ICCJ. Decizia nr. 1881/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1881/2012
Dosar nr. 12658/3/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 11 martie 2010, reclamanţii P.D. şi P.M.C. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 1.000.000 de euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale Române din ziua efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor P.M. prin condamnarea politică dispusă de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa penală nr. 698/1957, în perioada 29 aprilie 1957 -27 aprilie 1961.
Prin sentinţa civilă nr. 906 din 16 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 30.000 euro (în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii), daune morale şi a sumei de 714 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 698 din 04 iulie 1957, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 646/1957, autorul reclamanţilor P.M. (tatăl reclamantului şi soţul reclamantei), decedat la data de 22 ianuarie 1998, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică, în temeiul art. 327 alin. (3) şi art. 157 C. pen., fiind arestat la data de 29 aprilie 1957.
S-a mai reţinut că, potrivit actelor de stare civilă ataşate la dosar, reclamanţii se încadrează în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, având calitatea de soţie supravieţuitoare, respectiv, fiu, iar condamnarea aplicată defunctul P.M. reprezintă o condamnare cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamanţilor, în calitate de soţie supravieţuitoare şi de descendent de gradul I, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs în patrimoniul autorului acestora, potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia,Ttribunalul a avut în vedere că, prin măsura condamnării, defunctului P.M. i-au fost cauzate suferinţe psihice şi i-au fost aduse atingeri onoarei şi demnităţii sale ca persoană, consecinţele acestor atingeri răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare eliberării.
Tribunalul a apreciat că suma de 1.000.000 euro, solicitată de reclamanţi, este exagerat de mare, astfel încât, suma de 30.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
S-a avut în vedere că, pe de o parte, s-a beneficiat de o indemnizaţie lunară cât şi de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar pe de altă parte, la evaluarea prejudiciului moral dincolo de situaţia concretă din fiecare cauză, instanţa trebuie să aibă în vedere şi situaţia socio-economică actuală, media veniturilor pe care le-ar putea obţine un cetăţean român mediu, cât şi efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statul român raportat la posibilităţile economice concrete ale României.
Împotriva sentinţei Tribunalului au declarat apel, reclamantul P.M.C., pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 316A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, au fost respinse, ca nefondate, iar apelul reclamantului P.M.C. a fost admis şi în consecinţă, schimbată sentinţa în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 50.000 euro, în echivalent în RON, la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelanţi şi având în vedere şi susţinerea privind incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a reţinut următoarele:
Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. I pct. 1 şi art, II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a „Curţii Constituţionale, prin această decizie s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Ca urmare a publicării Decizie nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761/15.11.2010, apelanţii Statul Român şi Ministerul Public au invocat ca motiv respingere a acţiunii reclamanţilor faptul că acţiunea acestora a rămas fără temei de drept, deoarece textul legal pe care şi-au fundamentat acţiunea a fost declarat neeonstituţional.
Cu privire la această susţinere, care se constituie într-un nou motiv de apel de ordine publică, a reţinut că în contextul litigiului de faţă, se pune problema dispariţiei temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamanţi ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect faţă de care a apreciat că, interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respingerea, în consecinţă a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
În speţă este vorba despre o contestaţie cu privire la un drept civil patrimonial - dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul înregistrării acţiunii - care îşi găsea temeiuri suficiente în legea internă şi în practica instanţelor judecătoreşti. Acest litigiu se poartă între reclamanţii persoane fizice şi Statul Român, care are calitatea de pârât.
Practic, în dreptul nostru intern, decizia de neconstituţionalitate produce un efect retroactiv, deoarece ea înlătură ab initio dreptul reclamanţilor la despăgubire, considerându-se că acesta nici nu a existat, fără a se ţine seama de împrejurarea că, la data promovării acţiunii, nu numai că legea era în vigoare şi era aplicată în mod uniform de instanţele judecătoreşti în sensul acordării despăgubirilor către persoanele care se încadrau în categoriile vizate, dar nici măcar nu exista vreo problemă de constituţionalitate care să pună sub semnul întrebării îndreptăţirea acestor persoane de a pretinde despăgubiri în baza acestei legi. în etapa premergătoare promulgării legii niciuna dintre autorităţile statului prevăzute la art. 146 lit. a) din Constituţie nu s-au sesizat în legătură cu neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Efectul de abrogare retroactivă a temeiului de drept al acţiunii este rezultatul mecanismului de control al constituţionalităţii, care se realizează prin Curtea Constituţională, în ultimă instanţă, organ al statului. Ca atare, se poate afirma că decizia de neconstituţionalitate reprezintă o formă de intervenţie a statului în proces, prin intermediul unuia dintre organele sale, în condiţiile în care statul este iniţiatorul sesizării de neconstituţionalitate, dar nu de pe o poziţie independentă, ci tocmai în calitate de pârât în cadrul proceselor intentate împotriva sa de persoanele particulare îndreptăţite la despăgubiri.
