ICCJ. Decizia nr. 2019/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2019/2012
Dosar nr. 30020/3/2009
Şedinţa din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 992 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia, ca nefondată.
În fapt, s-a reţinut că prin notificarea nr. YY din 04 februarie 2002, reclamanţii au solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 0,5 ha, teren, curţi şi construcţii, situate în intravilanul comunei C., judeţ Vrancea, menţionând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă şi de locuit, cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuinţă personală, sală distilat vin, dormitoare.
Prin notificarea nr. ZZ din 04 februarie 2002, reclamanţii au solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 0,5 ha, teren, curţi şi construcţii, situate în intravilanul comunei C., judeţ Vrancea, menţionând că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă şi de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri şi 2 camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie şi grajd.
Prin notificarea nr. XX din 04 februarie 2002, reclamanţii au solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 0,5 ha, teren, curţi şi construcţii situate în intravilanul comunei C., jud. Vrancea, menţionând că obiectul notificării îl reprezintă doar fundaţia pentru cramă vinicolă, construită din beton armat cu adâncime de peste 10 m, compartimentată.
Prin decizia nr. 160 378 din 17 iunie 2009, notificările reclamanţilor au fost respinse, întrucât nu s-a făcut probat preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile notificate.
În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 1946 se atestă vânzarea-cumpărarea terenului, fără nici o menţiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra vreunei construcţii.
În privinţa contractului de arendare, s-a reţinut că acesta nu dovedeşte dreptul de proprietate pretins, întrucât obiectul acestuia l-a constituit casa, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind recunoscut prin sentinţa civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea. Niciuna din cele două clădiri administrative descrise în cuprinsul notificărilor nr. A şi nr. B din 2002 nu fac obiectul contractului pentru a crea măcar o prezumţie de proprietate în favoarea reclamanţilor. În ceea ce priveşte crama ce face obiectul notificării nr. XX/2002, s-a reţinut că aceasta ar fi fost complet distrusă.
Reclamanţii nu au depus niciun act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Deşi la dosar s-au depus declaraţii notariale care atestă faptul că autorii reclamanţilor ar fi deţinut în proprietate construcţiile în litigiu, acestea nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat şi care pot contribui la luarea deciziei";.
Aceste declaraţii nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanţierea acestuia, pentru anumite situaţii legate de imobilul notificat. În mod corect intimata nu a avut în vedere copia registrului agricol şi a adresei nr. GG/2008 a primăriei, întrucât acestea nu sunt de natură a dovedi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Din fila registrului agricol nu rezultă că de la autorii reclamanţilor ar fi fost preluate cele două clădiri administrative în litigiu. Este evident că imobilele descrise de reclamanţi - clădirea administrativă şi de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri şi 2 camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie şi grajd şi clădirea administrativă şi de locuit din cărămidă şi beton armat cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuinţă personală, sală distilat vin, dormitoare - nu pot fi asimilate celor descrise în registrul agricol, drept grajd, coteţ, magazie, patul.
În privinţa construcţiei - casă de locuit, menţionată în registrul agricol, reclamanţii au obţinut dreptul la despăgubiri prin sentinţa civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea.
Deşi în registrul agricol apare ca fiind trecută în proprietatea statului şi o cramă (pivniţă), nu se poate reţine că reclamanţii ar fi persoane îndreptăţite la restituire, notificarea nr. XX/2002, în condiţiile în care s-a făcut dovada contrară prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în chiar contractul de arendare invocat se menţionează că aceasta era complet distrusă.
Tribunalul a înlăturat susţinerile contestatorilor cu privire la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea, întrucât aceasta vizează construcţia casă de locuit şi terenul de 5.000 m.p., cu privire la acestea existând dovezi ale preluării abuzive, în registrul agricol.
Prin decizia civilă nr. 252 A din 09 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamanţilor C.C.M., C.D.Ş. şi C.I.Ş., a schimbat sentinţa, a admis contestaţia, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite, a obligat pârâta să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilele construcţii ce fac obiectul notificărilor nr. YY, ZZ şi XX din data de 04 februarie 2002.
S-a apreciat că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Statul a preluat abuziv clădirile în litigiu, preluarea întregii moşii aparţinând lui C.I. având loc în anii 1951-1955, prin evacuarea forţată a autorului şi familiei sale, fără a exista vreun act normativ de preluare. Prin adresa din 12 septembrie 2008, primăria recunoaşte preluarea fără titlu a întregii moşii, teren şi construcţii.
