ICCJ. Decizia nr. 1947/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1947/2012
Dosar nr. 5926/2/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2009 la Tribunalul Ialomiţa reclamanţii L.F., O.F.I. şi D.V. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant suma de câte 100.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 322/F din 17 aprilie 2009 Tribunalul Ialomiţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii L.F., O.F.I. şi D.V. şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata a câte 5.000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale.
În justificarea soluţiei, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa înregistrat la nr. 603/P/2006 din 21 septembrie 2009 au fost trimişi în judecată, în stare de arest inculpaţii O.F.I., D.V. şi L.F. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburării liniştii publice, faptă prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Cei trei inculpaţi au fost arestaţi preventiv de la data de 3 iunie 2006 (L.F. şi D.V.) şi de la 28 iunie 2006 (O.F.I.), aceştia, fiind puşi în libertate pe 17 noiembrie 2006.
Judecătoria Slobozia, prin sentinţa penală nr. 724 din 11 aprilie 2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaţilor L.F., O.F.I. şi D.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a dispus punerea în libertate a inculpaţilor şi a fost luată măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului şi a recursului declarat de Parchet prin decizia penală nr. 111 din 27 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În aceste condiţii, inculpaţii din cauza penală mai sus menţionată au înţeles să formuleze cerere în temeiul art. 504 şi următoarele C. proc. pen., solicitând obligarea Statului Român la plata a câte 100.000 euro, cu titlu de daune morale apreciind că, perioada de peste 3 luni, în care au fost arestaţi, le-a produs un prejudiciu moral.
Instanţa de fond a apreciat că suma de 5.000 euro pentru fiecare reclamant reprezintă o reparaţie rezonabilă a prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii L.F., O.F.I. şi D.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice iar prin decizia nr. 532/A din 28 octombrie 2009,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească fiecărui reclamant câte 3.000 euro. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, a reţinut, următoarele:
Conform sentinţei penale nr. 724 din 11 aprilie 2004 pronunţată de Judecătoria Slobozia, sentinţă rămasă definitivă prin decizia penală nr. 111 din 27 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, reclamanţii au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Reclamanţii au fost anterior reţinuţi şi apoi arestaţi, respectiv L.F. şi D.V. cu începere de la 3 august 2006 iar inculpatul O.F. de la 28 iunie 2006 până la 17 noiembrie 2006.
Astfel, a reţinut instanţa de apel că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la dispoziţiile art. 143, art. 148 şi 139 alin. (2) teza I C. proc. pen., ci şi la terminarea procesului penal prin una din următoarele soluţii: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), respectiv achitarea sau încetarea procesului penal.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că nu este întemeiat motivul de recurs invocat de Statul Român referitor la nelegalitatea privării de libertate şi, pe cale de consecinţă, a inadmisibilităţii acţiunii, reţinând totodată că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 C. proc. pen., se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, 24 ianuarie 2008, dată în raport de care acţiunea introdusă la 13 februarie 2009 este în termen.
Criticile formulate de reclamanţi şi de pârâtul Satul Român prin Ministerul Finanţelor Publice vizând întinderea daunelor morale au fost analizate împreună.
Sub acest aspect, Curtea de Apel, a constatat că instanţa de fond a avut în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei şi la valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate în situaţii similare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Apel, a apreciat că este nefondată critica reclamanţilor cu privire la cuantumul daunelor morale ce li se cuvin, că, potrivit hotărârilor penale aflate la dosar inculpaţii erau recidivişti, că din declaraţiile martorilor s-ar putea reţine doar faptul că nu au mai fost primiţi în cazinouri ulterior arestării, nefiind administrate probe cu privire la afectarea situaţiei familiale, sociale sau profesionale, prima instanţă a apreciat corect cuantumul prejudiciului.
