ICCJ. Decizia nr. 2021/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2021/2012

Dosar nr. 26979/3/2008

Şedinţa publică din 21 martie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 19 noiembrie 2007, sub nr. unic 11454/302/2007, reclamantul B.I. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la restituirea preţului actualizat al imobilului din Bucureşti, imobil achiziţionat în baza contactului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997.

La termenul de judecată din data de 08 ianuarie 2008, reclamantul a depus o cerere completatoare a acţiunii, în sensul că a solicitat şi obligarea pârâtului la plata de daune-interese compensatorii, reprezentând diferenţa dintre preţul restituit şi valoarea de piaţă a unui apartament similar, cu 2 camere, situat în zona respectivă.

Pârâtul a depus la dosar, la data de 16 ianuarie 2008, întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a SC R.V. SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

SC R.V. SA a depus la dosar, la data de 17 martie 2008, întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea cererii de chemare în garanţie, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

La aceeaşi dată, pârâtul a depus la dosar o nouă cerere de chemare în garanţie a SC A. SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997.

Prin sentinţa civilă nr. 203 din 15 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.250,26 RON, reprezentând preţ actualizat; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie SC R.V. SA; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva acesteia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva chematei în garanţie SC A. SA.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul a reţinut că, prin acţiunea precizată, reclamantul a solicitat restituirea preţului actualizat plătit pentru imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi daune interese compensatorii, constând în diferenţa până la valoarea de piaţă a imobilului.

Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit expres faptul că restituirea preţului, în cazul desfiinţării contractelor, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu care poate fi asimilată şi lipsirea acestora de efecte, pe calea admiterii revendicării, este în sarcina Ministerul Finanţelor Publice.

Faţă de această dispoziţie legală, în baza art. 137 alin. (1) şi art. 109 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în cererea principală.

Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a chematei în garanţie iniţiale, SC R.V. SA, Tribunalul a reţinut că, în raport cu menţiunile din contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti, care a realizat vânzarea şi a încasat comisionul, este SC A. SA, şi nu SC R.V. SA.

Faţă de această împrejurare, în baza art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 60 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.V. SA şi a respins cererea de chemare în garanţie iniţială, formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva acesteia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, a înstrăinat către reclamantul B.I. (împreună cu B.L.), imobilul situat în Bucureşti, pentru preţul de 16.431.865 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 16156 din 30 noiembrie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1306 din 07 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamantul B.I. şi soţia acestuia au fost obligaţi să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate şi posesie moştenitorilor fostului proprietar.

Tribunalul a apreciat că, deşi contractul de vânzare-cumpărare a rămas în fiinţă, nefiind anulat până în prezent (astfel cum greşit susţine reclamantul în acţiune), acesta a fost lipsit de efecte, astfel că reclamantul şi soţia acestuia, în numele căreia se prezumă că acţionează, sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului, în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

O altă interpretare ar fi de natură să creeze chiriaşilor cumpărători, cărora li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, din motive imputabile, o situaţie mai favorabilă decât celor ale căror contracte au fost menţinute, ceea ce nu poate fi primit.

Tribunalul a mai reţinut că, aşa cum a precizat expertul, în această sumă nu este cuprinsă suma reprezentând comision achitat mandatarei SC A. SA.

Având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis în parte acţiunea completată, formulată de reclamanţi şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant (în nume propriu şi având mandatul tacit al soţiei B.L.), a sumei de 13.250,26 RON, reprezentând preţ actualizat, stabilit prin expertiza contabilă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele interese compensatorii, constând în diferenţa până la valoarea de piaţă a imobilului, Tribunalul l-a respins ca nefondat, întrucât, din motivarea deciziei civile nr. 1306 din 07 decembrie 2004, a rezultat că acel contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu fiind preluat fără titlu şi neintrând sub dispoziţia acestei legi, situaţie în care legiuitorul a stabilit dreptul chiriaşului cumpărător la restituirea preţului actualizat, şi nu la restituirea valorii de piaţă a imobilului.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul B.I.

Apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că Primăria Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având calitatea de vânzătoare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în considerarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ.

În situaţia în care se va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, apelantul a reiterat solicitarea de chemare în garanţie a SC A. SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997.

Apelantul-reclamant B.I. a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie, deoarece, în mod greşit, a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind daunele interese compensatorii, constând în diferenţa până la valoarea de piaţă a imobilului, susţinând că decizia civilă nr. 1306 din 07 decembrie 2004 nu are autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost dată în judecarea unei acţiuni în revendicare, având ca obiect compararea a două titluri, deci stabilirea preferabilităţii unuia dintre ele asupra celuilalt, şi nu respectarea sau nerespectarea unor prevederi legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 379A din 06 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi apelantul-reclamant B.I.

