ICCJ. Decizia nr. 1946/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1946/2012
Dosar nr. 21144/3/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Reclamantul R.E., prin cererea formulată la 11 septembrie 2008 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti sub nr. 16136/299/2008, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Z. în suprafaţă de 120 m.p., cu motivarea că titlul său este mai bine caracterizat.
Instanţa, prin sentinţa civilă nr. 14649 din 02 decembrie 2009 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost reînregistrată sub nr. 21144/3/2010 pe rolul secţiei a III-a civilă, a Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul, prin sentinţa nr. 1603 din 25 octombrie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată deoarece terenul este ocupat de structura unui bloc de locuinţe, iar cu privire la despăgubiri s-a arătat că reclamantul nu le mai putea solicita întrucât, în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, această acordare a despăgubirilor era condiţionată de înregistrarea notificării pentru restituirea în natură a terenului pentru care putea obţine despăgubirea în echivalent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin decizia din 05 aprilie 2011, a admis calea de atac şi, drept consecinţă, a admis în parte acţiunea în sensul obligării pârâtului la a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 99,76 m.p. situat în Bucureşti, str. Z., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul A.M., pentru considerente ce urmează:
Argumentele instanţei de fond cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă reală măsurată de 122 m.p. sunt infirmate de măsurătorile efectuate cu prilejul desfăşurării măsurătorilor ce au condus la redactarea raportului de expertiză topografică întocmit de expertul M.A., la data de 19 august 2009.
În privinţa situaţiei juridice a terenului, Curtea a reţinut din actele depuse la dosarul Judecătoriei Sectorului 1 şi la dosarul Tribunalului că apelantul este succesorul universal testamentar al numitei T.P., aşa cum rezultă din menţiunile certificatului de moştenitor din 3 decembrie 1975 emis de notariatul de Stat local al Sectorului 8 Bucureşti în baza prezentării Testamentului autentificat din 2 octombrie 1974 de către acelaşi Notariat de Stat local al Sectorului 8 Bucureşti.
Autoarea apelantului reclamant a dobândit terenul în suprafaţă scriptică de 120 m.p., situat în str. L., cartierul H. prin actul de vânzare –cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 3 februarie 1950 de către Tribunalul Ilfov, secţia I civilă şi comercială, în aceeaşi zi realizându-se şi transcrierea actului de vânzare –cumpărare în registrul de transcripţiuni.
La dosarul Judecătoriei Sectorului 1 sunt depuse două adrese emise în anii 2007 şi 2008 de D.I.T.L. sector 1 prin care se afirmă aceeaşi împrejurare, şi anume menţionarea în evidenţele fiscale, la nivelul anilor 1952-1954, cât şi ulterior până în anul 1975, a autoarei apelantului ca proprietar al imobilului teren din str. L. (până în 1966, când strada apare sub o nouă denumire, şi anume cea de Z., păstrându-se).
După data decesului autoarei apelantului, terenul ar fi trebuit să figureze în evidenţele fiscale pe numele apelantului până la data emiterii decretului de expropriere din 22 decembrie 1984. Această schimbare de proprietar nu apare în evidenţele fiscale ale D.I.T.L., însă această împrejurare, faţă de existenţa unui testament ce nu a fost anulat şi a unui certificat de moştenitor, nu are relevanţa nedovedirii transmiterii în patrimoniul apelantului a terenului, ci doar relevanţa de natură fiscală, de mult prescrisă, a răspunderii pentru neplata impozitelor între data decesului autoarei şi data exproprierii terenului.
Acesta este de altfel şi motivul pentru care, în tabelul anexat Decretului de expropriere din 22 decembrie 1984, apare menţionată ca persoană expropriată T.P., deşi ar fi trebuit să figureze însuşi reclamantul apelant.
În anul 1984, ca urmare a Decretului de expropriere din 22 decembrie 1984, terenul a fost luat din proprietatea apelantului şi trecut în proprietatea Statului, fără să rezulte din conţinutul respectivului act normativ dacă şi cum au fost despăgubiţi proprietarii deposedaţi de proprietăţile lor.
Nu rezultă din conţinutul decretului mai sus identificat că Statul a fost preocupat, la nivelul anului 1984, cât şi ulterior, de justa şi prealabila despăgubire a proprietarilor deposedaţi de bunuri imobile .
Pe cale de consecinţă, începând cu anul 1984 Statul, reprezentat de intimat în prezenta cauză a folosit şi apropriat, cu încălcarea dispoziţiilor legale, imobilul proprietatea apelantului, fără a-l despăgubi pe acesta în vreun fel pentru pierderea proprietăţii.