Însă, având în vedere situaţia concretă în care reclamanţii au fost arestaţi perioade de timp diferite, inculpatul O.F.I. fiind arestat o perioadă de timp mai mare, toţi dovedind afectarea ce le-a fost produsă prin raportare la aceleaşi criterii, curtea de apel a apreciat încă odată că ar fi fost necesar să se diferenţieze cuantumul despăgubirilor corespunzător perioadei de arest.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 2799 din 06 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, având în vedere următoarele argumente:
Considerentele deciziei recurate scot în evidenţă faptul că prima instanţă a evaluat corect cuantumul daunelor morale prin raportare la hotărârile penale existente la dosar din care rezultă că ";inculpaţii erau recidivişti şi doar din declaraţiile martorilor s-ar putea reţine că nu au mai fost primiţi în cazinouri ulterior arestării, nefiind administrate probe din care să rezulte afectarea situaţiei lor familiale, sociale sau profesionale.";
Dar, în aceleaşi considerente , aceeaşi Curte îşi formează convingerea că ";având în vedere situaţia concretă în care reclamanţii au fost arestaţi perioade de timp diferite, inculpatul O.F.I. fiind arestat o perioadă de timp mai mare, toţi dovedind afectarea ce le-a fost produsă prin raportare la aceleaşi criterii, ar fi fost necesar să se diferenţieze cuantumul despăgubirilor corespunzător perioadei de arest";.
În aceste condiţii instanţa de apel, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe şi a modificat cuantumul daunelor morale de câte 5.000 euro pentru fiecare reclamant, stabilindu-le la câte 3.000 euro.
În consecinţă, instanţa de casare a reţinut că, este evident că o astfel de motivare contrazice dispozitivul şi nu permite efectuarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice potrivit cărora dreptul material, la acţiune al reclamanţilor ar fi prescris au fost apreciate ca nefondate, în speţă fiind îndeplinite cerinţele art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia civilă nr. 516A din 30.09.2010, respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii L.F., O.F.I. şi D.V.; a admis apelul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligate Statul Român la plata către reclamanţii L.F. şi D.V. la câte 3.000 euro (în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale Române din data plăţii) cu titlu de daune morale.
În adoptarea soluţiei, instanţa de rejudecare a constatat că, în cauză sunt întrunite cerinţele art. 504 C. proc. pen. în raport de care are dreptul la repararea pagubei persoana condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanţii au fost achitaţi prin sentinţa penală nr. 724 din 11 aprilie 2004 pronunţată de Judecătoria Slobozia, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi recursului prin decizia penală nr. 144/A din 27 septembrie 2007 a Tribunalului Ialomiţa, respectiv decizia penală nr. 111 din 27 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind stabilit, ca atare, caracterul nelegal al privării de libertate.
Astfel, reţine instanţa, finalitatea normei în discuţie este aceea de a fi despăgubite şi persoanele a căror nevinovăţie s-a stabilit la momentul soluţionării cauzei penale, deşi acestea au suportat pe parcursul procesului privări sau restrângeri de libertate, măsuri ce apăreau justificate la data aplicării.
Pe de altă parte, termenul legal stabilit pentru introducerea unei acţiuni fundamentate pe dispoziţiile anterior menţionate a fost respectat, de vreme ce de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare (24.01.2008), până la momentul introducerii acţiunii (13 februarie 2009) au trecut mai puţin de 18 luni, dreptul la acţiune nefiind prescris.
Pentru a stabili întinderea despăgubirilor au fost avute în vedere o serie de criterii, între care ponderea cea mai importantă fiind deţinută de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate şi consecinţele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
S-a mai avut în vedere că stabilirea cuantumului despăgubirilor subsecvente unui prejudiciu nepatrimonial implică în toate situaţiile o marjă de apreciere, urmând a se atribui valenţă consecinţelor negative suferite în plan psihic de persoana vătămată pentru a se aprecia obiectiv importanţa valorilor morale lezate şi măsura în care rezultatul negativ s-a produs, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Totodată s-a reţinut că arestarea şi condamnarea pe nedrept reprezintă, fără putinţă de tăgadă, măsuri ce provoacă suferinţe în plan moral şi social, lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, existenţa unui prejudiciu moral subsecvent neputând fi contestată.
Valoarea despăgubirilor pretinse şi cuvenite, intrinsec legată de criteriile anterior expuse, are, însă, rolul de reparaţie, de creare a unei stări potrivite în care persoana asupra căreia s-au repercutat consecinţele negative să suporte mai facil suferinţele produse, iar nu un rol de „subrogare” a acestora sau de eliminare prin întoarcere la situaţia iniţială, aspect imposibil de obţinut.
Tocmai de aceea, modalitatea de apreciere a cuantumului daunelor trebuie să fie caracterizată de obiectivitate şi proporţionalitate, o atare manieră de rezolvare a unei situaţii similare fiind adoptată şi de C.E.D.O., concluzia fiind că „îndulcirea” suferinţelor produse nu poate fi realizată prin acordarea unei sume exorbitante, fără acoperire în realitatea economică şi socială a momentului.
