut procesul.
Pentru acest motiv, se impune înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, obligaţie ce a fost dispusă prin sentinţa tribunalului şi menţinută prin decizia recurată.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva deciziei nr. 169 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că, urmare a admiterii apelului pârâtului, respinge şi capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1877/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1879/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