Cu privire la apelul formulat de apelantul-pârât, Curtea a reţinut că nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Nu este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de apelant, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Din examinarea şi interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă cu certitudine, contrar celor susţinute de apelantul pârât, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu, şi nu Primăria Municipiului Bucureşti.

Curtea a apreciat că, prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a apelantului pârât în acest caz.

Cu privire la restituirea comisionului de 1%, Curtea a reţinut, că potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamente (în speţă, SC A. SA) aveau dreptul să încaseze un comision de 1% din preţul apartamentelor vândute în temeiul legii, neexistând dispoziţii legale care să stipuleze restituirea acestui comision, în caz de desfiinţare a contractelor încheiate, sau în caz de evicţiune. Nu se poate susţine o îmbogăţire fără justă cauză a unităţilor specializate menţionate, deoarece comisionul era încasat în temeiul legii, pentru activitatea de evaluare şi vânzare a locuinţelor care făceau obiectul acesteia.

De altfel, instanţa de fond a reţinut că, astfel cum a precizat expertul, în suma reprezentând preţul actualizat, nu ar fi inclus şi acest comision, astfel că nu se impune restituirea lui, apelantul pârât nefăcând dovezi contrare, în sensul includerii acestui comision în suma datorată.

Cu privire la apelul formulat de apelantul-reclamant:

Prin sentinţa civilă nr. 16156/2000, a fost admisă acţiunea în revendicare, fiind obligaţi pârâţii B.I. şi B.L. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Prin decizia nr. 1587A din 22 septembrie 2009, au fost admise apelurile, schimbată în tot sentinţa şi respinsă acţiunea în revendicare.

Prin decizia nr. 1306 din 7 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a modificat în tot decizia apelată, în sensul că a respins, ca nefondate, apelurile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, în cauză, contractele de vânzare-cumpărare, pentru a fi valabil încheiate şi cu respectarea legii, trebuia să fi privit imobile preluate de stat cu titlu.

Or, valabilitatea titlului statului fusese contestată, astfel că nu se poate susţine că s-a tranzacţionat asupra unui bun preluat de stat cu titlu, pentru a putea face obiectul Legii nr. 112/1995, şi, astfel, contractele părţilor să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data perfectării lor.

Chestiunea supusă dezbaterii în apelul reclamantului este dacă instanţa învestită cu prezenta cerere este în măsură să analizeze dacă au fost respectate sau nu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, sau este ţinută de constatarea din cuprinsul litigiului anterior, prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare, constatate în sensul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost respectate dispoziţiile legii.

Curtea ar trebui, astfel, să stabilească dacă o atare reţinere se bucură sau nu de autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care instanţa de judecată, în litigiul anterior, deşi nu a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în analiza acţiunii în revendicare, a apreciat, în mod irevocabil, că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ. are la bază regula că o anumită situaţie de fapt, raportată la o anumită situaţie de drept, nu poate fi analizată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiţiei.

Prin urmare, nu au fost găsite întemeiate criticile apelantului reclamant, întrucât instanţa nu mai putea decât să constate că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât, în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanţele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.I. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Recurentul reclamant B.I. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii, astfel cum aceasta a fost completată, şi obligarea pârâtei la plata sumei de 712.196 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul B.I. a arătat, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1201 C. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Astfel, în ceea ce priveşte respectarea sau nerespectarea prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, decizia civilă nr. 1306 din 07 decembrie 2004 nu are autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost dată în judecarea unei acţiuni în revendicare, având ca obiect compararea a două titluri, deci stabilirea preferabilităţii unuia dintre ele, şi nu respectarea sau nerespectarea unor prevederi legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, chiar instanţa a reţinut că art. 1201 C. civ. are la bază regula că o anumită situaţie de fapt, raportată la o anumită situaţie de drept, nu poate fi analizată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiţiei.

Această afirmaţie este parţial corectă, în sensul că o anumită situaţie de fapt, raportată la o anumită situaţie de drept, nu poate fi analizată decât o singura dată, de către instanţa de judecată, în scopul administrării uniforme a justiţiei, însă numai în cazul în care a fost învestită cu o cerere care să vizeze situaţia de drept respectivă. În caz contrar, ar intra în puterea lucrului judecat orice lucru statuat într-o hotărâre judecătorească, indiferent de obiectul cererii cu care instanţa respectivă a fost învestită.

- Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel invocate.

