ICCJ. Decizia nr. 2020/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2020/2012
Dosar nr. 24/36/2002
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 68 din 8 februarie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A respins acţiunea formulată de reclamanta D.F. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin cerere precizată, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 133 din 16 iulie 2001, emisă de societatea pârâtă şi obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa.
Prin cererea precizatoare, reclamanta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, A.P.A.P.S. pentru constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 124 din 12 martie 1991, emisă de Prefectura Constanţa şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. AA/1996.
Sub un prim aspect, Tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este admisibilă, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pot fi atacate în justiţie nu doar deciziile prin care s-a făcut ofertă de restituire prin echivalent, ci şi cele prin care notificarea a fost respinsă.
În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tatălui reclamantei, A.D.N., iar în urma partajului succesoral dispus prin sentinţa civilă nr. 256 bis din 28 noiembrie 1942 a Tribunalului Constanţa, a fost atribuit reclamantei.
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, preluarea facându-se pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, respectiv pe numele lui D.I., soţul reclamantei, care, oricum era exceptat de la naţionalizare, fiind intelectual profesionist - avocat.
Chiar dacă reclamanta are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de lege, acţiunea pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nu poate fi admisă în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească reaua credinţă a pârâtei.
Prin decizia nr. 15 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale (sesizată în urma admiterii cererii de strămutare), a admis apelul declarat de D.D.N., moştenitorul legal al reclamantei.
A schimbat în parte sentinţa apelată, a admis acţiunea astfel cum a fost restrânsă şi a dispus anularea deciziei nr. 133 din 16 iulie 2001, emisă de SC M. SA.
A obligat pârâta să restituie în natură reclamantului imobilul construcţie, situat în Municipiul Constanţa, alcătuit din parter iniţial, etaj 1 şi mansardă.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece a aplicat art. 27 (în prezent, art. 29) din Legea nr. 10/2001 în defavoarea art. 21 alin. (1) şi (2), dar şi cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, la data intrării în vigoare a legii speciale, pârâta nu era o societate integral privatizată, statul fiind acţionar minoritar, iar valoarea acţiunilor statului depăşea cu mult valoarea imobilului.
Întrucât în cadrul procesului de privatizare, intimata-pârâtă a cumpărat acţiuni, iar nu active, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, sub incidenţa căruia cad doar actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu şi privatizarea prin cumpărare de acţiuni.
Intimata pârâtă a invocat buna credinţă, dar, la momentul privatizării cunoştea regimul juridic al bunului, cunoscând că există pe rolul instanţelor un litigiu având ca obiect constatarea nulităţii titlului de proprietate al statului.
Litigul în care şi pârâta este parte a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 5 aprilie 1995, fiind în prezent suspendat, potrivit art. 244 pct. 1 din C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC M. SA.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pârâta a arătat că hotărârea atacată este nelegală.
Astfel, instanţa de apel a valorificat greşit probe extrajudiciare şi a încălcat principiul nemijlocirii sprijinindu-şi soluţia pe două expertize contabile nevalidate prin hotărâri irevocabile, efectuate în alte cauze.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra modului în care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, deşi era important sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
SC M. SA este proprietara imobilului încă din anul 1992, atunci când a achitat preţul fostului deţinător, Regia Autonomă C.U. SA.
Ulterior, SC M. SA s-a privatizat, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 12 aprilie 1996.
Dreptul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1991 a fost recunoscut cu privire la imobilele astfel obţinute prin mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile şi prin acte ale autorităţilor locale.
Reţinerea acestei situaţii de fapt şi de drept este relevantă pentru stabilirea modalităţii în care reclamanţii urmează a beneficia de măsuri reparatorii, în măsura în care se reţine calitatea de persoane îndreptăţite a acestora.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, fără a se ţine seama de faptul că societatea este integral privatizată şi fără a se determina dacă cota de participaţie a statului la capitalul social acoperă valoarea imobilului.
De la data sesizării instanţelor, legea specială a suferit mai multe modificări, iar soluţia pronunţată de Tribunal este corectă prin raportare la legea în vigoare la momentul pronunţării, iar instanţa de apel trebuia să verifice doar dacă prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare.
Pretenţiile reclamantului sunt întemeiate pe noile dispoziţii legale, motiv pentru care nu pot fi primite.
Instanţa de apel a greşit în aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru că nu a avut în vedere că societatea pârâtă a fost obligată şi în alte cauze la restituirea unor imobile, motiv pentru care cota parte de participare a statului la capitalul social a fost acoperită.
Datele preluate de instanţa de apel în legătură cu numărul de acţiuni deţinute de stat la data apariţiei legii nu sunt coroborate cu valoarea actuală a patrimoniului societăţii, valoare ce urmează a fi avută în vedere în operaţiunea de reducere a capitalului, cu cota cuvenită statului, în limita imobilelor restituite.
Din înscrisurile ataşate cererii de declarare a recursului rezultă că societatea şi-a redus capitalul cu numărul imobilelor restituite, astfel încât aceasta acoperă în totalitate cota de participaţie a statului la momentul 14 februarie 2001.
A mai arătat recurenta, că, în condiţiile în care a dobândit imobilul prin cumpărare, erau incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare.
Recursul declarat de pârâtă nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., dar nici una din critici nu permite încadrarea în aceste ipoteze, deoarece pârâta nu a arătat de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nici care ar fi actul juridic dedus judecăţii care a fost greşit interpretat de instanţa de apel.
