ICCJ. Decizia nr. 2030/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2030/2012
Dosar nr. 5740/30/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 29 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii E.M., C.E., N.L. (născută E.) şi J.D. (născută E.) au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 1 alin. (3) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la 100.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral ce li s-a cauzat prin stabilirea domiciliului obligatoriu pentru întreaga familie o perioadă de 4 ani şi 6 luni, şi despăgubiri materiale de 800.000 euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării.
Prin sentinţa civilă nr. 1792/PI din 5 iulie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins în rest acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că împotriva reclamanţilor s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea P.N., Raion Slobozia, de la data de 18 iunie 1951 până la data de 20 decembrie 1955, conform deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, măsură se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Coroborând dispoziţiile legale menţionate cu cele ale art. 1 pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62/2010 şi cu cele ale pct. 2 alin. (1) al actului normativ menţionat, instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să le plătească reclamanţilor câte 9.900 euro, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, prima instanţă a reţinut că, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu cele ale Legii speciale nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii, dacă nu au fost deja retrocedate în natură, sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
În identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanţele trebuie să ţină seama de dispoziţiile art. 2 şi ale art. 6 din Legea nr. 10/2001, iar bunurile solicitate de reclamanţi nu intră în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 10/2001.
În plus, a reţinut prima instanţă, nu s-a făcut dovada că bunurile indicate de reclamanţi au fost confiscate ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Reclamanţii au arătat că despăgubirilor morale acordate sunt insuficient în raport cu suferinţele îndurate în perioada deportării. În acelaşi context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează despăgubirile morale ce pot fi acordate în baza Legii nr. 221/2009 contravine principiilor fundamentale consacrate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În privinţa despăgubirilor materiale, au arătat că înscrisurile depuse la dosar constituie un început de dovadă scrisă, dorind să fie completate cu depoziţiile unor martori, probă care însă le-a fost respinsă.
În acelaşi context au criticat interpretarea prea strictă şi rigidă, în disonanţă cu intenţia reală a legiuitorului, a dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, au arătat că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia nulităţii sentinţei primei instanţe, care nu cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, nu cuprinde susţinerile pârâtului şi motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat apărările şi cererile pârâtului (pct. 3 şi pct. 5).
Pe fond, pârâtul a arătat că despăgubirile morale se acordă numai în cazul celor care au suferit o condamnare cu caracter politic, iar nu şi celor supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, că prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar reclamanţii au beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute pentru cei persecutaţi politic de vechiul regim ale Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin decizia civilă nr. 505 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis ambele apeluri, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, acestea încetându-şi astfel efectele juridice, sens în care se constată nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Instanţa de apel a mai constatat că nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior Deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Totodată, reclamanţii beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Instanţa de apel a reţinut însă ca apelul reclamanţilor este fondat sub aspectul acordării daunelor materiale, întrucât Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.
În conformitate cu acest text legal, persoanele menţionate anterior au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Prima instanţă, interpretând greşit acest text legal, a reţinut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat şi în cazul Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră şi în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Întrucât reclamanţii solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate şi pentru câştigurile nerealizate, a mai reţinut prima instanţă, aceste despăgubiri nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 însă nu face distincţie între bunuri imobile şi bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate"; şi nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, ci exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.
Respingând pretenţiile reclamanţilor constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009, prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra fondului acestor pretenţii, situaţie în care devine aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că în mod greşit instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, aceasta putea soluţiona ambele capete de cerere, respectiv, atât chestiunea acordării daunelor morale, cât şi cea vizând acordarea daunelor materiale.
Decizia atacată este pronunţată atât cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cât şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât, pe de o parte, referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, dispoziţiile legale respective au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, în mod corect instanţa de fond a respins acordarea daunelor materiale, întrucât acestea vizează, conform legii speciale de reparaţie, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din condiţionarea acordării acestui tip de despăgubiri, de restituirea în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Decizia instanţei de apel este pronunţată la data de 9 martie 2011, iar la data de 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, care a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi care este incidenţă în cauză, potrivit dispoziţiilor art. XXII alin. (1) conform cărora „procesele în materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de desfiinţare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile";.
Astfel, în varianta iniţială, art. 297 alin. (1) prevedea că „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe";.
În varianta modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel";.
Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reţinerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepţia, şi putând fi dispusă doar în două situaţii:
1. când judecata în primă instanţă s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare;
2. când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.
Cum în speţă Tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, pronunţându-se atât asupra daunelor morale, acţiunea fiind admisă în parte sub acest aspect, cât şi asupra daunelor materiale, pe care le-a respins, iar părţile au fost legal citate, soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecinţă, încalcă şi principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în faţa judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor.
Soluţia de reţinere spre rejudecare se impunea cu atât mai mult, cu cât instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale ce a declarat neconstituţional textul de lege reprezentând temeiul juridic al acestor pretenţii, admiţând apelul pârâtului şi respingând acţiunea reclamanţilor.
Sub acest aspect nu se poate reţine critica recurentului-pârât conform căreia instanţa de apel nu ar fi soluţionat cauza în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, întrucât din considerentele deciziei rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere constatând incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza fiind trimisă în rejudecare doar în ceea ce priveşte problema daunelor materiale.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 505 din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în vederea soluţionării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 505 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2025/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2044/2012. Civil. Acţiune în declararea... → |
|---|