Totodată, s-a apelat, în aprecierea cuantumului despăgubirilor şi la împrejurarea că anterior producerii evenimentului care a determinat cercetarea lor şi adoptarea măsurilor privative de libertate reclamanţii erau persoane cunoscute în mediul interlop, fiind cercetaţi şi judecaţi şi pentru alte fapte de natură penală, din dovezile concrete administrate în cauză nerezultând modul în care situaţia familială, socială sau profesională a reclamanţilor ar fi fost afectată.
Aşadar, s-a reţinut că suma la care s-a oprit prima instanţă la momentul aprecierii valorii despăgubirilor răspunde unei reparaţii rezonabile a prejudiciului moral suferit în urma arestării nelegale de către reclamanţi.
S-a conchis prin a se reţine că aceleaşi considerente, anterior expuse răspund, deopotrivă, criticilor formulate de pârât în legătură cu admisibilitatea cererii promovate, respectiv prescripţia dreptului la acţiune.
În cuprinsul deciziei de casare se reţine că motivarea instanţei de apel (în primul ciclu procesual) contrazice dispozitivul, prin aceea că, deşi se stabileşte că ar fi fost necesar să se diferenţieze cuantumul despăgubirilor corespunzător perioadei de arest, obligaţia de plată are acelaşi conţinut pentru fiecare reclamant, respectiv 3.000 euro, aspect ce nu permite efectuarea controlului judiciar de instanţa de recurs.
Cu privire la motivul de casare, ce vizează împrejurarea că motivarea instanţei de apel (în primul ciclu procesual) contrazice dispozitivul, s-a reţinut că, într-adevăr, apreciind asupra situaţiei concrete a reclamanţilor, care au fost arestaţi pentru perioade de timp diferite, petentul O.F.I. fiind arestat pentru o durată de timp mai mare, instanţa de apel trebuia să valorifice raţionamentul potrivit căruia cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte întrucâtva şi întinderea perioadei de arest prin stabilirea unei sume diferite în dispozitiv, ceea ce nu a făcut.
Or, de vreme ce reclamanţii au susţinut că dezdăunarea lor se impune graţie vătămării raportate la aceleaşi criterii, instanţa de rejudecare, a constatat că unul dintre aceştia prezintă o particularitate a ipotezei în care se găseşte, determinată de o durată mai mare a perioadei de arest, aspect de natură să întregească tabloul împrejurărilor care conduc la aprecierea cuantumului despăgubirilor.
În consecinţă, s-a reţinut că suma de 5.000 euro răspunde exigenţei reparaţiei pentru acesta, urmând ca în cazul celorlalţi doi să se acorde câte 3.000 euro despăgubiri, sumă pe care instanţa a apreciat-o ca fiind suficientă pentru asigurarea reparaţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Ialomiţa, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
O primă critică vizează faptul că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că în cauza sunt îndeplinite cerinţele art. 504 alin. (2) C. proc. pen., întrucât din interpretarea sistematica a acestui text de lege, prin luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reiese că, în materia reglementat de art. 504-507 C. proc. pen., caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la dispoziţiile art. 143 şi respectiv art. 148 C. proc. pen., când are loc revocarea măsurii preventive conform art. 139 alin. (2) teza I C. proc. pen., ci şi la terminarea procesului penal, prin una din soluţiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penala, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal.
Se susţine că, instanţa de fond şi cea de apel nu au motivat în considerentele hotărârii temeiul caracterului nelegal al arestării preventive, condiţie de admisibilitate a cererii reclamanţilor, probatoriul administrat în cauza tinzând doar la dovedirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 505 din C. proc. pen.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat aspectul invocat de pârât prin motivele de apel, legat de încheierea interlocutorie din data de 24 martie 20009, pronunţata de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul civil nr. 389/98/2009, prin care a fost soluţionata excepţia prescrierii dreptului la acţiune a reclamanţilor, ceea ce în opinia recurentului constituie un motiv de nulitate a hotărârii recurate.
Cu privire la acest aspect se susţine că în mod eronat, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au considerat ca termenul de prescripţie de 18 luni a început sa curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare şi nu de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, aşa cum legiuitorul a menţionat în mod expres.
În final, recurentul pârât critică hotărârea recurată din perspectiva faptului că despăgubirile acordate de instanţa de apel sunt excesive şi nu au suport legal.