Pârâta nu a făcut dovada vreunui act juridic de preluare a imobilului de la autorul reclamanţilor şi nici nu a dovedit că statul deţine în mod valabil această proprietate. Ca atare, Curtea a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Întregul teren pe care se afla clădirile notificate a fost arendat în anul 1939 de către proprietara A.A.Z., autorului reclamanţilor, I.V.C. La momentul arendării, pe teren se aflau o casă de locuit deteriorată şi o cramă complet distrusă. Ulterior, la data de 11 martie 1946, terenul a fost vândut de A.A.Z., fiilor minori ai autorului I.V.C., fără ca vânzătoarea să-şi mai rezerve vreun drept asupra bunului vândut.
În materia Legii nr. 10/2001, lege de reparare a abuzurilor săvârşite de statul comunist, regimul probator este mult mai larg şi mai flexibil decât în dreptul comun.
În acest sens, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 reţine ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, inclusiv declaraţiile martorilor este motivul pentru care instanţa de apel a audiat doi martori din ale căror declaraţii a rezultat că autorul reclamanţilor a construit pe terenul cumpărat construcţiile specificate în notificările nr. YY, ZZ şi XX din 2002. Martorii au detaliat componenţa şi destinaţia fiecărei construcţii în litigiu şi, în ceea ce priveşte crama, au arătat că exista pe teren fundaţia acesteia. La data preluării abuzive de către stat a întregului imobil, pe teren, recunoscut a fi fost proprietatea autorului prin sentinţa civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea, erau edificate construcţiile în litigiu.
O parte dintre aceste construcţii sunt enumerate în registrul agricol C. din anii 1951-1955 iar o parte au fost dovedite cu martorii audiaţi în cauză şi cu restul înscrisurilor depuse de reclamanţi.
În drept, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 492 C. civ., proprietarul terenului fiind prezumat a fi şi proprietarul construcţiilor existente pe acesta.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011, pârâta Agenţia Domeniilor Statului, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat doar parţial asupra primului capăt de cerere, omiţând să dispună cu privire la despăgubirile pentru suprafaţa de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, obligând intimata la emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent doar pentru construcţii.
De asemenea, instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind obligarea intimatei la transmiterea deciziei privind despăgubirile, la Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor.
Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005, întrucât se încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, reprezentat prin sentinţa civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă.
În procesul anterior, petenţii au solicitat obligarea Agenţiei Domeniilor Statului la acordarea despăgubirilor pentru imobilele construcţii menţionate în aceste notificări iar prin hotărârea judecătorească sus-menţionată, Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, pe motiv că, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost modificată Legea nr. 10/2001, astfel încât, evaluarea pretenţiilor de restituire prin echivalent, având ca obiect imobile ce nu se pot restitui în natură, se face numai de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ulterior emiterii dispoziţiei motivate sau a hotărârii judecătoreşti, şi nu în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau în cadrul contestaţiei.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Aşadar, recurenta doar propune persoanelor îndreptăţite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligaţia de acordare a acestora, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Intimaţii au solicitat ca decizia de acordare de despăgubiri să cuprindă şi cuantumul acestora, asupra terenului în suprafaţa de 5.000 m.p. şi asupra construcţiilor arătate în notificări.
Instanţa de apel nu se pronunţa în nici un fel pe această solicitare, de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către Agenţia Domeniilor Statului, însă, în urma judecării apelului intimaţilor, admite contestaţia acestora şi obligă pârâta la acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcţii.
Decizia instanţei de apel este eronată, întrucât Agenţia Domeniilor Statului nu are calitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, persoanelor îndreptăţite, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă.
Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate nu se poate realiza, exclusiv, pe baza declaraţiilor de martori.
Deşi instanţa de apel a invocat prevederile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, instanţa a reţinut în mod eronat aceste prevederi legale şi nu observă că, printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate la lit. a) şi d), nu figurează declaraţiile de martori.
Despre aceste înscrisuri se face vorbire, ca şi acte doveditoare, doar la pct. 23.4 din aceleaşi Norme metodologice.
Textul de lege, în modul în care este redactat, dovedeşte legalitatea concluziilor Tribunalului, care a apreciat că declaraţiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanţierea acestuia, pentru anumite situaţii deosebite legate de imobilele notificate.
O dovadă în plus sunt prevederile art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, care dispun că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, cu condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri.