În această situaţie, se pune problema dacă respingerea acţiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul intervenţiei deciziei de neconstituţionalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalităţii armelor";, principiu care presupune obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său.
Aşa cum s-a reţinut în practica instanţei europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare. însă principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţie se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie. Prin „norme legale"; se înţelege nu numai actele normative ce emană de la Parlament, ci şi actele normative cu caracter general (O.U.G., norme metodologice, etc), adică toate acele acte care statul le edictează şi care influenţează deznodământul judiciar al unui proces.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluţionarea litigiului în sensul respingerii acţiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. În acest caz, soluţia de respingere a acţiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenţiei statului, prin organul său constituţional, intervenţia statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi care a pierdut procesul în prima instanţă.
În ceea ce priveşte paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri băneşti, problema dreptului la despăgubiri a moştenitorilor celui condamnat şi încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituţională le-a încadrat în categoria cauzelor de neconstituţionalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile cuvenite reclamanţilor în acord cu prevederile Constituţiei, nu-i poate genera acestuia o situaţie privilegiată în proces.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanţă, criticat deopotrivă de reclamant şi pârât, însă, bineînţeles, de pe poziţii diferite, în raport cu interesul concret în cauză, precum şi de către Ministerul Public, Curtea a reţinut următoarele:
În speţă, autorul reclamanţilor a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 698 din 04 iulie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 4 ani de închisoare corecţională, pentru delictul de agitaţie publică, reţinându-se că a făcut afirmaţii şi agitaţie cu caracter periculos pentru siguranţa statului în legătură cu evenimentele petrecute în Polonia şi în Ungaria în anul 1956. Autorul reclamanţilor a executat efectiv pedeapsa de 4 ani, fiind arestat la data de 29 aprilie 1957, din care doi ani la Penitenciarul G., iar restul de doi ani la Formaţiunea O., Colonia de muncă S., de unde a fost eliberat la data de 27 aprilie 1961.
La stabilirea întinderii daunelor morale trebuie avută în vedere împrejurarea că autorul reclamanţilor nu a beneficiat de despăgubiri în temeiul actelor normative anterioare, însă soţia acestuia a început să primească indemnizaţia de urmaş, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, din data de 01 aprilie 2006, astfel cum rezultă din evidenţele Casei Locale de Pensii Sector 1.
De asemenea, trebuie avute în vedere şi aspectele susţinute în motivarea apelului de către reclamant, în sensul că atingerile aduse onoarei şi demnităţii celui în cauză s-au perpetuat şi după momentul eliberării, acesta nemaiputând să ocupe un loc de muncă potrivit pregătirii sale şi fiind nevoit să accepte un loc de muncă plătit cu un salariu mult mai mic.
În raport de aceste elemente, a considerat că suma de 50.000 euro este suficientă şi îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care condamnarea a avut-o asupra celui condamnat şi asupra familiei sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
În susţinerea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a arătat că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi făcută în prezenta cauza, pentru a considera lipsită de temei cererea reclamanţilor întrucât litigiul a fost declanşat anterior intervenirii sus-menţionatei decizii, motiv pentru care spetei îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, aceasta decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adiţional, art. 14 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanţa naţională prima chemata să aplice Convenţia.
În raport de prevederile art. 147 din Constituţia României şi dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarata neconstituţională pentru ca, altfel, s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor in stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv in plan juridic.
Curtea Europeană observă că noţiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenţie, nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 şi nu se poate face aplicabilitatea art. 14.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteori";, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională; or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitiva şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Totodată a învederat faptul că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime"; a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., „speranţa legitimă"; este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată îi} raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie sa aibă o baza suficientă în acea lege, respectiv sa fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În altă ordine de idei, a considerat că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat motivul de apel invocat, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor moale care se acorda doar persoanei care a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
Astfel, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. .5 alin. (1).lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu către soţul sau descendenţii; acestuia, reclamanţi în cadrul acţiunii.