Pe cale de consecinţă, recurentul pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Reglementarea legală, ce stabileşte în ce constau erorile judiciare, pentru care poate fi antrenată răspunderea statului, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, săvârşite în procesele penale şi a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală cât şi prin nelegala privare, sau restrângerea de libertate, din cursul procesului penal.
Ca atare, răspunderea statului este o răspundere directă , limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, astfel că dispoziţiile art. 504 -507 C. proc. pen. reglementează o procedura specială, prin care persoana faţă de care s-a comis o eroare judiciară poate solicita statului repararea prejudiciului material suferit.
Astfel, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale sus evocate, are dreptul la repararea prejudiciilor şi a pagubei suferite, atât persoana care a fost condamnată definitiv, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, cât şi cea care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, în mod nelegal.
Or, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, atât instanţa de apel cât şi cea de fond, în mod legal şi corect, au reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. şi, deci, este antrenată răspunderea statului, în condiţiile în care a rezultat fără posibilitate de echivoc, că reclamanţii au fost arestaţi preventiv de la 3 iunie 2006, L.F. şi D.V., şi de la 28 iunie 2006 O.F.I., aceştia fiind puşi în libertate la 17 noiembrie 2006, iar prin sentinţa penală nr. 724 din 1 aprilie 2007 a Judecătoriei Slobozia s-a dispus achitarea inculpaţilor.
Astfel, din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susţinerile pârâtului Statul Roman în ce priveşte neîndeplinirea cerinţelor art. 505-507 C. proc. pen., privind răspunderea statului.
Referitor la daunele morale, este de reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doza de aproximare, situaţie în care instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi - consecinţele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi măsura în care i-a fost afectată viaţa familială , profesională şi socială.
La cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real şi efectiv, produs victimei erorii judiciare.
Daunele morale datorate de stat, trebuie să reprezinte o justă şi integrală despăgubire şi să cuprindă, în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum şi beneficiul de care a fost lipsit, integralitate ce are în vedere atât prejudiciu material cât şi prejudiciul moral, încercat de cel aflat în situaţia sus menţionată.
Totodată, potrivit dispoziţiilor legale sus evocate, răspunderea statului pentru fapta organelor sale, nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport de natura sau componentele prejudiciului, ori de forma sau modalitatea culpei.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor art. 504- 505 C. proc. pen., interpretare care de altfel este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 5 din Convenţie.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut constant, că în cazurile de violare a art. 5.1. al Convenţiei, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul material şi moral produs victimei, pe perioada detenţiei nelegale.
Cu privire la jurisprudenţa C.E.D.O., invocată în cauză este de reţinut că, la acordarea despăgubirilor morale, curtea europeană nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate .
Astfel, din perspectiva celor expuse rezultă fără posibilitate de echivoc, că arestarea nelegală a reclamanţilor a produs grave consecinţe asupra acestora, vătămându-le onoarea, creditul moral şi poziţia socială, criterii ce de altfel definesc persoana umana şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale.
Aşa fiind, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin actele de la dosar, rezultă că reclamanţii, fiind victimele unei erori judiciare, sunt îndreptăţiţi la repararea atât a prejudiciului material cât şi moral, în condiţiile dispoziţiilor legale sus evocate, întrucât, prin arestarea nelegal, le-au fost afectate şi lezate valorile morale esenţiale, precum şi situaţia socială.
Este de reţinut că dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu dau dreptul, în mod automat, la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea şi cuantificarea acestora ridică probleme atât pentru solicitant cât şi pentru instanţa de judecată.
Astfel, este real că daunele morale sunt destinate să confere o satisfacţie echitabilă, dar nici nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat faţă de circumstanţele speţei, şi să-i confere un folos material, fără o justificare cauzală, în raport de eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Ca atare, din perspectiva celor expuse, a stării de fapt conturată în cauză, a valorilor lezate, prin arestarea nelegală a reclamanţilor în perioada sus arătată, judecând în echitate, instanţa apreciază că daunele morale în cuantumul stabilit de instanţa de apel corespunde criteriilor sus evocate.
Nefondate sunt şi criticile legate de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat acest aspect raportat şi la dispoziţiile deciziei de casare din 6 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţă în rejudecare, şi prin care s-a dezlegat problema de drept legată de prescripţia dreptului la acţiune a reclamanţilor.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente niciuna din criteriile formulate de recurent şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Ialomiţa împotriva deciziei nr. 516A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1946/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1950/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