O asemenea situaţie ce se menţine de peste 26 ani constituie o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, aşa cum apare acesta reglementat, cu valoare de axiomă, în conţinutul art. 480 din C. civ., şi anume “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Curtea a apreciat că temeiurile de drept reprezentate de art. 480 şi 481 C. civ. sunt temeiuri juridice suficiente pentru a justifica în drept măsura restituirii parţiale, fără a mai fi necesare alte referiri la practica C.E.D.O.
Cu privire la despăgubirile pentru diferenţa de teren între cea restituită apelantului şi cea cumpărată de autoarea acestuia (120 m.p.), respectiv diferenţa de 20,24 m.p., Curtea a reţinut că odată cu apariţia Legii nr. 10 /2001 s-a instituit o cale specială prin care se puteau obţine despăgubiri în echivalent pentru terenul care nu mai poate fi restituit în natură.
Nimic nu l-a împiedicat pe reclamant să notifice în acest sens pe intimată, în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, înlăuntrul termenelor prevăzute în acelaşi act normativ, solicitând acordarea de despăgubiri în echivalent. Dacă ar fi procedat în această manieră şi nu ar fi obţinut un răspuns din partea autorităţilor administrative până la promovarea prezentei acţiuni, apelantul reclamant ar fi avut un temei concret care să ateste eventuala inutilitate a demersului administrativ de notificare şi să justifice utilizarea unei alte căi procedurale pentru obţinerea unor despăgubiri decât cea prevăzută de legea specială.
Dacă în ceea ce priveşte restituirea terenului în natură, neurmarea procedurii speciale nu a constituit un impediment legal întrucât terenul este liber de construcţii, putând fi redat proprietarului de drept, aceeaşi conduită pasivă conduce la netemeinicia acordării despăgubirilor în absenţa respectării dispoziţiilor legale care au avut drept scop, pe lângă facilitarea (este adevărat că mai mult în teorie decât în practică) şi grăbirea procedurii de restituire în natură a imobilelor, şi situaţia reglementării modalităţilor în care se pot obţine despăgubiri pentru imobilele care nu pot fi restituite total sau parţial proprietarilor.
Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs se arată că terenul nu poate fi considerat teren liber şi restituibil în natură faţă de dispoziţiile art. 7.3 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Se mai arată că în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun”, respectiv un vechi drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat membru, legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior parag. 136 din cauza Atanasiu Maria şi alţii).
Distincţia realizată de C.E.D.O. se regăseşte şi în cauza Matias contra României.
Instanţa europeană recunoaşte existenţa Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparaţie a abuzurilor din perioada comunistă.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul fondat al recursului, pentru argumentele ce succed.
Soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, ci regulile rezultate din aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Sub acest aspect, decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speţă, fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin decizia nr. 33/2008, în urma admiterii recursului în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, „respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În legătură cu existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării, şi anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunţat:
S-a apreciat, în aceeaşi decizie, că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.
În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a reţinut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca şi reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În raport de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), reclamantul nu are un „bun” în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea sa la obţinerea imobilului în natură de la pârât.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial"; de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual"; există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual";, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale,, în cazul în care a apelat la dispoziţiile acesteia.
Reclamantul nefiind titularul unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, nu are un drept la restituire care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.
Instanţa de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că „speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).
Cu alte cuvinte, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie, concretizată cel puţin „într-o speranţă legitimă” de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamantului pentru considerentele deja arătate, având în vedere şi faptul că nu a înţeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001.
Drept urmare, criticile recurentului în sensul că intimatul nu are „un bun actual” în sensul Convenţiei sunt corecte câtă vreme reclamantul avea posibilitatea să urmeze procedura administrativă şi, eventual, judiciară, înscrisă în legea specială pentru redobândirea bunului în litigiu în natură, ori despăgubiri, în situaţia în care imobilul era afectat de amenajări de utilitate publică.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica decizia în sensul respingerii apelului reclamantului.
Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată, motivul de recurs referitor la existenţa supra şi subteran a unor lucrări de utilitate publică, ceea ce determină imposibilitatea restituirii bunului în natură, Înalta Curte constată că apare inutil a mai fi analizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 52 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII- a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale pe care o modifică în sensul că respinge, ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.E. împotriva sentinţei nr. 1603 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1945/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1947/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