Acceptarea ideii că soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor ar putea Conduce la situaţii juridice unice, confuze şi inexplicabile din perspectiva tradiţiei sistemului legislativ romanesc.
Prin urmare, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive, beneficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod evident, la persoanele în viaţă deoarece numai acestea mai pot exercita drepturi.
În subsidiar, a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 50.000 euro este exagerat de mare.
Ţinându-se seama, de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut; referire şi al suferinţelor suportate de către autorul apelantului -reclamant, se impune să fie cenzurat şi apreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea corectă a probelor şi nu întemeierea doar pe prezumţii, suma de 50.000 euro fiind exagerat de mare.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege art. 2 din Legea nr. 221/2009 a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care invocând acelaşi temei de drept, a susţinut că hotărârea instanţei de apel e nelegală în ceea ce priveşte neaplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Astfel, procedând la analiza de convenţionalitate a legii interne, în contextual litigiului de faţă, în care se pune problema dispariţiei temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamanţi ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi respingerea, în consecinţă a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
Or, aşa cum este binecunoscut, atât prin Decizia nr. 1358/2010, cât şi prin Decizia nr. 13 60/2010 Curtea Constituţională a stabilit că temeiul juridic generator al dreptului la daune morale este neconstituţional pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă, instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, prin prisma înfrângerii principiului unicităţii reglementării într-o materie şi ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei juridice analizate.
Sub aspectul încălcării dreptului prevăzut de art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că reclamanţii vizaţi de prevederea legală ce a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituţională anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive în cauză, singura aptă de a fi pusă în executare conform dispoziţiilor art. 377 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. şi susceptibilă de a fi încadrată în noţiunea de „bun"; în sensul art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În schimb, reclamanţii au beneficiat de realizarea finalităţii speranţei legitime obţinând compensaţii băneşti în temeiul Decretului nr. 118/1990, ca reglementare anterioară şi paralelă cu dispoziţiile din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale.
Cu privire la prevederiler art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, s-a susţinut că teoria îmbrăţişată de instanţa de apel este greşită în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, anularea unei dispoziţii legale în cadrul controlului de constituţionalitate, este privită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând „un rezultat al funcţionării normale a procedurii W. constituţionalităţii"; (cauza Slavov c. Bulgariei, sus-amintită).;
Prin urmare, admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate -obligatorie pentru toate subiectele de drept şi cu efecte erga omnes - poate constitui un temei rezonabil şi obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct şi astfel, nediscriminatoriu.
2) Sub aspectul majorării cuantumului daunelor morale, s-a susţinut că este exagerat de mare şi nu se justifică.
În cauză, în privinţa ambilor reclamanţi, instanţele trebuiau sa acorde o atenţie mult mai mare împrejurării că deja s-a beneficiat de p indemnizaţie lunară, cât şi de celelalte drepturi prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 şi să aibă în vedere şi situaţia socio-economică actuală, media veniturilor pe care le-ar putea obţine un cetăţean roman obişnuit, cât şi efortul financiar pe care l-ar putea suporta statul român raportat la posibilităţile economice concrete ale României.
Instanţa de apel a respins argumentele pârâtului şi ale parchetului prin care se invocau speţe soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-au acordat sume cu mult mai mici cu titlu de daune morale, pe motiv că acestea nu sunt relevante, fiind vorba despre încălcări ale libertăţii persoanei petrecute ulterior căderii regimului comunist, condiţiile de detenţie din închisorile comuniste şi regimul de exterminare la care au fost supuşi deţinuţii politici neputându-se compara cu situaţia închisorilor actuale.
3) Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului tantum devoluţum, quantum appelatum, întrucât deşi reclamanta P.D. nu a declarat apel în cauză, instanţa de apel în dispozitivul hotărârii, a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii, reprezentând daune morale, către reclamanţi, deci inclusiv către aceasta.
Ambele recursuri vor fi admise, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010
Asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui, act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.;
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public, pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate de, recurenţi, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 316A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că, respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul P.M.C. împotriva sentinţei nr. 906 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor P.M.C. şi P.D., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1879/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1882/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
