ICCJ. Decizia nr. 1951/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1951/2012
Dosar nr. 184/115/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin - Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1483 din 15 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii S.V.V., S.E. şi S.P.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi pe cale de consecinţă: pârâtul fost obligat să plătească pentru fiecare reclamant în parte, câte de 7.500 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
S-a luat act de renunţarea intervenientului în interes propriu D.T.V. la judecarea cererii de intervenţie în interes propriu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâşie de 25 km, de la graniţă să fie strămutate în interiorul ţării, iar la data de 05 iunie 1951 a venit şi Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanşarea acţiunii.
Cetăţenii vizaţi de deportare trebuiau luaţi prin surprindere, astfel încât întreaga operaţiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanşată concomitent numai în zona cunoscută de conducerea superioară de partid şi de Ministerul de Interne.
În mare, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopţii, şi punerea în vedere ca în termen de două ore să împacheteze ce puteau să ia cu ei.
Bunurile rămase urmau să fie cumpărate la preţuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegaţi al Statului popular şi ai Ministerului Agriculturii";.
Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut şi spolierea strămutaţilor, fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, maşinile şi utilajele folosite în agricultură precum şi aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.
Deportaţii au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul B., într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi. Străzile şi locurile de casă s-au repartizat pe etnii, s-au dat drept „cadou"; din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele.
Condiţiile de viaţă în B., astfel cum rezultă şi din declaraţia martorului B.I., au fost îngrozitoare, lipsa produselor alimentare şi a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condiţiile precare de igienă, au amplificat suferinţele apărute în urma deportării.
La data de 15 iunie 1951, reclamanţii împreună cu familia lor, au fost deportaţi în localitatea S., sat N., Raionul F., în Câmpia B.
În urma lor a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, păsări, unelte pentru agricultură, hectare de pământ cu recolta pe ele, ei luând doar câteva haine, vase şi lenjerie.
Precum deţinuţii politici privaţi de libertăţi şi drepturi, au fost obligaţi la măsuri severe de izolare în câmp, fără un acoperiş deasupra capului, dormind sub cerul liber, fără apă, fără alimente, fără nici cea mai elementară igienă, fiind constrânşi să ducă o viaţă sub limita valorică a demnităţii umane.
Astfel, au locuit cu toţii, înfruntând mizeria, frigul sau arşiţa dogoritoare a B., timp de aproape 5 ani. în acest răstimp s-au îmbolnăvit. Acestora li s-a adăugat şi umilinţa unei ştampile pe buletinul de identitate, cu însemnele D.O. (domiciliu obligatoriu), pentru ca deplasarea să nu poată fi făcută pe o rază mai mare de 5 km de localitatea S., Sat N.
La întoarcerea în localitatea V., jud. Caraş-Severin, locul de domiciliu al reclamanţilor, în data de 20 februarie 1956, şi-au primit cu greu casa, care era total vandalizată de către cei care o folosiseră. Nu mai existau anexele, animalele, iar pământul a fost acaparat de L.A.S. şi ulterior de C.A.P. Legile speciale le-au restricţionat şcolarizarea, iar legile nescrise ale comuniştilor aruncau un stigmat asupra tuturor celor întorşi din B., care deveniseră paria societăţii.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât şi morale, afectându-le membrilor acesteia viaţa ulterioară şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia celor strămutaţi, şi având impact şi asupra vieţii private a familiei.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al Il-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate rezultă că reclamanţii întrunesc condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei şi de antecesorii lor, care au fost privaţi de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Este adevărat că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. în schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, şi nu prejudiciu ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, s-a apreciat că cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi şi familia lor, atât pe plan fizic cât şi psihic importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamanţii şi familia lor au perceput consecinţele vătămării. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă.
Indemnizaţia de care au beneficiat reclamanţii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în niciun caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum se susţine prin întâmpinare.
Reclamanţii nu au beneficiat de nici o altă despăgubire din partea Statului Român, astfel cum reiese din declaraţia acestora pe proprie răspundere.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atâta timp cât reclamanţii au făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit au dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Curtea de apel Timişoara - Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 367 din 24.02.2011, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de către reclamanţii Sireca Victor - Vasile, S.E. şi Spătar Petronela împotriva sentinţei civile 1438 din 15 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caras Severin. A admis apelul pârâtului şi a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivul pentru care reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii lor, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor S.V.V. , S.E. şi S.P., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendenţia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Faţă de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului, prin el se readuc în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o judecată asupra fondului.
Nu s-a putut reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un N. motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs reclamanţii: S.V.V., S.E. şi S.P.A. (născută S.), criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- La data de 15 iunie 1951 familia întreagă a fost obligată să părăsească casa, fiind deportată în localitatea S./S.N.) în câmpia B.;
- Prin măsura administrativă luată le-a fost cauzat un prejudiciu moral în cuantum de 1.000.000 euro;
- În ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, este la latitudinea instanţei de judecată;
- în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însenina ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de N.tate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa unui act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-mentionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstitutionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.V.V., S.E., S.P.A. împotriva deciziei nr. 367/A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1950/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1954/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