În situaţia de faţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, întrucât petenţii nu au depus negaţiile referitoare la actele de proprietate, cu atât mai mult cu cât şi aspectele privind modalitatea de preluare abuzivă a imobilelor revendicate nu sunt clarificate pe deplin.
Recurenta a susţinut în mod constant că petenţii nu au prezentat actul normativ de naţionalizare al bunurilor, instanţa de apel apreciind totuşi lămurit acest aspect, urmare a depunerii adresei din 12 septembrie 2008 emisă de primărie.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte îl va admite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituind una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Premisa demarării procesului pendinte este faptul că, prin decizia nr. 160 378 din 17 iunie 2009, notificările reclamanţilor au fost respinse, cu motivarea că aceştia nu au dovedit preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile notificate.
Cert este faptul că, reclamanţii nu au depus niciun act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a apreciat corect că declaraţiile notariale care atestă faptul că autorii reclamanţilor ar fi deţinut în proprietate construcţiile în litigiu, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie au fost avute în vedere prevederile art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat şi care pot contribui la luarea deciziei";.
Aceste declaraţii nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanţierea acestuia, pentru anumite situaţii legate de imobilul notificat.
În privinţa instanţei de apel, important de reţinut este faptul că aceasta s-a raportat corect la dispoziţiile legale speciale incidente în materia probaţiunii dreptului alegat, respectiv art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ignorând însă art. 24.1 şi 24.2 din aceleaşi Norme care, în egală măsură, puteau contribui la clarificarea raportului juridic dedus judecăţii.
Cert este doar faptul că printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate de prevederile art. 23.1 lit. a)-d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu figurează declaraţiile de martori.
Despre declaraţiile notariale se face vorbire, ca şi acte doveditoare, doar la pct. 23.4 din Norme, în raport de care în mod corect doar prima instanţă a apreciat că declaraţiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanţierea acestuia, pentru anumite situaţii legate de imobilele notificate.
În aceste condiţii, preocuparea instanţei trebuia să se îndrepte şi către prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 - în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar - respectiv prevederile art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, care dispun că, aplicarea prevederilor art. 24 din Lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.
În situaţia dedusă judecăţii, nu au fost cercetate condiţiile prescrise de lege, întrucât petenţii nu au depus negaţiile referitoare la actele de proprietate şi nici nu s-au apreciat şi coroborat informaţiile furnizate de autorităţile locale, în contextul hotărârilor judecătoreşti obţinute cu privire la celelalte imobile aflate în patrimoniul autorilor reclamanţilor la momentul preluării abuzive, respectiv a înscrisurilor de care aceştia s-au folosit pentru realizarea drepturilor pretinse.
Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a casa hotărârea instanţei de apel şi a trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe, circumstanţele cauzei nefiind pe deplin stabilite, în condiţiile în care conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, relevante în probaţiune, nu au fost puse în relaţie cu toate celelalte dovezi, existente la dosar sau care s-ar fi impus a fi administrate, date fiind prescripţiile legii speciale.
Aşadar, cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va dispune completarea probatoriilor în vederea stabilirii cu exactitate a situaţiei de fapt şi de drept a construcţiilor în litigiu, valorificând în acelaşi timp tot ceea ce s-a stabilit până în acest moment procesual în acest dosar, dar şi în dosarele anterioare.
Critica întemeiată pe prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinută pe ideea că instanţa de apel s-ar fi pronunţat doar parţial asupra primului capăt de cerere, omiţând să dispună cu privire la despăgubirile pentru suprafaţa de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, nu poate fi primită, întrucât ignoră pretenţia concretă a reclamanţilor, reconfigurată în contextul obţinerii sentinţei civile nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea, definitivă prin nerecurare.
Este nefondată critica referitoare la nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, întrucât identitatea de obiect şi cauză juridică nu este îndeplinită în cauză, aşa cum rezultă cu evidenţă din conţinutul hotărârilor (obligaţie de a face, respectiv contestaţie împotriva deciziei pronunţate pe fondul raportului juridic litigios, fiecare din pretenţii fundamentându-se pe temeiuri de drept diferite, de natură procedurală, corelativ, substanţială).
În raport de situaţia de fapt ce va fi reconfigurată în cauză, prin suplimentarea probatoriului în contextul prevederilor legale incidente, instanţa de apel, dacă va fi cazul, va avea în vedere că unitatea deţinătoare în sensul legii doar propune persoanelor îndreptăţite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligaţia de acordare a acestora, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 252A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2008/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2020/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
