ICCJ. Decizia nr. 2027/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2027/2012
Dosar nr.1353.1/97/2008
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 21 martie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr. 1353/97/2008, reclamantul B.M. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 440.000 euro cu titlu de daune morale, pentru suferinţele pricinuite prin condamnările suferite în perioada regimului comunist şi pentru atingeri grave aduse cinstei, onoarei şi reputaţiei, anterior arestării fiind apreciat ca un bun avocat, pentru ca după eliberare să fie împiedicat de organele de securitate să se reîntoarcă la profesia sa.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă a respins acţiunea, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 137/VA/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamantului, a desfiinţat hotărârea şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, faţă de apariţia Legii nr. 221/2009.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 3 noiembrie 2009, sub acelaşi număr de dosar, iar în rejudecare, reclamantul a solicitat să se constate că, în temeiul art. 1 din Legea nr. 221/2009, condamnarea sa la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civilă aplicată de fostul Tribunal Militar Sibiu prin sentinţa penală nr. 851/1957, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 268/1958 a fostului Tribunal Militar Sibiu, constituie, de drept, condamnare cu caracter politic şi să fie obligat pârâtul, ca în temeiul art. 5 din respectivul act normativ, să-i plătească cu titlu de daune morale, suma de 800.000 euro. Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 166 din 9 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, precum şi suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 851/1957, Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa penală de 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 C. pen., pedeapsă majorată prin admiterea recursului Procuraturii Militare Deva, la 15 ani muncă silnică, conform Deciziei nr. 268/1958 a fostului Tribunal Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj.
Ca urmare a arestării sale, reclamantul a fost suspendat din executarea profesiei de avocat fără a mai putea reveni vreodată ca practician.
Reclamantul a fost eliberat, prin graţiere, în baza Decretului nr. 310/1964 a fostului Consiliu de Stat, de la Penitenciarul Gherla, iar după evenimentele din decembrie 1989, i-a fost recunoscută calitatea de fost deţinut politic beneficiind de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 conform hotărârii nr. 15, precum şi calitatea de luptător de rezistenţă anticomunistă în condiţiile OUG nr. 214/1999.
Tribunalul a constatat că prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este considerată de drept condamnare cu caracter politic. Ca urmare, s-a constatat că reclamantului îi este recunoscut dreptul de a solicita obligarea Statului Român la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea sa în condiţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
La stabilirea despăgubirilor morale instanţa de fond a avut în vedere faptul că acest cuantum trebuie să fie rezultatul raportării la criterii pertinente, care să asigure o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de victimă, prin mijloace pecuniare, şi nu să se transforme într-un instrument juridic, facil, pentru realizarea unor alte scopuri decât cele reparatorii, apreciind că suma de 50.000 euro este o reparaţie adecvată în sensul celor anterior arătate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamantul B.M. a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, pe care îl consideră prea mic în raport cu suferinţele morale suferite.
La termenul din 25 februarie 2011, reclamantul a depus o completare a motivelor de apel, prin care a invocat neretroactivitatea legii civile noi, susţinând că la data introducerii cererii s-a născut dreptul la acţiune în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea delictuală, precizând, totodată, că în speţă sunt prioritare prevederile legale internaţionale.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantului, susţinând că acesta a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că nu mai este îndreptăţit la daune morale în baza Legii nr. 221/2009. În ce priveşte cuantumul daunelor stabilite de prima instanţă, pârâtul arată că este prea mare, în raport de OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia civilă nr. 94 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubirile morale; a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că la data pronunţării hotărârii atacate, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu erau declarate neconstituţionale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, în rejudecarea cauzei, după desfiinţare, reclamantul şi-a precizat temeiul dreptului la daune morale, invocând prevederile Legii nr. 221/2009. Aceste despăgubiri morale sunt reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cuantumul lor fiind plafonat prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010, însă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale, iar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, referitoare la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare au fost constatate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională, pentru considerentele expuse pe larg în aceste decizii.
Întrucât cele 45 de zile de la publicarea celor două decizii ale Curţii Constituţionale au trecut şi nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I şi-au încetat efectele juridice, soluţia nefiind de natură să determine retroactivarea legii şi nici încălcarea legislaţiei internaţionale în materie, în special cea cu referire la noţiunea de „bun" şi „speranţă legitimă", care au fost avute în vedere la momentul declarării neconstituţionalităţii.
Referitor la invocarea în apel a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., ca temei al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată, or, prin invocarea în apel a unui nou temei juridic al acţiunii, reclamantul tinde, practic, la schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform dispoziţiilor menţionate, este de neprimit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B.M., cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Recurentul-reclamant B.M. a arătat că în speţă este incident principiul neretroactivităţii legii, conform căruia aceasta se aplică numai situaţiilor apărute după intrarea sa în vigoare, sens în care a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Reclamantul a mai arătat că în afara dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 998-999 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, atunci când dispoziţiile interne nu sunt clare, au prioritate de aplicare prevederile legale internaţionale în materie.
În cauze similare, ulterior deciziei care a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Oradea a soluţionat favorabil pretenţiile persoanelor îndreptăţite întemeiate pe acelaşi text de lege.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greşit instanţa de apel a menţinut în sarcina acestei părţi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, având în vedere că acţiunea reclamantului a fost doar parţial admisă, iar prin admiterea apelului pârâtului, acţiunea a fost respinsă sub aspectul acordării daunelor morale, situaţie faţă de care Statul Român nu este „parte căzută în pretenţii" conform art. 274 C. proc. civ.
Recursul reclamantului B.M. va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele argumente:
Referitor la recursul reclamantului, contrar susţinerilor acestuia, Decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 25 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face ale cereri noi".
Cauza cererii este dată de temeiul juridic, pe care partea interesată nu-l poate schimba în calea de atac a apelului, o atare atitudine constituind o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, de natură să priveze părţile de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
Ca atare, nu se poate reţine critica recurentului-reclamant privind incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., atâta vreme cât acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, o asemenea abordare echivalând cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, interzisă de textul legal sus-citat.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa C.E.D.O., referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în mod greşit instanţa de apel a menţinut în sarcina acestuia obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamant, în condiţiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acţiunea reclamantului a fost respinsă şi sub aspectul acordării daunelor morale.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
În cauză, prin Decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul pârâtului şi respinsă acţiunea introductivă de instanţă, finalmente „partea căzută în pretenţii" în accepţiunea textului legal anterior citat fiind reclamantul.
Este adevărat că la data promovării acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituţional, cauza nu era soluţionată în mod definitiv, iar soluţia adoptată ca efect al acestei decizii lipseşte de fundament juridic măsura dispusă de instanţă privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-şi mai găseşte raţiunea, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa vătămării procesuale a pârâtului, faţă de care în mod eronat s-a menţinut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, astfel cum a fost dispusă de instanţa de fond, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.M. împotriva deciziei civile nr. 94 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei nr. 94 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 166 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, înlătură şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2031/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2026/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