Astfel, reclamantul a susţinut că, prin cererea de apel, a criticat hotărârea instanţei de fond şi sub aspectul motivării şi a valorii despăgubirilor la care ar trebui obligată pârâta, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat decât asupra aspectului puterii lucrului judecat.

În acelaşi sens, deşi, prin cererea de apel, a invocat faptul că hotărârea instanţei de fond se bazează pe considerentele unei alte hotărâri, precum şi faptul că erau îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la plata despăgubirilor la valoarea de piaţa a imobilului, conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, instanţa a omis să analizeze hotărârea atacată sub aceste aspecte.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanţie şi restituirea comisionului de 1% din preţul actualizat, de către SC A. SA.

În dezvoltarea criticilor, pârâtul a susţinut nelegalitatea deciziei, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că, în mod greşit, nu a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, avându-se în vedere principiul relativităţii efectelor contractului şi împrejurarea că, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu i se putea angaja răspunderea pentru evicţiune.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., vânzătorul, respectiv, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, SC A. SA, este cel în sarcina căruia se instituie răspunderea pentru evicţiune totală sau parţială.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin altă dispoziţie contrară şi, în plus, nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să atribuie calitate procesuală Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg decât simpla restituire a preţului.

Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata contravalorii imobilului în litigiu, conform art. 1344 C. civ., întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă doar la restituirea preţului actualizat, obligaţie ce incumbă Ministerului Finanţelor Publice către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că actul de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamant şi SC A. SA, nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin sentinţa civilă nr. 13156 din 30 noiembrie 2000, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, admiţându-se doar acţiunea în revendicare formulată de moştenitorii fostului proprietar împotriva reclamantului din prezenta acţiune, contractul de vânzare-cumpărare nefiind anulat.

O altă critică s-a raportat la faptul că, în condiţiile în care a menţinut obligaţia de plată a preţului reactualizat în sarcina Ministerului Finanţelor, instanţa nu a admis cererea de chemare în garanţie a SC A. SA, pe care trebuia să o oblige la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, asemenea unităţi specializate de vânzare a imobilelor aveau obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, iar suma rămasă să o vireze în contul deschid la trezoreria statului.

Prin urmare, partea care a încasat comisionul trebuia obligată la restituirea acestuia din preţul actualizat.

Intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

Analizând criticile deduse judecăţii, prin intermediul ambelor recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

În speţă, instanţele fondului au dat o corectă rezolvare problemei de drept legată de lipsa de incidenţă a dispoz. art. 501 din Legea nr. 10/2001, care condiţionează restituirea preţului de piaţă al imobilelor, obiect al unor contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate, de situaţia premisă, a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul vânzării-cumpărării.

Or, sub acest aspect, al încălcării dispoziţiilor actului normativ pe temeiul căruia s-a perfectat vânzarea-cumpărarea, Legea nr. 112/1995, există deja statuarea irevocabilă a instanţelor care au soluţionat acţiunea în revendicare în favoarea fostului proprietar şi care a avut drept rezultat deposedarea de bun a reclamantului.

Contrar susţinerii recurentului reclamant, instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, atunci când au reţinut că, fiind stabilită, în litigiul anterior, încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, un asemenea aspect nu mai putea fi supus dezbaterii şi verificării jurisdicţionale în prezenta cauză.

Aceasta, întrucât funcţia autorităţii de lucru judecat, constând în asigurarea stabilităţii circuitului civil, presupune, deopotrivă, evitarea contrazicerilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătoreşti (prin intermediul efectului negativ al lucrului judecat, căruia îi dă expresie excepţia autorităţii de lucru judecat), dar şi a contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti (prin intermediul efectului pozitiv, manifestat sub forma prezumţiei de lucru judecat).

În acest context, este necesar să se realizeze distincţia între excepţia lucrului judecat (care presupune tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză) şi prezumţia de lucru judecat (care înseamnă doar o identitate de chestiune litigioasă cu cea care a făcut obiectul primei judecăţi).

Astfel, susţinerea reclamantului, conform căreia nu ar fi incident efectul pozitiv al lucrului judecat, iar instanţa ar fi trebuit să facă propria verificare în legătură cu respectarea dispoziţiilor legale, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ignorând cele stabilite de instanţă anterior, este greşită şi neagă funcţia pozitivă a autorităţii de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit deja o instanţă, în urma verificărilor jurisdicţionale realizate, nu poate fi contrazis de o instanţă ulterioară şi nici readus în dezbaterea judiciară de către părţi.

Contrar susţinerii reclamantului, chestiunea litigioasă, vizând modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de verificare din partea instanţelor, în litigiul anterior, vizând revendicarea bunului.