Prin urmare, criticile formulate vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat asupra privatizării societăţii pe baza unor expertize extrajudiciare.
Această susţinere, însă, nu poate fi primită, deoarece instanţa de apel a arătat că a avut în vedere lista acţionarilor la data de 14 februarie 2001, listat acţionarilor la data de 15 februarie 2003, dosarul de privatizare pe piaţa Rasdaq, precum şi cele două expertize extrajudiciare.
Stabilirea situaţiei de fapt a fost făcută de instanţă prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, fără a acorda o pondere deosebită celor două probe extrajudiciare, care, de altfel, au fost avute în vedere doar pentru a aprecia valoarea acţiunilor deţinute de stat prin raportare la valoarea imobilului ce face obiectul litigiului.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra modului în care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, dar nici această susţinere nu poate fi primită.
În conţinutul motivării hotărârii atacate, instanţa de apel a prezentat toate constatările primei instanţei cu privire la modul de trecere a imobilului în proprietatea statului şi la textul de lege aplicabil.
Deşi nu a arătat în termeni lipsiţi de echivoc, instanţa de apel şi-a însuşit punctul de vedere al Tribunalului cu privire la titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate, deoarece nu a reţinut că instanţa de fond ar fi greşit în stabilirea circumstanţelor preluării imobilului, ci în ceea ce priveşte textul de lege aplicabil situaţiei de fapt astfel stabilită.
Prin urmare, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, prin incorecta aplicare a Decretului nr. 92/1950.
De altfel, în cauză, problema de drept care trebuie avută în vedere este aceea a incidenţei dispoziţiilor art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, problemă care se soluţionează nu prin raportare la titlul în baza căruia a operat preluarea, ci prin raportare la calitatea unităţii deţinătoare de societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
În sistemul Legii nr. 10/2001, unitatea obligată să răspundă unei notificări şi natura măsurilor reparatorii care se cuvin, se determină în funcţie şi de faptul dacă aceasta este privatizată, distingându-se două situaţii. Atunci când entitatea deţinătoare a bunului este integral privatizată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar când bunul se află în patrimoniul unei societăţi la care statul este acţionar, devin aplicabile dispoziţiile art. 21 din acelaşi act normativ.
Prin urmare, pentru a determina persoana juridică ce are obligaţia de a răspunde la notificare, instanţele trebuie să se pronunţe cu privire la aplicabilitatea unuia din cele două articole, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
În cauză, prin probele administrate, în special din evidenţele Registrului Român al Acţionarilor, s-a dovedit că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea pârâtă nu era integral privatizată, deoarece, la 12 februarie 2001, A.P.A.P.S. deţinea cel mai mare număr de acţiuni în carul societăţii şi anume 155.050 acţiuni.
Această împrejurare atrage aplicabilitatea art. 21, iar nu a art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta susţine că este proprietara imobilului încă din anul 1992 şi că, în lipsa constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, imobilul nu poate fi restituit în natură.
Această susţinere nu poate fi primită, pentru că, stabilită fiind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nu este condiţionată de constatarea nulităţii actului juridic în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul societăţii deţinătoare.
Soluţia legislativă se bazează pe ideea că statul fiind în culpă pentru preluarea abuzivă, restituirea în natură de către societăţile la care acesta este acţionar trebuie realizată fără îndeplinirea unor formalităţi prealabile şi trebuie suportată din cota parte de acţiuni pe care acesta o deţine.
Această „sancţiune civilă"; este suportată, în final, de statul uzurpator, căruia i se reduc acţiunile, iar nu de societatea comercială.
De altfel, în cauză a existat un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni, iar nu un contract de vânzare de active, astfel încât, prin privatizare, societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra acţiunilor proprietatea statului, iar nu asupra unui bun individual.
Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 a mai impus o condiţie, şi anume aceea ca valoarea acţiunilor să fie cel puţin egală cu aceea a imobilului a cărui restituire se solicită.
Cum regimul juridic al imobilelor solicitate, al unităţii deţinătoare şi al valorii acţiunilor se stabileşte în funcţie de situaţia existentă la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, este lipsită de relevanţă diminuarea ulterioară a capitalului social, cu atât mai mult cu cât legea a impus anumite termene determinate în soluţionarea notificărilor tocmai pentru a evita situaţiile de natură a împiedica procesul de restituire, atunci când el este posibil.
A mai susţinut recurenta, că cererea reclamantului trebuia soluţionată prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul pronunţării hotărârii primei instanţei.
Această susţinere nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare în ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, astfel încât trebuie avute în vedere dispoziţiile de drept material din momentul pronunţării, inclusiv în căile de atac.
Pe de altă parte, modificările ulterioare nu au adus nici o schimbare de natură legislativă în ceea ce priveşte raportul dintre dispoziţiile art. 21 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind păstrată obligaţia restituirii în natură pentru societăţile comerciale care nu erau integral privatizate la data intrării în vigoare a legii speciale.
Unica modificare de substanţă a vizat art. 29 şi se referea la posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, dar această ipoteză nu se regăseşte în cauză.
De altfel, art. 29 alin. (1) a revenit la forma iniţială după intervenţia Curţii Constituţionale care a decis prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008, că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil"; din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
În considerarea celor arătate, recursul declarat de pârâtă se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimat, în cuantumul dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 15 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant D.D.N., a sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2019/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2021/2012. Civil → |
|---|