S-a statuat cu acea ocazie, că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, „nu se poate susţine că s-a tranzacţionat asupra unui bun din cele preluate de stat cu titlu, pentru a putea face obiectul Legii nr. 112/1995 şi, astfel, contractele părţilor să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data perfectării lor"; (conform deciziei nr. 1306 din 7 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Or, asemenea considerente dau dezlegare unui aspect litigios care s-a impus analizei pe cale incidentală, în operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate de ambele părţi, în cadrul acţiunii în revendicare, în funcţie de modalitatea de tranşare a acestuia, adoptându-se soluţia regăsită în dispozitivul hotărârii.

Astfel cum s-a precizat anterior, autoritatea de lucru judecat se extinde asupra verificărilor jurisdicţionale ale instanţei, indiferent că au fost deduse judecăţii pe cale principală sau incidentală, tocmai pentru a se asigura evitarea contrazicerilor atât între considerentele, cât şi între dispozitivele hotărârilor.

În acest context procesual, considerentele legate de valabilitatea titlului opus de pârât (reclamant în prezenta cauză) celui care pretinde că este titularul dreptului într-o acţiune în revendicare sunt determinante în adoptarea soluţiei, explicând-o şi justificând-o, aşa încât se bucură de autoritate de lucru judecat, la fel ca şi dispozitivul hotărârii.

Ca atare, instanţa de apel a dat, în mod corect, eficienţă prezumţiei de lucru judecat, aşa cum rezultă aceasta din reglementarea art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ., care presupune că ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional nu mai poate fi combătut ulterior, părţile neavând posibilitatea să aducă în dezbaterea judiciară acelaşi aspect, iar judecătorului fiindu-i interzis să statueze contrariul.

Din acest punct de vedere, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat are şi o funcţie normativă, în înţelesul de norme particulare, în relaţia dintre părţi, care nu mai pot pretinde contrariul, şi de asemenea, una probatorie, pentru că aspectul dezlegat jurisdicţional, într-un prim litigiu, va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Aşadar, întemeindu-şi judecata pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul vânzării-cumpărării, instanţa de apel a respectat efectele autorităţii de lucru judecat şi a concluzionat corect că nu sunt incidente în cauză dispoz. art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanţii să fie îndreptăţiţi la obţinerea preţului de piaţă al imobilului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, prin care se pretinde că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra ansamblului motivelor de apel cu care a fost învestită, instanţa de recurs apreciază că, prin intermediul acestei critici, se reiterează practic criticile privind reţinerea aspectului puterii lucrului judecat de către această instanţă şi pretinsa îndeplinire a condiţiilor legale pentru obligarea pârâtei la plata despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, critici cărora li s-a răspuns prin intermediul considerentelor deja expuse şi care nu se impune a fi reluate.

În plus, se poate constata că instanţa de apel a respectat pe deplin prescripţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind motivarea hotărârilor judecătoreşti, expunând argumentele de fapt şi de drept care au determinat convingerea instanţei şi răspunzând, în acest fel, argumentelor substanţiale ale reclamantului, neavând obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor de fapt.

Asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice:

Analizând primul motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, excepţia procesuală de fond, absolută, peremptorie a lipsei calităţii procesuale pasive, în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009 [art. 50 alin. (30)], se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind evicţiunea, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

În acest context, instanţele fondului au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legii speciale, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de chemare în garanţie, recurentul pârât susţine că, în condiţiile în care a fost menţinută obligaţia sa de plată a preţului actualizat, ar fi trebuit admisă şi solicitarea sa de obligare a SC A. SA la restituirea comisionului de 1%, încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Singura susţinere a acestei critici s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit căruia unităţile specializate în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligaţia să reţină comisionul de 1%, după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului.

Or, plata comisionului a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, contractul de mandat nefiind desfiinţat.

În plus, pârâtul nu răstoarnă în niciun fel considerentele instanţelor fondului, întemeiate pe raportul de expertiză administrat în cauză, conform cărora, în suma reprezentând preţul actualizat, nu a fost inclus şi comisionul de 1%.

În acelaşi sens, simpla referire la un text din Normele metodologice nu este de natură să susţină o critică de nelegalitate.

Dimpotrivă, din textul evocat, rezultă obligaţia pentru unităţile specializate de a reţine comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal, în temeiul căruia s-a acţionat şi a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare sau de evingerea cumpărătorului, prin admiterea acţiunii în revendicare.

Pentru toate considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.I. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 379A din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.I. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 379A din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2020/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2022/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2021/2012. Civil